ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 274/2020

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 14 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. i-au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. și pe intervenientul D., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, s-o oblige pe pârâtă la plata:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1381, art. 1390-1392 C. civ., art. 50 și art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, art. 24 și 26 din Norma nr. 23/2014.

Prin sentința nr. 232/2017 din 27 ianuarie 2017, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat-o pe pârâta C. S.A. la plata către reclamantul A. a daunelor morale în cuantum de 1.000.000 euro, în echivalent în RON la data plătii; a respins ca neîntemeiate celelalte pretenții ale reclamantului A.; a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul B..

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 22 septembrie 2017, reclamanții A. și B. au solicitat completarea sentinței primei instanțe, în sensul obligării pârâtei la plata daunelor materiale în cuantum de 4.430.400 RON.

Prin sentința civilă nr. 3460/2017 din 15 decembrie 2017, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis cererea de completare a sentinței primei instanțe, pe care a completat-o, în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamantul A. a daunelor materiale în cuantum de 4.430.400 RON.

Reclamanții au declarat apel împotriva ambelor sentințe, iar pârâta a declarat apel numai împotriva sentinței nr. 232/2017 din 27 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă.

Prin decizia civilă nr. 1623A din 17 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentințelor primei instanțe; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței nr. 232/2017 din 27 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantul A. a daunelor morale în cuantum de 500.000 euro, în echivalent în RON la data plății; a menținut în rest dispozițiile aceleiași sentințe.

Împotriva deciziei instanței de apel, A. și B. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au prezentat istoricul litigiului, după care au subliniat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autorii recursului au susținut, în sinteză, că motivarea instanței de apel este lacunară și, pe alocuri, contradictorie sau fără legătură cu pricina.

În concret, au susținut că, din motivarea hotărârii atacate, nu transpare raționamentul pentru care daunele morale acordate de prima instanță au fost diminuate în apel.

După evocarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenții-reclamanți au învederat că instanța de apel nu a făcut nicio referire la probele administrate în cauză.

În continuare, autorii recursului au arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 476 C. proc. civ., întrucât nu a expus considerentele pentru care a înlăturat cererile și susținerile părților.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că instanța de apel nu a procedat la o evaluare concretă și proprie a prejudiciului, limitându-se la a reține că despăgubirile acordate de prima instanță se impun a fi reduse.

După ce au criticat modul în care instanța de apel a evaluat probatoriul administrat în cauză, autorii căii de atac au subliniat că suma acordată de prima instanță este insuficientă pentru asigurarea unui trai decent.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut, în sinteză, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În concret, au arătat că acest text de lege instituie obligativitatea acordării daunelor morale, în caz de deces și vătămări corporale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În continuare, aceleași părți au menționat că instanța de apel nu a ținut seama, sub nicio formă, de jurisprudența similară din România când a diminuat despăgubirile acordate de prima instanță.

Autorii recursului au învederat că despăgubirile trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu prejudiciul suferit, în sensul asigurării unei juste compensații pentru suferințele cauzate.

Sub aspectul stabilirii cuantumului daunelor morale, aceștia au arătat că trebuie avute în vedere gravitatea faptei cauzatoare de prejudicii și valoarea protejată, respectiv dreptul la viață și integritate fizică al persoanei.

După evocarea unei decizii de speță, recurenții-reclamanți au subliniat că, la stabilirea cuantumului daunelor morale, trebuie avute în vedere și principiile echității și proporționalității daunei suferite cu despăgubirea acordată.

Astfel, autorii recursului au arătat că instanța de apel nu s-a raportat la aceste principii când a stabilit cuantumul daunelor morale.

În privința daunelor materiale, aceleași părți au criticat modul de aplicare a dispozițiilor legale incidente, fără să le indice în concret, precum și modul de evaluare a probelor administrate în cauză.

De asemenea, au fost enumerate bunurilor ce urmau a fi achiziționate cu daunele materiale solicitate în vederea ameliorării stării de sănătate a recurentului-reclamant A..

În final, autorii căii de atac au criticat considerentul prin care instanța de apel a apreciat că despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă nu se poate acorda, susținând că probele aflate la dosar atestă contrariul.

Împotriva aceleiași decizii, C. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel, precum și întoarcerea executării silite.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut, în sinteză, că instanța de apel a nesocotit jurisprudența relevantă în materia daunelor morale.

În concret, autoarea recursului a subliniat că despăgubirile pentru repararea prejudiciului personal nepatrimonial trebuie stabilite prin raportare la sumele avute în vedere de instanțele naționale în situații similare și în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie.

Astfel, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel nu a examinat criteriul jurisprudențial, impus de art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, ceea ce echivalează cu o cercetare incompletă a fondului cauzei.

Autoarea căii de atac a mai susținut că despăgubirile acordate reclamantului A. nu păstrează acel raport de rezonabilitate și proporționalitate cu daunele suferite, fiind aproape de limita maximă a despăgubirilor acordate de instanțele naționale în astfel de cazuri.

După evocarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că, deși jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, este obligatoriu a fi avută în vedere de instanțele judecătorești, în absența unor criterii clare și precise în materia daunelor morale.

De asemenea, autoarea recursului a menționat că daunele morale acordate depășesc nivelul menționat în Ghidul pentru soluționarea daunelor morale, întocmit pentru garantarea obiectivității și tratamentului nediscriminatoriu, conform art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aceeași parte a precizat că, la stabilirea cuantumului acestor daune, trebuie avute în vedere și criteriile consacrate doctrinar, constând în: importanța valorii lezate, personalitatea victimei prin raportare la vârsta acesteia, situația sa socială și profesională, gradul de culpă al victimei.

În final, recurenta-pârâtă a subliniat că trebuie avut în vedere și criteriul echității la stabilirea cuantumului daunelor morale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la 28 februarie 2019, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 24 septembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți și a admis în principiu ambele recursuri.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la recursul recurenților-reclamanți, Înalta Curte constată că, în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceștia au arătat, în esență, că, din motivarea hotărârii atacate nu transpare raționamentul pentru care daunele morale acordate de prima instanță au fost diminuate în apel.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că, în motivarea soluției de reducere a daunelor morale acordate de prima instanță, instanța de apel a reținut că, spre deosebire de daunele materiale, care au un conținut economic și care pot fi evaluate pecuniar cu exactitate, determinarea daunelor morale nu se poate face decât "în echitate".

Totodată, instanța de apel apreciat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente prejudiciului moral presupune o mare doză de aproximare, în raport de o serie de criterii precum: consecințele negative în plan psihic suferite de persoana prejudiciată, importanța valorilor morale, măsura în care aceste valori au fost lezate (gravitatea consecințelor) și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

În urma aplicării acestor criterii la situația particulară dedusă judecății, instanța de apel a apreciat că, fără a minimiza importanța valorilor lezate, valoarea daunelor morale stabilită de prima instanță depășește ceea ce este necesar pentru alinarea suferințelor victimei, astfel încât se impune reducerea valorii acestora la suma de 500.000 euro, raportat la: vătămările fizice, pe care le-a expus în detaliu, vătămări care se constituie într-o infirmitate de natură a-i afecta în mod semnificativ și pentru o lungă perioadă posibilitățile de viață familială și socială, dar care nu i-au pus în pericol viața; la urmările acestor vătămări, care au fost destul de intens și de dureros percepute de reclamant (acesta încercând sentimente de anxietate, însingurare, teama de a nu-și putea întemeia o familie) și ținând cont și de vârsta scăzută (15 ani) la care accidentul a avut loc.

În aceste condiții, instanța supremă reține că instanța de apel a expus motivele pentru care a apreciat că se impune reducerea cuantumului daunelor morale, astfel încât criticile recurenților-reclamanți referitoare la acest aspect sunt nefondate.

Aceleași părți au mai susținut că instanța de apel nu a făcut nicio referire la probele administrate în cauză.

Aserțiunea anterior evocată este nefondată, întrucât instanța de apel a indicat următoarele probe avute în vedere la pronunțarea soluției: declarația martorului audiat în cauză, raportul de expertiză medico-legală și raportul de evaluare psihologică (pagina 11 din decizia recurată).

Recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel nu a expus considerentele pentru care a înlăturat cererile și susținerile lor.

În legătură cu această critică, instanța supremă reține că, în privința daunelor materiale în cuantum de 22.051 RON, pretinse de B., instanța de apel a evocat dispozițiile art. 1392 C. civ., art. 49-50 din Legea nr. 136/1995 și art. 26 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 14/2011.

În urma analizei coroborate a acestor texte de lege, instanța de apel a apreciat că asigurătorul de răspundere civilă poate fi ținut numai la repararea prejudiciilor suferite de persoanele păgubite în mod nemijlocit prin accidentul rutier, nu și a celor suferite de persoanele neimplicate în accident, care doar au dat ajutor victimei.

Referitor la daunele materiale constând în prestațiile periodice în cuantum de 3.750 RON/lună, pretinse de A., instanța de apel a reținut că, din analiza dispozițiilor art. 1393 și art. 42 alin. (4) din Legea nr. 448/2006, rezultă că prejudiciul material constând în cheltuielile ocazionate de îngrijitorii personali, de care beneficiază persoana încadrată în grad de handicap grav, trebuie reparat în condițiile reglementate de Legea nr. 448/2006, iar nu prin obligarea asigurătorului la plata acestor cheltuieli.

Subsecvent acestui aspect, aceeași instanță a apreciat că doar în cazul în care paguba efectiv suferită prin vătămare depășește ajutorul acordat în cadrul asigurărilor sociale sau în cazul în care acest ajutor nu a fost efectiv acordat ori a fost refuzat asigurătorul poate fi ținut la plata diferenței, respectiv la plata unei despăgubiri provizorii.

În acest context, instanța de apel a reținut că, din probele administrate în cauză, nu reiese că paguba suferită de reclamant prin vătămare depășește ajutorul la care este îndreptățit potrivit Legii nr. 448/2006, iar această diferență ar fi în fiecare lună de 3.750 RON, pentru a se reține incidența art. 1393 alin. (1) C. civ. și nici că suma lunară de 3.750 RON ar reprezenta o despăgubire provizorie pentru acoperirea unei nevoi urgente, în sensul art. 1393 alin. (2), raportat la art. 1387 alin. (3) C. civ.

Cu privire la daunele materiale constând în prestațiile periodice pentru nerealizarea câștigului din muncă, pretinse de A., instanța de apel a reținut că acordarea unei despăgubiri stabilite prin raportare la venitul mediu lunar net din muncă este condiționată de dovedirea desfășurării unei activități sau, cel puțin, a urmării unei pregătiri profesionale.

În continuare, aceeași instanță a reținut că nu s-au administrat probe din care să rezulte că reclamantul urma, la data accidentului sau urmează forme de pregătire profesională, nefiind astfel aplicabil art. 1388 alin. (1) C. civ.

Cu privire la daunele materiale în cuantum de 4.430.400 RON, instanța de apel a reținut că A. nu a făcut dovada efectuării cheltuielilor pretinse cu acest titlu, nefiind certă efectuarea acestor cheltuieli nici în viitor.

În acest context, instanța de apel a apreciat că A. nu a solicitat repararea unui prejudiciu patrimonial cert, ci a unuia eventual.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, instanța de apel a expus motivele pentru care s-a impus reducerea acestui cuantum cu ocazia examinării apelului pârâtei, astfel cum s-a reținut prin considerentele prezentate anterior, nemaifiind necesară reluarea lor.

În aceste condiții, instanța supremă reține că instanța de apel a expus motivele de fapt și de drept pentru care a înlăturat cererile și susținerile recurenților-reclamanți, fiind respectate exigențele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, întrucât instanța de apel nu a ținut seama, sub nicio formă, de jurisprudența similară din România când a diminuat despăgubirile acordate de prima instanță.

Instanța supremă constată că, prin intermediul acestor critici, recurenții-reclamanți urmăresc să obțină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul majorării sale.

Stabilirea cuantumului acestor daune se face ținându-se seama de o serie de criterii, precum: importanța valorilor protejate, consecințele negative suferite în plan psihic de persoana prejudiciată, gravitatea acestor consecințe și intensitatea cu care aceste consecințe au fost percepute de persoana prejudiciată.

Totodată, între prejudiciile produse și daunele morale acordate trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, aceste criterii au fost avute în vedere de instanța de apel cu ocazia stabilirii cuantumului daunelor morale.

Instanța supremă reține că aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, evaluarea probatoriilor administrate în cauză intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

În acest context, cenzurarea modului în care instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor morale ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legi, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Chiar dacă recurenții-reclamanți invocă incidența art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, potrivit căruia, la stabilirea daunelor morale se ține seama de legislația și jurisprudența din România, instanța supremă reține că jurisprudența din România nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În același sens pot fi evocate și dispozițiile art. 1 C. civ. din conținutul cărora rezultă că hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

În aceste condiții, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenței relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Celelalte critici referitoare la greșita apreciere a probelor administrate în cauză vizează tot temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei, motiv pentru care nu pot fi examinate în recurs.

De asemenea, aserțiunea recurenților-reclamanți, în sensul că daunele materiale au fost respinse cu greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente, este strict formală, nefiind indicate în concret dispozițiile legale greșit aplicate.

Prin urmare, considerentele anterior expuse impun concluzia că recursul declarat recurenții-reclamanți împotriva deciziei instanței de apel este nefondat.

Cu privire la recursul recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că, în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., această parte a învederat, în esență, că instanța de apel nu a examinat criteriul jurisprudențial, impus de art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, ceea ce echivalează cu o cercetare incompletă a fondului cauzei.

În legătură cu aceste critici, instanța supremă constată că instanța de apel a reținut că jurisprudența din cauze similare nu reprezintă izvor de drept, neavând caracter obligatoriu pentru instanțele chemate să se pronunțe în spețe asemănătoare.

Aceeași instanță a mai reținut că analiza cauzei trebuie făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației deduse judecății, iar nu prin raportare la practica altor instanțe.

Așadar, instanța de apel a expus motivele pentru care criteriul jurisprudențial, impus de art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, nu poate fi avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale.

Prin urmare, criticile susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Celelalte critici prin care recurenta-pârâtă încearcă să obțină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul reducerii sale, vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, fiind pe deplin valabile considerentele expuse anterior cu privire la modul de stabilire a cuantumului acestui tip de daune.

Ca atare, aceste critici de netemeinicie nu pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului, motiv pentru care urmează a fi înlăturate.

Critica recurentei-pârâte, în sensul că daunele morale acordate depășesc nivelul menționat în Ghidul pentru soluționarea daunelor morale, nu poate fi încadrată în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, întrucât acest ghid nu reprezintă un act normativ, nefiind astfel obligatoriu în procesul de aplicare a legii.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenții-reclamanți și de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanții A. și B. și de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1623A din 17 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 februarie 2020.