ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 629/2021

Ședința publică din data de 16 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, alin. (1) și (2), art. 1357-1371 C. civ., art. 1381-1395 C. civ., art. 41, 44, 49, 50, 51 și următoarele din Legea 136/1995, art. 37, 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

La termenul de judecată din 28 martie 2017, tribunalul a respins excepția netimbrării, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată.

La 9 mai 2017, reclamantul B. a declarat că înțelege să renunțe la petitul privind plata unei indemnizații lunare, salariul minim brut, depunând la dosar împuternicire specială în acest sens.

Prin decizia civilă nr. 2126 din 26 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul reclamanților împotriva sentinței civile nr. 2261 din 8 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost obligată pârâta la plata sumei de 14.400 RON, reprezentând daune morale către reclamantul A., a sumei de 54.000 RON daune morale către reclamantul B. și la plata sumei de 90.000 RON daune morale și a unor daune materiale, constând în diferența dintre salariul minim net pe economie și pensia de invaliditate obținută începând cu iunie 2016 și până la schimbarea situației reținute pentru stabilirea prezentei obligații, către reclamantul C.. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței apelate.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că la acordarea despăgubirilor materiale către intimatul-reclamant C., constând în diferența dintre salariul minim net pe economie și pensia de invaliditate obținută începând cu luna iunie 2016 și până la schimbarea situației reținute pentru stabilirea acestei obligații, instanța de apel nu a argumentat care sunt motivele pentru care a apreciat că se impune această măsură. Dezlegarea dată problemelor de drept deduse judecății nu este susținută de considerente, instanța de apel făcând doar referire la incidența dispozițiilor legale aplicabile luării acestei măsuri.

Din considerentele deciziei recurate, a arătat recurenta-pârâtă, nu rezultă ca instanța de apel să fi făcut o minimă analiză a criticilor cu care a fost învestită, relativ la eventualul drept al reclamantului C. la despăgubiri, reprezentând daunele materiale acordate.

În ceea ce privește incidența motivului instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 2213 C. civ. și a dispozițiilor din Norma ASF nr. 23/2014 de aplicare a Legii nr. 136/1995.

Răspunderea asigurătorului RCA, nu este o răspundere în solidar cu aceea a autorului producerii accidentului rutier, ci este o obligație izvorâtă din contracte de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terților în accidente de vehicule.

În consecință, asigurătorul este obligat să acorde daunele prevăzute limitativ în contractul de asigurare, fără a fi depășită limita maximă de despăgubire prevăzută în polița RCA, aspect reglementat de art. 3 din Legea nr. 136/1995.

Per a contrario, în situația depășirii sumei maxime de asigurare sau acoperirii prejudiciilor de altă natură decât cele prevăzute în contractul RCA, acoperirea daunelor este suportată de autorul accidentului, care poartă răspunderea civilă delictuală pentru întregul prejudiciu produs persoanei vătămate.

Astfel, despăgubirea pe care asigurătorul RCA o poate acorda nu urmează întrutotul dezdăunarea pe care persoana vătămată este obligată să o plătească în conformitate cu principiul reparației integrale a prejudiciului statuat de C. civ., ci ea trebuie să fie în conformitate cu legislația specifică asigurătorilor în concordanță cu principiul specialia generalibus derogant.

În baza acestui principiu, norma generală este înlăturată de la aplicare în favoarea normei speciale, ceea ce înseamnă că motivarea acordării despăgubirilor materiale către C., în baza dispozițiilor C. civ. de către instanța de apel, este greșită.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 28 aprilie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 29 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepțiile netimbrării și nulității recursului, invocate de intimatul-reclamant C. prin întâmpinare, pentru motivele reținute în cuprinsul încheierii de la acea dată și a admis în principiu recursul.

Înalta Curte reține că analiza recursului este limitată la criticile formulate de recurenta-pârâtă în cuprinsul cererii de recurs cu privire la despăgubirile materiale constând în diferența de venit acordată reclamantului C., susțineri reiterate și în cadrul dezbaterilor ședinței publice din 16 martie 2021.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că la acordarea despăgubirilor materiale către intimatul-reclamant C., constând în diferența dintre salariul minim net pe economie și pensia de invaliditate obținută începând cu luna iunie 2016 și până la schimbarea situației reținute pentru stabilirea acestei obligații, instanța de apel nu a argumentat care sunt motivele pentru care a apreciat că se impune această măsură. Dezlegarea dată problemelor de drept deduse judecății nu este susținută de considerente, instanța de apel făcând doar referire la incidența dispozițiilor legale aplicabile luării acestei măsuri.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește daunele materiale deduse judecății în apel pentru reclamantul C., instanța de prim control judiciar a reținut că, potrivit art. 2213 C. civ., asigurările obligatorii sunt reglementare prin legi speciale, iar, potrivit, art. 8 din Legea nr. 136/1995, stabilirea despăgubirilor se face în conformitate cu normele ASF, în cauză, Norma nr. 23/2014. De asemenea, instanța de apel a reținut că această normă nu se referă la situația celor neîncadrați în muncă anterior pierderii capacității de muncă, astfel încât, în baza art. 5 alin. (3) C. proc. civ., devin incidente prevederile art. 1388 alin. (3) C. civ. și prin urmare reclamantul C. are dreptul la daune materiale.

Verificând aceste considerente, Înalta Curte reține că în motivarea deciziei recurate instanța de apel a analizat în mod superficial legislația specială în materia asigurărilor obligatorii de răspundere civilă și a reținut că aceasta nu se referă la situația în care se află apelantul-reclamant, astfel că a aplicat norma generală, iar ulterior a concluzionat că reclamantul C. are dreptul la daune materiale, fără a răspunde argumentat apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Deși instanța de prim control judiciar invocă norma ASF nr. 23/2014, care cuprinde dispoziții cu caracter special, nu efectuează, totuși, o analiză cu privire la acestea, neexistând nicio motivare sub acest aspect, ci face doar o referire generală la dispozițiile art. 2213 și art. 1388 alin. (3) C. civ.

În considerentele deciziei recurate instanța de apel nu a analizat situația de fapt cu privire la daunele materiale ce au fost acordate intimatului-reclamant C., neregăsindu-se în cuprinsul hotărârii niciun argument pentru care s-a apreciat că acesta este îndreptățit la obținerea unor astfel de despăgubiri materiale.

Totodată, în motivarea recursului, a arătat recurenta-pârâtă, din considerentele deciziei recurate, nu rezultă ca instanța de apel să fi făcut o minimă analiză a criticilor cu care a fost învestită, relativ la îndreptățirea sau neîndreptățirea reclamantului C. la despăgubiri, reprezentând daunele materiale care au fost acordate.

Înalta Curte constată că, deși în cadrul întâmpinării depuse de intimata-pârâtă, în apel, aceasta a formulat apărări punctuale susținând că nu există temei legal pentru ca asigurătorul să acorde despăgubirea solicitată de intimatul-reclamant C. constând într-o indemnizație egală cu salariul minim brut pe economie și afirmând incidența dispozițiilor speciale ale Legii nr. 136/1995, precum și ale prevederilor Normei nr. 23/2014 a Autorității pentru Supraveghere Financiară, indicând în mod expres art. 50, instanța de apel nu a analizat concret aceste apărări.

În acest context, Înalta Curte reține că instanța de apel a efectuat o analiză incompletă, întrucât examinarea s-a rezumat la constatarea că legislația specială în materia asigurărilor obligatorii de răspundere civilă nu se referă la situația în care se află apelantul-reclamant și a aplicat norma generală, concluzionând că reclamantul C. are dreptul la daune materiale, fără însă a răspunde argumentat apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Prin urmare, în rejudecare, instanța de apel va proceda la analizarea cauzei sub aspectul daunelor materiale solicitate de apelantul-reclamant C. și, de asemenea, va avea în vedere toate apărările invocate în apel de către intimata-pârâtă cu privire strict la despăgubirile materiale acordate acestuia.

Considerentele expuse impun concluzia că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată apare ca esențială, din perspectiva textelor normative evocate, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei hotărâri.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară și precisă, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

Fiind întemeiat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs constată că nu mai poate analiza criticile recurentei-pârâte, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Așa fiind, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 497 teza I din același act normativ, va admite recursul pârâtei, va casa, în parte, decizia atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului reclamantului C. doar în privința daunelor materiale constând în diferența dintre salariul minim net pe economie și pensia de invaliditate obținută începând cu iunie 2016 și până la schimbarea situației reținute pentru stabilirea acestei obligații. Va menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.A.R. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2126 din 26 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează în parte și trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului reclamantului C. doar în privința daunelor materiale constând în diferența dintre salariul minim net pe economie și pensia de invaliditate obținută începând cu iunie 2016 și până la schimbarea situației reținute pentru stabilirea acestei obligații.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 martie 2021.