ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 142/2023

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 01 februarie 2018, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. și pe intervenientul forțat D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei S.C. C. S.A., la plata sumelor de: 60.000 euro (echivalentul în RON la data plății) cu titlu de daune morale, pentru reclamantul A., în calitate de persoană vătămată, ca urmare a accidentului rutier produs în data de 09.07.2017; 3.732 RON, reprezentând pierderea salarială suferită de către A., ca urmare a pierderii capacității de muncă și a diminuării drepturilor salariale cu 25% și ca urmare a pierderii bonurilor de masă, pe perioada concediului medical, conform adeverințelor atașate; 20.000 euro (echivalentul în RON la data plății) cu titlu de daune morale, pentru reclamanta B., în calitate de persoană vătămată, ca urmare a accidentului rutier produs în data de 09.07.2017; 1.101 RON, reprezentând pierderea salarială suferită de către B., ca urmare a pierderii capacității de munca și a diminuării drepturilor salariale cu 25% și ca urmare a pierderii bonurilor de masă, pe perioada concediului medical, conform adeverinței atașate și 2.714,95 RON, reprezentând cheltuielile materiale efectuate de către victime cu spitalizarea și îngrijirile medicale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 alin. (1) C. civ. și art. 41, art. 49, art. 50, art. 51, art. 54, art. 55 și art. 58 ale O.U.G. nr. 54/2016.

Prin sentința civilă nr. 2098 din 08 octombrie 2019 Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și cu intervenientul-forțat D., a obligat pârâta S.C. C. S.A. la plata către reclamanta B. a sumei de 963 RON, și respectiv, către reclamantul A. a sumei de 3.713,58 RON, cu titlu pierderi salariale cu 25% și a bonurilor de masă, suferite ca urmare a concediului medical în care s-au aflat reclamanții, a obligat pârâta S.C. C. S.A. la plata către reclamanți a sumei de 2.714,95 RON, reprezentând cheltuieli materiale efectuate cu spitalizarea și îngrijirile medicale; a obligat pârâta S.C. C. S.A. la plata către reclamantul A. a sumei de 14.238 RON, reprezentând contravaloarea salariului minim net pe economie pe o perioadă de un an de zile de la data accidentului și a sumei de 13.836 RON, reprezentând contravaloarea pierderii calculată la nivelul salariului minim pe economie între aprilie 2019 și martie 2020; a obligat pârâta S.C. C. S.A. la plata sumei de 50.000 de euro pentru reclamantul A. și a sumei de 6.000 de euro pentru reclamanta B., la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale și pe cale de consecință, a respins în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2098 din 08 octombrie 2019 a Tribunalului București, secția a III-a civilă a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 954A din 11 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 954A din 11 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, arătând, în esență, următoarele:

După prezentarea situației de fapt, reclamantul a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât nu s-a ținut cont de situația de fapt și reprezintă o aplicare greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1385 C. civ., potrivit cărora prejudiciul se repară integral, norma legală nefăcând distincție între natura prejudiciului, respectiv moral sau material, relevantă fiind existența prejudiciului și nu natura acestuia.

A susținut reclamantul că, dacă instanța de apel ar fi avut nelămuriri cu privire la natura obiectului cererii de apel, aceasta avea obligația de a cere lămuriri părții ori de a recalifica această cerere, potrivit art. 22 alin. (4) și (5) din C. proc. civ.

Atât prin intermediul cererii de apel, cât și prin intermediul concluziilor orale, recurentul arată că a explicat clar faptul că în cuantumul solicitat cu titlu de despăgubire se regăsește și pierderea din câștigul nerealizat din muncă.

În vederea respectării principiului reparării integrale, recurentul a solicitat repararea prejudiciului creat prin imposibilitatea prestării în prezent și în viitor, până la pensionare, a unei munci de tipul celei pe care o desfășura la momentul producerii accidentului, cât și a altor activități sociale.

Totodată, arată că în practica judecătorească se acordă despăgubiri pentru prejudiciile rezultate din scăderea sau pierderea capacității de muncă a persoanei, astfel încât să acopere nu numai prejudiciul actual, ci și pe cel viitor, constând în diminuarea veniturilor drept consecință a scăderii sau pierderii incapacității de muncă, ori a unei infirmități permanente.

Vătămarea gravă a integrității corporale a unei persoane se poate concretiza nu numai într-un prejudiciu material determinat și imediat evaluabil, ci și într-un alt prejudiciu aflat la limita dintre cel moral și material și care lipsește persoana în cauză de posibilitatea deplină de a participa la viața socială și de a se bucura efectiv de beneficiile acestei participări, fiind un prejudiciu de agrement - așa cum a fost denumit de anumiți autori de doctrină.

Concluzionând, consideră că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material invocate în cauză și a respins nefondat pretențiile acestuia, care au fost probate prin intermediul deciziilor privind capacitatea de muncă, context în care a creat o situație inechitabilă acestuia.

În continuare, susține că instanța de judecată avea obligația, potrivit art. 1387 coroborat cu art. 1388 C. civ., care prevede modalitatea de calcul a pierderii și a nerealizării câștigului din muncă, prin raportare la decizia prin care se constată o incapacitate de muncă de 50%, să acorde despăgubiri sub forma unei sume globale.

Prejudiciul moral se stabilește în acord cu dispozițiile art. 1391 C. civ., precum și cu dispozițiile O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudiciile produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.

Astfel, susține reclamantul că a trata această problemă a prejudiciului doar din perspectiva pur medicală, fără a analiza impactul psihologic al accidentului rutier asupra persoanei și asupra modului în care acesta își desfășoară viața socială, profesională și familială în prezent, înseamnă a nu acorda despăgubirile integral și reprezintă o neaplicare a art. 1381 și urm. C. civ.

În ceea ce privește reținerea curții de apel cu privire la îmbogățirea fără justă cauză, arată că, potrivit art. 1346 alin. a) C. civ., această instituție nu este aplicabilă în speță, întrucât răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, fiind, astfel, o răspundere directă.

În aceste condiții, în raport cu art. 1350 C. civ., asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor, ci își îndeplinește obligația proprie, asumată prin contract.

Totodată, arată că, în ceea ce privește contractul de asigurare, acesta este un contract de adeziune și aleatoriu, drepturile și obligațiile părților fiind stabilite de lege, astfel că asigurătorul își îndeplinește propria obligație de plată a despăgubirilor și trebuie să suporte, în mod direct și efectiv, întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului său.

Conchinzând, reclamantul solicită admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel și rejudecarea cauzei cu aplicarea corectă și în totalitate a dispozițiilor legale.

În data de 21 decembrie 2021, intimata C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului susținând că motivele de recurs nu cuprind motive de nelegalitate a hotărârii instanței de apel, fiind invocate aceleași motive care au făcut obiectul cererii de apel și care au fost deja, în mod corect, analizate de curtea de apel.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Sub aspectul cadrului normativ incident în cauză, intimata consideră că sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 54/2016, coroborate cu dispozițiile Normei ASF nr. 39/2016 și ale C. civ., instanțele de fond cuantificând în mod just daunele acordate reclamantului.

Susține, totodată, că în mod corect a stabilit instanța că trimiterile reclamantului la dispozițiile art. 1387 C. civ. nu pot servi la dezlegarea cauzei, întrucât se referă la cuantificarea prejudiciului material, iar suma de 30.000 euro solicitată de reclamant a fost solicitată cu titlu de daune morale.

De altfel, instanța a calculat și a acordat pierderile de venit suferite de reclamant raportat la capacitatea de muncă, conform înscrisurilor de la dosar.

Arată că ambele instanțe de fond au soluționat pricina în echitate, în acord cu jurisprudența CEDO și cea a României, suma acordată reclamantului cu titlu de daune morale conducând la repararea prejudiciului suferit.

În data de 6 ianuarie 2022, recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă C. S.A. și admiterea recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în 15 iulie 2022, respectiv 18 iulie 2022, potrivit dovezilor aflate la dosar.

Recurentul-reclamant a depus punct de vedere la raport, prin care a arătat că este de acord cu concluziile reținute, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin încheierea din 10 noiembrie 2022, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă S.C. C. S.A., a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 954A din 11 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2018 și a stabilit termen de judecată, în ședință publică, la data de 26 ianuarie 2023, ora 9:00, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

În esență, în susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant precizează că instanța de apel ar fi încălcat prevederile art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., prin aceea că nu a recalificat juridic cererea de apel și nu a solicitat lămuriri părții atunci când a statuat că suma de 30.000 euro, cu privire la care au fost ridicate pretenții în apel de către recurentul-reclamant, a fost solicitată de acesta cu titlu de daune morale, iar nu materiale și ca efect al acesteia, a reținerii inaplicabilității dispozițiilor art. 1387 C. civ. în analiza acestei pretenții.

Aspectele semnalate pun în discuție încălcarea unor dispoziții de ordin procedural, susținerile încadrându-se, astfel, în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancționează încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, iar nu în cel prevăzut de pct. 8 al aceluiași articol, cum eronat susține recurentul-reclamant.

Potrivit prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.

Obligația ce rezidă din cuprinsul articolului 22 alin. (4) C. proc. civ. trebuie, însă, înțeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și cel al contradictorialității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia.

Or, este cunoscut că limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecății.

În cauza dedusă judecății, însă, natura pretențiilor, privitoare la suma de 30.000 euro, a fost clar stabilită prin însăși cererea de apel, mijlocul procedural prin care au fost pretinse acestea, din moment ce s-a solicitat modificarea soluției primei instanțe, în sensul obligării intimatei-pârâte S.C. C. S.A., "la plata despăgubirilor, cu titlu de daune morale, majorate cu suma de 30.000 euro (echivalent în RON la data plății)".

În circumstanțele în care, prin soluția primei instanțe, menținută ca efect al respingerii apelului formulat de către reclamant, s-a dispus admiterea integrală a capătului de cerere privitor la plata de despăgubiri materiale, fiind obligată pârâta la plata sumelor reprezentând: contravaloarea salariului minim net pe economie pe o perioadă de un an de zile de la data accidentului; contravaloarea pierderii calculată la nivelul salariului minim pe economie între aprilie 2019 și martie 2020; și cheltuieli materiale efectuate cu spitalizarea și îngrijirile medicale, în cuantumul solicitat de către reclamant, acesta nu avea deschisă calea de atac a apelului cu privire la pretențiile reprezentând daune materiale.

În atare condiții, în raport de prevederile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, reclamantul putea deduce, spre examinare, instanței de prim control judiciar, doar pretențiile reprezentând daune morale, admise în parte de către prima instanță.

Observând prevederile art. 9 C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității și care dispun, la alin. (2), faptul că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, rezultă că revenea însuși reclamantului obligația de a expune într-o manieră clară și concisă argumentația de fapt și de drept cu privire la pretenția de 30.000 euro, solicitată prin cererea de apel, care să permită exercitarea controlului judecătoresc.

Așadar, instanța de prim control judiciar era ținută de limitele obiectului acțiunii și de cauza acesteia, astfel cum au fost stabilite de către reclamant prin cererea de chemare în judecată și prin cererea adițională formulată în fața primei instanțe, motiv pentru care orice statuare în afara acestor limite, în care a fost învestită prima instanță, ar fi reprezentat o încălcare a prevederilor art. 478 alin. (1) C. proc. civ., anterior indicate.

Invocarea, prin cererea de recurs, a faptului că pretenția dedusă judecății în apel nu a fost corect analizată de către Curtea de Apel București, întrucât, deși partea a precizat pretenția, în mod repetat, ca reprezentând "daune morale", instanța nu a procedat, ex officio, la calificarea juridică exactă a acesteia, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., apare, date fiind precizările anterioare, mai degrabă, ca o invocare a propriei culpe de către reclamant (fiind relevant, sub acest aspect, inclusiv faptul că acesta a beneficiat de asistență juridică specializată în formularea cererii sale de apel), iar nu ca o încălcare a acestei forme de procedură de către instanța de prim control judiciar.

Drept urmare, în cauză nu sunt întrunite cerințele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

2.1. Parte din criticile formulate de către recurentul-reclamant vizează aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art. 1385 C. civ., potrivit cărora prejudiciul se repară integral, norma legală nefăcând distincție între natura acestuia, morală sau materială, relevantă fiind existența prejudiciului și nu natura juridică a acestuia.

În susținerea acestora, recurentul-reclamant a susținut, de asemenea, că a precizat, atât prin intermediul cererii de apel, cât și prin concluziile orale că, în cuantumul solicitat, cu titlu de despăgubire, se regăsește și pierderea din venitul nerealizat din muncă, ca efect al imposibilității prestării în prezent și în viitor a unei activități economice, de tipul celei pe care o desfășura anterior accidentului.

În dezvoltarea acestor critici a arătat și că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1387 și art. 1388 C. civ., respingând, în mod nefondat și contrar probelor depuse de acesta la dosar, pretențiile formulate.

Criticile recurentului-reclamant sunt neîntemeiate.

Se constată legalitatea soluției instanței de apel cu privire la aspectele invocate, dat fiind faptul că recurentul-reclamant a înțeles să deducă judecății această nouă pretenție direct în apel, contrar dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., care stabilesc faptul că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Or, verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține faptul că recurentul-reclamant a învestit prima instanță cu o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea intimatei-pârâte S.C. C. S.A. la plata sumei de 60.000 euro (echivalent în RON la data plății), cu titlu de daune morale ca urmare a accidentului rutier, la plata sumei de 3.732 RON, reprezentând pierdere salarială, precum și la plata sumei de 2.714,95 RON, reprezentând cheltuieli materiale efectuate de ambii reclamanți cu spitalizarea și cu îngrijirile medicale.

La data de 04 aprilie 2018, în fața primei instanțe, recurentul-reclamant a formulat o cerere adițională, prin care a solicitat obligarea intimatei-pârâte S.C. C. S.A. și la plata sumei de 24.300 RON, cu titlu de daune materiale, sumă alcătuită din: 22.800 RON (contravaloarea salariului minim pe economie pe o perioada de un an), din suma de 1.400 RON (pierderea salarială aferenta lunilor februarie si martie 2018 concediu medical) și din suma de 100 RON (contravaloare cârje).

Prin cererea de apel, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, recurentul-reclamant a solicitat obligarea intimatei-pârâte S.C. C. S.A., la plata despăgubirilor, cu titlu de daune morale, majorate cu suma de 30.000 euro.

Deducând judecății critica în această manieră, recurentul-reclamant ignoră cadrul procesual, astfel cum a fost stabilit prin cererea de chemare în judecată (modificată în fața primei instanțe), și care a făcut obiectul analizei primei instanțe, stabilind, în acest mod, limitele devoluțiunii în apel.

Or, în calea de atac a apelului, instanța verifică numai ceea ce s-a judecat în primă instanță, neputând fi făcute cereri noi, respectiv formulate pretenții care nu au fost analizate de către prima instanță ori modificate elementele pe care aceasta le-a avut în vedere la pronunțarea soluției.

Deși cel mai semnificativ efect al apelului este cel devolutiv, care constă într-o reînnoire a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instantei de apel, trebuie subliniat faptul că, totuși, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut, acesta fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) și tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat).

Potrivit acestor principii, apelul vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanță, neputându-se formula direct, în această cale de atac, cereri noi, respectiv nu se poate extinde, în apel, cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe.

Drept urmare, instanța de apel a pronunțat o soluție legală atunci când, pornind de la identificarea a ceea ce a făcut obiectul învestirii în primă instanță, a stabilit limitele judecății în apel, cu consecința examinării susținerilor recurentului-reclamant privitoare la diminuarea capacității sale de muncă, ca efect al infirmității cu care a rămas, doar din perspectiva prejudiciului moral suferit, în sensul aptitudinii acestuia de a se reintegra într-un mediu profesional și a capacității acestuia de a participa la viața familială sau socială, iar nu și din perspectiva unui eventual prejudiciu material suferit de acesta, din moment ce efectul devolutiv al apelului excludea această din urmă analiză.

Cu privire la susținerea recurentului-reclamant că respectiva sumă de bani, solicitată prin cererea de apel, s-ar situa la limita dintre prejudiciul moral și cel material, se impune precizarea că este imperios a nu confunda scopul daunelor morale, cel de a compensa, în măsura în care este posibil, prejudiciul cauzat în urma lezării unor valori fără conținut economic, de cel al daunelor materiale, având ca obiect tocmai satisfacerea unui drept patrimonial.

Așadar, nu poate fi reținută, în speța, existența unei încălcări, de către instanța de prim control judiciar, a normelor de drept material anterior evocate.

2.2. În restul criticilor formulate recurentul-reclamant face referire la prejudiciul moral, indicând faptul că acesta se stabilește conform art. 1391 C. civ. și dispozițiilor O.U.G. nr. 54/2016, astfel încât, susține că a trata această problemă doar din perspectivă medicală, fără a analiza impactul psihologic al accidentului rutier asupra persoanei și asupra modului în care acesta își desfășoară viața socială, profesională și familială în prezent, înseamnă a nu acorda despăgubirile integral și reprezintă o neaplicare a art. 1381 și urm. C. civ.

A mai susținut și faptul că instituția îmbogățirii fără justă cauză nu este aplicabilă în speță, întrucât răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, directă, asumată prin contractul de asigurare, iar, în raport cu art. 1350 C. civ., asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor, ci își îndeplinește obligația proprie, asumată prin contract.

De asemenea, a invocat și că asigurătorul își îndeplinește propria obligație de plată a despăgubirilor și trebuie să suporte, în mod direct și efectiv, întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului său.

Criticile au caracter nefondat.

Prealabil, se impune a se preciza că Înalta Curte nu poate proceda la reaprecierea situației de fapt, pe baza probelor administrate, întrucât atribuțiile acestei instanțe de control judiciar sunt circumscrise exclusiv verificării legalității deciziei recurate, prin prisma cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu și unui control al temeiniciei hotărârii atacate.

În acest cadru, modul de aplicare a legii interesează analiza motivelor de recurs din perspectiva criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral, în sensul dacă instanța de apel a identificat criteriile relevante pe baza cărora a acordat daunele morale.

Valorificarea propriu-zisă a acestora, în raport cu elementele de fapt, reținute pe baza probelor administrate, și verificarea cuantumului daunelor acordate sunt circumscrise, însă, unei aprecieri a temeiniciei hotărârii, motiv pentru care astfel de aspecte excedează controlului de legalitate al instanței de recurs.

Înalta Curte reține, ca și instanța de apel, că, în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subiliat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge, însă, în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport cu circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte.

De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Recurentul-reclamant nu a contestat că, în determinarea cuantumului despăgubirilor morale, principiile aplicabile conturează aplicarea unor criterii ce vizează gravitatea suferinței, echitatea și proporționalitatea, ci s-a rezumat la indicarea faptului că prejudiciul moral se stabilește conform art. 1391 C. civ. și dispozițiilor O.U.G. nr. 54/2016.

Or, neconturând, în mod clar, o critică de nelegalitate, în acest sens, se impune precizarea că prevederile indicate de către recurentul-reclamant au fost avute în vedere de către instanța de apel, în argumentarea dezvoltată în cuprinsul deciziei recurate, pentru a conchide în sensul că circumstanțele de fapt, pe care se fundamentează stabilirea, în sarcina intimatei-pârâte, a obligației de plată a daunelor morale, au fost corect cântărite de tribunal sub aspectul proporționalității lor cu paguba efectiv suferită.

Astfel, se observă că instanța de apel a reținut, în mod expres, incidența ratione temporis a prevederilor art. 11 alin. (1) și art. 12 alin. (1) și (2), precum și a prevederilor art. 21 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, alături de dispozițiile art. 22 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 39/2016 privind asigurările auto din România.

În egală măsură, instanța de apel a verificat posibilitatea acordării unei despăgubiri pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială, conform art. 1391 alin. (1) C. civ., atunci când a reținut că împrejurarea că recurentul-reclamant a rămas cu o infirmitate fizică permanentă nu conduce la suprimarea capacității acestuia de a participa la viața familială sau socială.

Este nefondată și critica recurentului-reclamant privitoare la încălcarea prevederilor art. 1381 și urm. C. civ., ca efect al neanalizării impactul psihologic al accidentului rutier asupra modului în care acesta își desfășoară viața socială, profesională și familială în prezent.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a avut în vedere efectele pe plan psihologic ale accidentului rutier, reținând, astfel cum s-a arătat anterior, aptitudinea acestuia de a se reintegra într-un mediu profesional, precum și capacitatea acestuia de a participa la viața familială sau socială.

Totodată, se observă că, prin această critică, recurentul-reclamant tinde, de fapt, la reevaluarea efectelor, în plan social, profesional și familial, a deficienței dobândite ca urmare a vătămării corporale suferite, punând în discuție lipsa, chiar și în prezent, a echilibrului său psihic, ca urmare a implicării sale în accidentul rutier.

Fiind vorba despre aspecte de temeinicie a deciziei recurate, în raport cu considerentele expuse în debutul analizei, Înalta Curte nu va primi susținerile recurentului-reclamant cu acest obiect.

Nici critica privitoare la inaplicabilitatea instituției îmbogățirii fără justă cauză nu subzistă, aceasta având caracter formal, din moment ce trimiterea instanței de apel la această instituție juridică s-a conturat doar în privința verificării respectării principiului proporționalității.

Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat în mod legal asupra condiției proporționalității despăgubirii corespunzătoare prejudiciului moral suferit de către recurentul-reclamant.

În acest context, în acord cu reținerile instanței de apel, se impune precizarea că suma de bani, acordată cu titlu de daune morale, nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Așadar, pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni, astfel, un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia.

Referitor la cea din urmă critică a recurentul-reclamant, constând în incidența, în speță, a dispozițiilor art. 1350 C. civ., privitoare la răspunderea civilă contractuală, se constată caracterul eronat al acesteia.

Este adevărat că raportul juridic dintre asigurat (autorul faptei ilicite) și societatea de asigurări este situat pe tărâm contractual, însă acest aspect nu poate fi în măsură a modifica natura juridică a răspunderii civile delictuale a asigurătorului față de victima faptei ilicite.

În concluzie, se observă că motivele de recurs tind, în realitate, la o reapreciere a cuantumului daunelor morale, întrucât nu relevă criterii de evaluare ignorate sau greșit identificate de către instanța de apel.

Motivarea recursului reflectă, din acest punct de vedere, propria apreciere a recurentului-reclamant asupra unui cuantum echitabil și proporțional al daunelor morale ce i se cuvin.

Or, din perspectiva prezentei etape procesuale, aspectul referitor la întinderea despăgubirilor constituie o chestiune de evaluare a probelor, care nu poate fi supusă cenzurii în recurs.

Cum daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, ci acordarea lor trebuie să păstreze, așa cum s-a arătat în cele ce preced, un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, Înalta Curte reține că susținerile recurentului-reclamant subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt neîntemeiate.

Pentru aceste motive, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 954A din 11 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie va fi respins, ca nefondat.

Reținând culpa procesuală a recurentului-reclamant și dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata către intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 350 RON reprezentând onorariu de avocat, fiind dovedit caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului cheltuielilor cu factura fiscală nr. x/22.02.2022 și ordinul de plată nr. x/02.03.2022, depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 954A din 11 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul la plata sumei de 350 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, către intimata S.C. C. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 ianuarie 2023