ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 204/2021

Ședința publică din data de 3 februarie 2021

Asupra cererilor de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 mai 2017 pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă, reclamanții A., B. și C. au chemat-o în judecată pe pârâta S.C. D. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamantul A. a sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, a sumei de 7.426,16 RON, reprezentând daune materiale, a sumei de 500.000 euro, cu titlu de despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială, conform dispozițiilor art. 1391 C. civ., la plata unei sume egale cu salariul mediu net/lună, de la momentul terminării pregătirii profesionale pe care o urmează până la restabilirea sănătății sau, după caz, pe întreaga durată a vieții, indexată în condițiile legii, reprezentând despăgubiri pentru nerealizarea câștigului din muncă, conform art. 1388 C. civ., raportat la art. 1389 C. civ. la plata către reclamantul C. a sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, a sumei de 1.769,58 RON, reprezentând daune materiale, a sumei de 500.000 euro, cu titlu de despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială, conform dispozițiilor art. 1391 C. civ. și la plata unei sume egale cu salariul mediu net/lună, de la momentul terminării pregătirii profesionale pe care o urmează, indexată în condițiile legii, cu titlu de daune materiale pentru cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață (justificate de diminuarea capacităților fizice și psihice, ca urmare a infirmității cauzate), în conformitate cu art. 1387, raportat la art. 1389 C. civ. și cu titlu de despăgubiri pentru nerealizarea câștigului din muncă, conform art. 1388 C. civ., raportat la art. 1389 din același Cod, precum și la plata către reclamantul B. a sumei de 25.000 euro, cu titlu de daune morale și a sumei de 140 RON, reprezentând daune materiale.

Prin sentința civilă nr. 3009/F din 5 noiembrie 2018, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis în parte acțiunea, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantul A. a sumei de 500.000 euro, cu titlul de daune morale, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, la plata către reclamantul C. a sumei de 250.000 euro, reprezentând daune morale, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, precum și a sumei de 1.769,58 RON, cu titlu de daune materiale, la plata către reclamantul B. a sumei de 25.000 euro, cu titlu de daune morale în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății și a sumei de 140 RON, reprezentând daune materiale; au fost respinse ca neîntemeiate cererea reclamantului A. de obligare a pârâtei la plata daunelor materiale și cererea reclamanților A. și C. de obligare a pârâtei la plata prestației periodice.

Împotriva acestei sentințe, A., C. și S.C. D. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1220 din 28 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantul A. a sumei de 300.000 euro, la plata către reclamantul C. a sumei de 125.000 euro și la plata către reclamantul B. a sumei de 15.000 euro, menținând restul dispozițiilor sentinței atacate; a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și C. și a obligat-o pe pârâtă la plata către stat a sumei de 2.494,08 RON, reprezentând ajutorul public de care a beneficiat reclamantul E., în limita pretențiilor admise.

Împotriva deciziei din apel, A., C. și S.C. D. S.A. au declarat recursuri.

Recurenții-reclamanți, prin memoriul de recurs, au solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, au susținut că instanța de apel a menținut soluția tribunalului cu privire la despăgubirile solicitate pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială, reținând că "restrângerea posibilităților de viață familială și socială reprezintă tot daune morale, fiind vorba despre atingerile aduse unui drept personal nepatrimonial, conform art. 58 alin. (1) C. civ., astfel încât nu exista o obligație a primei instanțe, de a stabili o sumă distinctă, pentru fiecare drept nepatrimonial vătămat prin accidentul rutier."

În opinia recurenților, instanțele de fond au făcut o confuzie între daunele materiale și morale ce li se cuvin în temeiul art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995 și cele solicitate pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială, în temeiul art. 1391 alin. (1) C. civ., potrivit căruia, "în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială."

În continuare, au evocat doctrina cu privire la acest aspect și au expus pe larg argumentele pentru care apreciază că viața lor familială și socială a fost grav afectată de urmările accidentului rutier în care au fost implicați în calitate de persoane vătămate.

Au subliniat recurenții că, separat de cele menționate la alin. (1), alin. (3) al art. 1391 C. civ. menționează și alte daune morale, la stabilirea cărora se au în vedere consecințele vătămării produse victimei și familiei sale, importanța valorilor morale lezate și măsura în care au fost afectate, gravitatea vătămărilor, consecințele produse, durata și natura tratamentului medical și perioada convalescenței și a incapacității de muncă.

De asemenea, au susținut că instanța de apel în mod nelegal nu a aplicat dispozițiile art. 1388 alin. (1) C. civ., potrivit cărora despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacității de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ținându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească, dispoziții care trebuie raportate la cele ale art. 1389 alin. (1) și (2) C. civ., conform cărora, în ipoteza în care cel vătămat este un minor, despăgubirea va fi datorată de la data când, în mod normal, minorul și-ar fi terminat pregătirea profesională pe care o primea, iar în măsura în care acesta nu avea un câștig din muncă la momentul vătămării, despăgubirea este datorată de la data când a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a fi parte într-un raport de muncă.

Potrivit recurenților, în mod greșit a respins instanța cererea reclamantului C., cu motivarea că acesta nu se încadrează într-un grad de invaliditate, atât timp cât, potrivit art. 1388 C. civ., această despăgubire se acordă și pentru reducerea capacității de muncă, iar în speță, potrivit raportului de expertiză medico-legală, reclamantul are capacitatea de muncă redusă cu 40%.

Tot greșită, au susținut recurenții-reclamanți, este și soluția dată cererii reclamantului A., care, potrivit actelor depuse la dosar, în momentul producerii accidentului era elev în clasa a XII-a.

În acest sens, au arătat că în mod greșit și cu încălcarea dispozițiilor legale sus-menționate instanța a respins cererea acestuia, având în vedere depoziția martorului care a arătat că în prezent urmează cursurile unei facultăți.

Cu privire la capătul de cerere vizând daunele morale, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a diminuat cuantumul acestora fără a lua în considerare jurisprudența națională, așa cum impune art. 49 pct. 2 lit. d) din Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În acest context, au arătat că, într-adevăr, despăgubirile cu titlu de daune morale nu pot fi acordate într-un cuantum care să le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, pentru a nu deveni astfel un folos material injust pentru persoanele păgubite și au susținut că la stabilirea daunelor morale trebuie să se păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu prejudiciul suferit, în sensul asigurării unei juste compensații a suferințelor îndurate, însă în speță nu pot fi reținute concluziile instanței de apel privind caracterul exagerat al sumelor acordate cu acest titlu.

În acest sens, au evocat jurisprudența instanței supreme și au subliniat că, pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, trebuie avute în vedere împrejurările concrete ale cauzei, în urma unei analize atente a instanței, prin raportare la criteriul echității, precum și la principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, criterii care se degajă, de altfel, și din jurisprudența comunitară, obligatorie pentru instanțele naționale.

În drept, au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată este nemotivată și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Concretizând, a susținut că a învederat instanței de apel că a solicitat tribunalului încuviințarea probei cu expertiza tehnică auto, întrucât în cadrul procesului penal s-a pronunțat o ordonanță de clasare, ca urmare a decesului prezumtivului vinovat, astfel că organul de urmărire penală nu a administrat probe și nu a stabilit în mod nemijlocit în ce măsură celălalt șofer implicat în accident putea preveni producerea acestuia și nici dacă pasagerii purtau centurile de siguranță.

Cu toate acestea, deși i-a admis apelul și a diminuat cuantumul daunelor morale acordate de tribunal reclamanților, nici instanța de apel nu a apreciat ca fiind utilă această probă, reținând autoritatea de lucru judecat izvorând din decizia civilă nr. 82/2918, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în cadrul cererii de chemare în judecată formulată de o altă persoană vătămată în același accident -F..

Potrivit recurentei, întrucât între cele două litigii nu există identitate de părți, obiect și cauză, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Autoarea căii de atac a înțeles să subsumeze această critică motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că motivarea hotărârii atacate nu răspunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborat cu art. 6 din C.E.D.O., dar și cu alte principii fundamentale ale procesului civil.

Astfel, a susținut că instanța nu a stabilit corect situația de fapt, nu a răspuns criticilor pe care le-a formulat în apel cu privire la daunele morale și, deși art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014 impunea raportarea la jurisprudență, curtea de apel nu a avut în vedere niciuna dintre hotărârile judecătorești arătate în memoriul de apel, împrejurări ce denotă motivarea lacunară a deciziei atacate și încălcarea principiilor dreptului la apărare, egalității armelor și dreptului la un proces echitabil, consacrate atât de Constituția României, cât și de C.E.D.O.

În continuare, a arătat că nu s-au administrat probe noi, din care să reiasă agravarea stării persoanei vătămate, a redat dispozițiile art. 50 din Norma C.S.A. nr. 23/2014, vizând stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau decesului unor persoane și a susținut că instanța de apel a nesocotit criteriile legale care au stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, încălcând astfel atât textul de lege sus-menționat, cât și dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

De asemenea, a susținut că instanța de apel a nesocotit jurisprudența C.E.D.O. și nu a observat faptul că despăgubirea morală acordată echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză, în condițiile în care a reținut că anterior accidentului reclamanții nu aveau practic niciun venit sigur.

A subliniat recurenta-pârâtă că instanța de apel nu s-a raportat deloc la jurisprudența relevantă în materie, cuantificarea daunelor morale realizându-se exclusiv în baza propriilor aprecieri, pur subiective, fără o trimitere concretă la hotărârile invocate în apărare, așa cum impun dispozițiile art. 50 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 23/2014, în vigoare la data producerii accidentului (iar nu Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, cum eronat a reținut curtea de apel); în aceeași ordine de idei a invocat deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform cărora, "alături de celelalte criterii de evaluare a despăgubirilor, jurisprudența este un reper în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanțe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptățite."

La 2 decembrie 2019, intimata-pârâtă a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenții-reclamanți, prin care a invocat excepția nulității, pentru lipsa motivelor de nelegalitate; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

La 5 decembrie 2019, intimații-reclamanți au depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care au invocat excepția nulității, pentru lipsa motivelor de nelegalitate și, în subsidiar, au solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 25 decembrie 2019 au răspuns la întâmpinarea formulată de partea adversă.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, constituită în completul de filtru, a respins excepțiile nulității, a admis în principiu recursurile și a acordat termen în ședință publică, în vederea soluționării acestora.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În mod prioritar, Înalta Curte subliniază că limitele controlului exercitat în recurs sunt determinate numai de criticile de nelegalitate prezentate de recurenți, deoarece căile de atac deduse judecății au caracter extraordinar și sunt lipsite de valențe devolutive; ca atare, în măsura în care, pentru a examina o pretinsă greșită aplicare a legii, recurenții solicită reevaluarea materialului probator și a situației de fapt stabilite în baza acestuia, asemenea critici nu vor fi luate în analiză de instanța supremă.

Recurenții-reclamanți au indicat în mod expres motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva căruia au susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1388 și ale art. 1389 C. civ., care reglementează modul de stabilire a despăgubirilor pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă, precum și pe cele ale art. 1391 C. civ., conform cărora "(1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială."

Recurenții au susținut că în mod nelegal a fost respins capătul de cerere vizând acordarea de daune pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

Analiza deciziei atacate relevă însă faptul că instanța de apel, luând în considerare urmările accidentului asupra sănătății și vieții sociale și familiale a reclamanților, dar și jurisprudența în materie, a apreciat că, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, sumele de 300.000 euro, în cazul apelantului A., 125.000 euro, în cazul apelantului C. și 15.000 euro, în cazul intimatului B., reprezintă o reparație rezonabilă, justă și echitabilă pentru prejudiciului moral suferit de aceștia ca urmare a vătămării integrității corporale, care are în vedere și restrângerea posibilităților de viață familială și socială a apelanților și care, în același timp, nu depășește limita unei îmbogățiri fără just temei a victimelor, ci vine să repare suferințele acestora ca urmare a traumelor pricinuite de acel eveniment.

Așa fiind, instanța supremă constată că a fost avut în vedere și prejudiciul moral suferit de reclamanți ca urmare a vătămării integrității corporale și a restrângerii posibilităților de viață familială și socială a apelanților.

Prin urmare, recurenții-reclamanți nu pot susține cu temei că nu le-au fost acordate despăgubiri pentru prejudiciile arătate mai sus, astfel că nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 1391 C. civ.

De asemenea, recurenții au reclamat nesocotirea dispozițiilor art. 1388 și art. 1389 C. civ., care reglementează, în cadrul secțiunii vizând repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale, modul de stabilire a despăgubirilor pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă.

Așa cum în mod judicios a apreciat și instanța de apel, Înalta Curte reține că, în condițiile în care litigiul vizează materia asigurărilor, raportat la principiul de drept specialia generalibus derogant, se aplică cu prioritate dispozițiile art. 49 pct. 1 din Norma Ordinului C.S.A. nr. 14/2011 republicată, potrivit cărora "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

a) diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea și/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical;

b) venitul mediu lunar net realizat din activități desfășurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat;

c) salariul de bază minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare;(...)."

Pornind de la aceste dispoziții legale, curtea de apel a reținut că, potrivit actelor depuse la dosar, reclamantul C. nu era salariat și nici nu desfășura alte activități producătoare de venituri la acel moment, iar reclamantul A. nu a depus dovezi din care să reiasă în ce an de studii se afla la momentul producerii accidentului (2014), ci doar înscrisuri care atestă că a absolvit Colegiul Național Al. I. Cuza în sesiunea iunie - iulie 2017 .

Din această perspectivă, instanța supremă apreciază că în realitate ceea ce se criotică nu este nesocotirea dispozițiilor legale anume invocate, ci aspecte care țin de probațiune, la fel ca și în cazul primei critici analizate.

Numai că aspectele sesizate de recurenți în legătură cu interpretarea probatoriului administrat în cauză, respectiv a raportului de expertiză medico-legală și a probei testimoniale nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, a cărei examinare este limitată de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Prin urmare, aceste critici nu sunt apte să conducă la casarea deciziei atacate.

Au mai susținut recurenții-reclamanți că instanța de apel a diminuat cuantumul daunelor morale fără a lua în considerare criteriile legale care ar fi stat la baza stabilirii despăgubirii, prevăzute de art. 49 din Norma Ordinului C.S.A. nr. 14/2011 rep.

Instanța supremă reține însă că legislația în materie nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale.

Astfel, sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale sunt stabilite de instanță, al cărei rol este acela de a acorda daune morale în funcție de împrejurările concrete ale cauzei.

Analiza deciziei atacate relevă faptul că, în contra celor susținute de recurenți, instanța de apel a avut în vedere jurisprudența depusă de ambele părți, apreciind că aceasta nu poate fi absolutizată și că în fiecare situație trebuie avut în vedere nu doar criteriul formal al numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, ci și toate consecințele accidentului asupra sănătății și vieții sociale a victimei, cu luarea în considerare a vârstei, nivelului de trai al acesteia și a altor împrejurări considerate relevante în fiecare caz în parte, acesta fiind și motivul pentru care limitele în care instanțele au acordat daune morale sunt foarte largi, deși urmările accidentelor rutiere ar fi aparent similare.

Așa fiind, instanța supremă constată că această critică a fost doar formal invocată, recurenții fiind, în realitate, nemulțumiți de modul în care, statuând asupra faptelor, instanța a stabilit cuantumul daunelor morale, aspect de apreciere, așadar de temeinicie și nu de legalitate a hotărârii atacate.

Având în vedere aceste considerente, recursul declarat de recurenții-reclamanți va fi respins ca nefondat, nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din niciuna din perspectivele de critică dezvoltate.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a indicat în mod expres motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii și când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că, reținând autoritatea de lucru judecat izvorând din decizia civilă nr. 82/2918, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în cadrul cererii de chemare în judecată formulată de o altă persoană vătămată în același accident -F., instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 430 C. proc. civ., întrucât între cele două dosare, în legătură cu care s-a reținut autoritatea de lucru judecat, nu există identitate de părți, obiect și cauză.

Conform art. 431 C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă."

Autoritatea de lucru judecat cunoaște, așadar, două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea ca dezlegarea dată să mai fie contrazisă. În acest din urmă caz, chestiunile deja rezolvate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior și, în cazul efectului pozitiv, instanța nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situații juridice identice ori similare. Atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat.

Analiza deciziei atacate relevă faptul că instanța de apel a reținut că, "în ce privește vinovăția în producerea accidentului rutier din 12.09.2014, Curtea apreciază, în acord cu prima instanță, că acest element al răspunderii delictuale a fost stabilit cu putere de lucru judecat în cadrul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Olt, care a avut ca obiect o acțiune similară celei de față, formulată de o altă victimă a aceluiași accident rutier împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie al persoanei vinovate, respectiv apelanta pârâtă din prezenta cauză.

Astfel, se va avea în vedere faptul că în considerentele sentinței civile nr. 691/12.09.2017 a Tribunalului Olt se menționează că accidentul a fost produs din culpa conducătorului auto G., care a pătruns pe contrasens în urma unei manevre de depășire neregulamentară a unui vehicul cu tracțiune animală și a intrat în coliziune cu un alt vehicul, condus regulamentar de numitul H..

Apelanta pârâtă, parte în dosarul menționat, nu a criticat aceste considerente ale instanței, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 82/06.02.2018 a Curții de Apel Craiova, deși putea să o facă, în condițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât acestea au intrat în puterea lucrului judecat, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Prin urmare, criticile apelantei pârâte, ce privesc greșita respingere de către prima instanță a probei cu expertiza tehnică auto, nu sunt întemeiate, atâta timp cât situația de fapt stabilită în mod definitiv în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Olt nu mai putea fi contrazisă, astfel cum rezultă din art. 431 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă."

Sintetizând, se constată faptul că instanța de apel a avut în vedere efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în condițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., astfel că, în contra celor susținute de recurentă, nu se impunea îndeplinirea condiției triplei identități de părți, obiect și cauză, reclamată doar de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Așa fiind, această critică a recurentei-pârâte este neîntemeiată și nu are aptitudinea de a atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În analiza motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că garantarea dreptului la un proces civil echitabil include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv și consistent al argumentelor părților.

Așadar, obligația de motivare impune o apreciere atașată de natura cauzei și de circumstanțele sale, motivarea unei hotărâri fiind înțeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părți, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Examinarea de detaliu a deciziei atacate conduce Înalta Curte spre concluzia că instanța de apel a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, reținând că apelanta-pârâtă pretinde că victimele accidentului au avut o culpă în majorarea prejudiciului, însă nu a dovedit această susținere, solicitând administrarea probei cu expertiză auto pentru a demonstra doar o parte a raționamentului său, respectiv împrejurarea că victimele nu purtau centura de siguranță, în condițiile în care reclamanții nu au contestat acest lucru.

Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată și critica vizând majorarea cuantumului daunelor morale fără luarea în considerare a criteriilor legale, respectiv a jurisprudenței în materie, pentru motivele arătate în cadrul examinării recursului declarat de recurenții-reclamanți, care nu vor mai fi reluate.

În acest context, se cuvine subliniat faptul că, în condițiile în care accidentul care a condus la crearea prejudiciului a avut loc la 12 septembrie 2014, în mod judicios a aplicat curtea de apel dispozițiile din Norma Ordinului C.S.A. nr. 14/2011 republicată, iar nu pe cele din Norma Ordinului C.S.A. nr. 23/2014, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2015.

Așa fiind, criticile recurentei vizând nemotivarea hotărârii nu sunt întemeiate, iar cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident.

În ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă reține că acesta a fost doar formal invocat, de vreme ce, în susținere, autoarea căii de atac a făcut referire la modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate prin raportare la situația de fapt și la jurisprudența în materie, fără a indica normele legale încălcate sau greșit aplicate de instanța de apel.

Toate argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reevaluare a materialului probator și a situației de fapt, recurenta susținând, în esență, că nu s-au administrat probe noi, din care să reiasă agravarea stării persoanei vătămate și că instanța de apel nu a observat faptul că despăgubirea morală acordată echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză, în condițiile în care a reținut că anterior accidentului reclamanții nu aveau practic niciun venit sigur.

Or, așa cum s-a arătat și în precedent, examinarea instanței de recurs este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Așa fiind, constatând că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nici din perspectiva acestei din urmă critici formulate, și recursul declarat de recurenta-pârâtă urmează să fie respins ca nefondat.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și C. și de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1220 din 28 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 februarie 2021.