ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2602/2021

Cadrul procesual. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 23 aprilie 2018, sub dosar nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu B. prin Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii și cu intervenientul forțat C., a solicitat obligarea pârâtului B., prin Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii la plata următoarelor sume, reprezentând prejudiciu, ca urmare a producerii accidentului din data de 15 noiembrie 2016: a sumei de 662,58 RON, reprezentând costul tratamentului medical efectuat; a sumei de 774 RON, reprezentând echivalentul tichetelor de masă neacordate, aferente perioadei de concediu medical; a sumei de 50.000 euro, reprezentând prejudiciu moral.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin încheierea din data de 07 mai 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declinat competențade soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - secțiile civile nr. III-V. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 21 mai 2018 sub nr. de dosar x/2018 Prin sentința civilă nr. 2493 din 22 septembrie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul B., prin Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, la plata sumei de 662,58 RON, reprezentând costul tratamentului medical a sumei de 774 RON, reprezentând echivalentul tichetelor de masă și a sumei de 85.000 RON, reprezentând daune morale; a dispus obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 18 octombrie 2017 și până la data plății efective.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin decizia civilă nr. 1778 A din 11 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile declarate de pârâtul B., prin Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzilor și de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2493 din 22 septembrie 2019 a Tribunalului București, secția a V-a civilă; a anulat sentința civilă și, rejudecând, a admis, în parte, cererea, și a obligat pe pârâtă la plata sumei de 662,58 RON, reprezentând costul tratamentului medical, a sumei de 774 RON, reprezentând echivalentul tichetelor de masa, și a sumei de 100.000 RON, reprezentând daune morale; a obligat pârâta la plata penalităților în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere începând cu a 11- a zi după rămânerea definitivă a hotărârii.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs intervenientul C. și reclamanta A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 09 martie 2021. Prin cererea de recurs, după expunerea succintă a situației de fapt care a generat prezentul demers judiciar și a parcursului procesual, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1)pct. 6 și 8 din C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea, în parte, a deciziei curții de apel, și, pe cale de consecință, admiterea, în tot, a cererii de chemare în judecată. În argumentarea incidenței motivului de casare, reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., reclamanta a susținut că decizia curții de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive străine de natura pricinii din perspectiva în care instanța nu a acordat un cuantum al despăgubirilor similar cu cel stabilit de către alte instanțe, în spețe asemănătoare, invocate de către reclamantă. În dezvoltarea acestei critici, reclamanta a învederat că instanțele de fond nu au analizat jurisprudența indicată de reclamantă și a reținut soluții pronunțate în spețe similare, care nu au fost invocate de către niciuna dintre părți. Împrejurarea că întreaga jurisprudența prezentată de către reclamantă instanței stabilește un cuantum al despăgubirilor superior celui acordat în prezenta cauză, echivalează cu o nemotivare a hotărârii judecătorești. Astfel, în concret, în stabilirea cuantumului despăgubirilor solicitate de către reclamantă, instanța de apel nu a ținut cont de soluțiile pronunțate, în spețe similare, de instanțele naționale (prezentate în detaliu în cuprinsul paginilor 6, 7, 8 și 9 din memoriul de recurs). În expunerea argumentelor, subsumate motivului de casare, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a învederat că pârâtul B., prin Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzilor și-a îndeplinit în mod defectuos obligațiile ce îi reveneau, potrivit art. 37 alin. (1) lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014, precum și de art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016. Prin urmare, în cauză, devin incidente prevederile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014. Invocând nesocotirea prevederilor legale ale art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 și a art. 37 alin. (1) și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, redate, in extenso, în cuprinsul paginilor 10 și 11 din cererea de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a ignorat obligația legală ce incumba pârâtei de a soluționa, în termen legal, cererea de despăgubire, și a transmis o oferta derizorie, pronunțându-se pe un alt temei, respectiv pe cel al obligării pârâtei la plata de penalități de întârziere. Totodată, a criticat decizia curții de apel din perspectiva în care nu a dispus obligarea B. la plata de penalități de întârziere, așa cum impun prevederile art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, cu toate că aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile de a face, respectiv obligația de a da prevăzute de alin. (1) lit. b) și alin. (4) a aceluiași art. din cuprinsul aceleiași ordonanțe. În egală măsură, recurenta a învederat că, în speță, sunt incidente prevederile Directivei europene nr. 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi. În cauză, pârâtul B. prin Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzilor a transmis o propunere de despăgubiri "neconformă, fără a fi motivată sub aspectul argumentelor, criteriilor, justificărilor, motivelor care au stat la baza respingerii cererii de despăgubire." Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., intervenientul C. a solicitat, în temeiul art. 496 C. proc. civ., admiterea recursului și casarea, în tot, a hotărârii atacate și în temeiul art. 477 C. proc. civ., raportat la art. 480 alin. (3) și art. 258 alin. (1) C. proc. civ., trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe, sau unei instanțe de același grad. După prezentarea situației de fapt și a soluțiilor pronunțate de instanțele de fond, în argumentarea incidenței motivului de casare, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., intervenientul a susținut că"instanța de apel a trecut peste solicitarea expresă a intimatului de admitere a excepției invocate privind constatarea nulității hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, reținând cauza pentru judecarea fondului și pronunțând o nouă hotărâre evocând fondul cauzei.". În continuare, în dezvoltarea motivului de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intervenientul a arătat că decizia curții de apel a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 2213 C. civ. și a prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 50 din norma ASF nr. 23/2014, în sensul în care instanța de apel nu a reținut criteriile legale și obiective care au stat la baza majorării cuantumului daunelor morale acordate reclamantei. În argumentarea aceleiași critici, intervenientul a susținut că natura juridică a răspunderii civile delictuale ca urmare a producerii accidentelor rutiere, așa cum este reglementată de legislația specială, în vigoare la data producerii accidentului rutier, impunea instanței de apel să țină cont de faptul că, în speță, răspunderea civilă delictuală este una specială. Or, eludând legislația specială referitoare la răspunderea civilă delictuală în materia asigurărilor RCA, instanța de apel a înlăturat incidența dispozițiilor legale aplicabile acestei materii care au prioritate față de dispozițiile generale ale C. civ. Astfel, despăgubirea care se poate acorda nu urmează întru totul dezdăunarea pe care persoana responsabilă este obligată să o plătească în conformitate cu principiul reparației integrale a prejudiciului, statuat de C. civ., ci aceasta trebuie să fie în conformitate cu legislația specifică asigurărilor, în concordanță cu principiul specialia generalibus derogant. A opinat, în continuare, că la stabilirea, în concret, a modalității de plată a despăgubirilor trebuie avut în vedere și art. 54 din Legea 136/1995, conform căruia "despăgubirea se stabilește și se achită conform art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor despăgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă în limitele obligației acesteia (în speța dedusă judecății, a Fondului de Garantie a Asiguraților)."

Apărările formulate în cauză. La data de 21 aprilie 2021, intimatul-pârât B. deAutovehicule din România prin Direcția de Protecție a Victimelor Străzii a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursuluiformulat de intervenientul C. și respingerea recursului declarant de A.. La 26 aprilie 2021, recurentul C. a formulat întâmpinare, invocând nulitatea recursului declarat de recurenta A., în condițiile art. 489 alin. (1) și (2)din C. proc. civ., și, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. La 12 mai 2021, recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursul formulat de C., solicitând respingerea recursului exercitat de intervenient, ca nefondat, și admiterea propriului recurs, cu consecința casării deciziei curții de apel și trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe. În cuprinsul întâmpinării, reclamanta a invocat unele aspecte, catalogate ca reprezentând "excepții procedurale", acestea referindu-se, în esență, la critici privind modalitatea în care curtea de apel a soluționat pricina. Astfel, a invocat omisiunea analizei de către instanța de apel a tuturor capetelor de cerere cu care a fost legal învestită și care formează obiectul cererii de chemare în judecată. De asemenea, a susținut că instanța de apel a stabilit o altă calificare juridică a actelor și faptelor deduse judecății, fără să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, deși această obligație îi incumba, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.. De asemenea, a schimbat, în mod nelegal, starea de fapt invocată de reclamantă, deși obligația acesteia era doar de a acorda o calificare juridică corectă aspectelor relevate. În continuare, a învederat că aceasta a avut ca efect aplicarea unei sancțiuni străine de cauză, "aplicată de la un alt moment, sancțiune corespunzătoare unei alte obligații, cu izvor diferit, raportat la pretenția concretă formulată prin cerere, privind sancțiunea aplicabilă de la scadența unei obligații de "a face", pentru neexecutarea acesteia în termenul de la scadență. La data de 12 mai 2021, recurenta-reclamantă A. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtul B. prin Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de acesta și admiterea recursului declarat de aceasta, astfel cum a fost formulat.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și [3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 29 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu a respins excepția nulității recursului declarat de reclamanta A., invocată de intervenientul C., și au fost admise în principiu recursurile, fiind acordat termen la 24 noiembrie 2021 în ședință publică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți. Prioritar, Înalta Curte reține că, așa cum s-a stauat prin încheierea de admitere în principiu din 29 septembrie 2021, motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., indicat în cuprinsul memoriului de recurs de către recurenta reclamantă A. a fost invocat pur formal, fiind inapt a declanșa un control de legalitate în condițiile motivului de casare arătat, respectiv că aspectele de nelegalitate invocate prin memoriul de recurs de către recurenta reclamantă A. pot fi circumscrise exclusiv motivului de casare, reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale relevante, constată că recursul formulat de reclamanta A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: În ceea ce privește pretinsa aplicare și interpretare greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, din perspectiva determinării cuantumului daunelor morale fără a fi respectat criteriul jurisprudențial, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici pentru următoarele considerente: În drept, conform art. 50 alin. (1) pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014: "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: 1. în caz de vătămare corporală: f) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România." În cauza pendinte, se reține că temeiul despăgubirilor morale solicitate de reclamanta A. izvorăște din fapta delictuală conducătorului auto, C. materializată în producerea evenimentului rutier din data de 15 noiembrie 2016, soldat cu vătămarea corporală a reclamantei care a necesitat pentru vindecare între 100 și 110 zile de îngrijiri medicale, potrivit certificatului medico-legal nr. 790C din 06 decembrie 2016, emis de Spitalul Județean de Urgență Deva Serviciul Județean de medicină legală Hunedoara, împrejurare care atrage incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 54/2016, precum și celor ale Normei ASF nr. 23/2014. La data producerii accidentului, intervenientul nu deținea o poliță de asigurare de răspundere civilă auto pentru autoturismul pe care îl conducea. Instanța de recurs, reține că daunele morale constituie consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale și se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc. În legătură cu natura daunelor morale, așa cum se desprinde din literatura juridică și din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, daunele morale fiind extranee realităților materiale. Ca urmare, întinderea lor nu poate fi determinată prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanței în cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale. Astfel, în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Deopotrivă, potrivit aceleiași jurisprudențe, pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite. Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-I acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei. În acest context, aspectele care vizează cuantificarea efectivă a despăgubirilor morale acordate nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat judiciar. În ceea ce privește respectarea criteriilor de cuantificare impuse de art. 50 alin. (1) pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, analiză care poate fi realizată din perspective motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., se reține că în speță, recurenta-reclamană a susținut că, în apel, a fost nesocotit criteriul jurisprudențial. Înalta Curte reține că, pentru situația despăgubirilor solicitate în cazul vătămării corporale sau a decesului unei persoane, cu titlu de daune morale, norma juridică enunțată anterior face trimitere generic la legislația și jurisprudența din România. Or, de lege lata, la nivel legislativ nu există criterii obiective de cuantificare a daunelor morale solicitate pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, instanțele judecătorești statuând în fiecare caz în parte, în funcție de circumstanțele concrete ale cazului, în echitate. În ceea ce privește jurisprudența națională, Înalta Curte reține că, sensul normei invocate de recurentă este acela că instanțele de judecată au obligația de a se raporta la criteriile de cuantificare a prejudiciului moral utilizate în hotărâri judecătorești care, în concret, din perspectiva modalităților și a circumstanțelor producerii accidentului, fie a celor ce vizează natura și gravitatea leziunilor produse victimei, ar putea reprezenta jurisprudență relevantă pentru cauza dedusă judecății. Aceasta întrucât suferințele de ordin psihic și moral sunt percepute în mod diferit de victime, iar consecințele și întinderea acestora, este influențată de o serie de factori interni și externi, care nu pot fi ignorați, în analiza realizată, ceea ce impune concluzia că daunele morale trebuie apreciate de la caz la caz, cuantumul despăgubirilor stabilite prin alte hotărâri judecătorești având doar menirea de a orienta instanțele în aprecierea realizată, pentru ca aceasta să nu devină una derizorie sau dimpotrivă, excesivă, îndepărtându-se de la principiul echității. Or, în cauza de față, curtea de apel, la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, a utilizat, în concret, criteriile utilizate în jurisprudența invocată de către părți, în sensul că la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, instanța de apel s-a raportat atât la gravitatea și intensitatea leziunilor suferite de reclamantă, cât și consecințele fizice și psihice suportate de reclamantă ca urmare a vătămării integrității sale corporale, modalitatea în care aceste consecințe au fost percepute, măsura în care reclamantei i-a fost afectată situația familială, profesională și social, respectiv a făcut aplicarea principiului echității și proporționalității cu dauna suferită, repere utilizate aât în jurisprudența internă, cât și în jurisprudența CEDO și a căror aplicare era de natură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogățiri fără justă cauză a terțelor persoane păgubite. În acest context, împrejurarea că, în speță, instanța de apel a particularizat pentru cazul concret dedus judecății, existența unui prejudiciu moral și a realizat, printr-o apreciere globală, cuantificarea prejudiciului moral produs reclamantei ca urmare a dificultăților inerente în care reclamanta s-a aflat după producerea accidentului, nu are aptitudinea de a susține motivul de recurs invocat. Drept urmare, contrar susținerilor recurentei reclamante, câtimea despăgubirilor acordate nu poate fi considerată nicidecum ca având un caracter nelegal, fiind de principiu admis în doctrină și jurisprudență că sumele acordate cu acest titlu nu trebuie să se transforme în amenzi excesive pentru persoanele răspunzătoare și nici să se constituie în venituri nejustificate pentru victime. Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile ort. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în legătură cu penalitățile de întârziere, recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel din perspectiva aplicării și interpretării greșite a art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie, dar și a art. 36 - 38 din Norma ASF 23/2014, incidente cauzei raportat la momentul producerii evenimentului asigurat, din perspectiva în care pârâta B. nu a fost sancționată pentru nesoluționarea, în termenul legal, a cererii de despăgubire. Critica este nefondată. În drept, potrivit art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016, care reglementează procedura de soluționare a cererii de despăgubire:"(1)În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, dar nu mai târziu de 3 luni de la data avizării daunei, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii. (3) Asigurătorul RCA poate desfășura investigații realizate de experți autorizați, cu privire la producerea accidentului, dacă există suspiciuni întemeiate asupra producerii acestuia și în condițiile în care acesta nu face obiectul unor cercetări penale aflate în curs de desfășurare; asigurătorul notifică în scris persoana prejudiciată/asiguratul, în termen de 5 zile lucrătoare de la data avizării daunei și întocmirea procesului-verbal de constatare, cu privire la intenția de a desfășura investigații; dacă în baza raportului de expertiză s-a constatat faptul că despăgubirea se cuvine persoanei prejudiciate, se aplică și dispozițiile art. 12 alin. (2) Ut. c); necomunicarea notificării privind intenția de a desfășura investigații în termenul prevăzut la teza a Ii-a decade asigurătorul RCA din acest drept, fiind obligat la plata despăgubirii; rezultatul motivat al investigațiilor se comunică părții prejudiciate în termen de 3 zile lucrătoare de la finalizarea investigației/depunerea raportului de expertiză, dar fără a depăși termenele prevăzute la alin. (1). Desfășurarea propriilor investigații de către asigurătorii RCA nu creează obligații suplimentare entităților prevăzute la art. 38 alin. (1).(4) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiția depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii și cuantificării prejudiciului sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească; documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F. (5) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește integral obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de suma neachitată. Plata penalităților se face odată cuplata despăgubirii. (6) In cazurile privind vătămările corporale și daunele morale care fac obiectul unui litigiu, penalitățile și plata acestora sunt stabilite de către instanța judecătorească." Înalta Curte reține că, potrivit art. 36 din Norma nr. ASF 23/2014, persoana păgubită are dreptul să înainteze avizarea de daună către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, potrivit prezentei norme. Art. 37 din Norma ASF 23/2014 prevede că: "(1) In termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii. (3) Asigurătorul RCA poate desfășura investigații privind producerea accidentului, în termenul prevăzut la alin. (1), în condițiile în care acesta nu face obiectul unor cercetări efectuate de către autoritățile publice competente, aflate în curs de desfășurare. (4) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (5) Asigurătorul RCA este obligat să elibereze asiguratului/utilizatorului, în termen de 15 zile de la înregistrarea solicitării acestuia, un certificat privind daunele înregistrate, pe parcursul ultimilor 5 ani de relații contractuale, sau absența acestor daune. (6) Certificatul privind daunele înregistrate trebuie să conțină în mod obligatoriu următoarele informații: numele/denumirea asiguratului, CNP/CUI, datele vehiculului, numărul poliței de asigurare, perioada de valabilitate, clasa bonus-malus aferentă, data producerii evenimentului înregistrat, data plății despăgubirii". Dispozițiile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 prevăd că: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător". Înalta Curte reține că prevederile normative invocate, reglementează, pe de o parte, obligațiile ce incumbă societăților de asigurare în situația în care sunt notificate de către persoanele asigurate în legătură cu producerea riscului asigurat, iar pe de altă parte, sancțiunea ce intervine în cazul în care societatea de asigurare nu își îndeplinește obligațiile astfel stabilite. Astfel, normele de drept supuse analizei instituie în sarcina asigurătorului obligația de plată a penalităților de întârziere pentru situația în care acesta nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau le îndeplinește în mod defectuos. Este real că o atare sancțiune ar putea interveni inclusiv în situația diminuării nejustificate a despăgubirii, însă, o atare ipoteză nu poate fi asimilată celei în care asigurătorul, care realizează propria sa analiză a prejudiciului pretins, raportat la probele de care dispune, nu oferă un cuantum al despăgubirilor la nivelul solicitat de către persoanele asigurate, astfel cum eronat pretinde recurenta-reclamantă. În speță, recurentul-pârât B., care răspunde în calitate de organism de plată a despăgubirilor, conform prevederilor art. 32 lit. b) și art. 33 din Legea nr. 132/2017, a răspuns cererii de recurentei reclamante cu respectarea termenului maxim prevăzut de dispozițiile art. 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, așa cum reiese din cuprinsul înscrisurilor aflate la dosarul cauzei. Astfel, cererea privind acordarea de despăgubiri a fost formulată de către recurenta reclamantă și înregistrată la B. la data de 11 septembrie 2017, iar B. a răspuns solicitării de acordare a despăgubirilor la data de 20 octombrie 2017. Tot astfel, raportat la circumstanțele factuale particulare ale cauzei, împrejurarea că reclamanta a fost nemulțumită de oferta de despăgubiri acordată de pârât, nu putea fundamenta, prin ea însăși și în contra conținutului explicit al acestor norme de drept, interpretarea propusă de recurentă în ceea ce privește sfera de aplicare a normelor menționate, în sensul în care ar reprezenta o îndeplinire defectuoasă a obligațiilor de acordare a unui anumit cuantum al despăgubirilor (pe care aceasta îl apreciază ca fiind nesatisfăcător), oferta realizată de acesta nefiind una derizorie, ci a reprezentat propria apreciere în privința cuantumului despăgubirilor datorate, apreciere la care aceasta era îndreptățită, conform normelor legale anterior evocate și care se circumscrie unei marje de apreciere rezonabile. Ca atare, în mod judicios nu s-a reținut, nici din această perspectivă, o conduită ilicită a pârâtului de natură a atrage aplicarea de penalități, nefiind incidentă nicio ipoteză în care instanța de apel să se pronunțat asupra unei alte cauze decât cea invocată de parte în fundamentarea cererii de acordare a penalităților, ci o situație, în care instanța de apel a realizat o aplicare judicioasă a dispozițiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., aplicând normele de drept incidente la situația de fapt rezultată în urma analizei probatoriilor. Cum, în speță, nu s-a ajuns la un consens între recurenta-reclamantă și intimatul pârât B., neexistând o înțelegere cu privire la cuantumul daunelor morale, astfel încât să fie aplicabile dispozițiile art. 37 alin. (4) teza I din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv plata pe cale amiabilă în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, dat fiind că cele două părți în litigiu au cuantificat în mod fundamental diferit prejudiciul creat recurentei-reclamante A., Înalta Curte consideră că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor art. 36 - 38 din Norma ASF 23/2014 în privința obligării intimatului pârât la plata unor penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, începând cu a 11 a zi, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. În acest context, dat fiind împrejurarea că, în cauză, pârâta B. și-a executat obligația de a face, respectiv aceea de a răspunde în termenul legal, solicitării reclamantei de acordare a despăgubirilor, iar în privința obligației de a da, aceasta nu a devenit scadentă, dat fiind faptul că părțile nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor, Înalta Curte constată că susținerea recurentei reclamante potrivit căreia instanța de apel a igonorat aceste obligații ce îi reveneau pârâtei B., și care, în opinia acesteia, atrage nelegalitatea deciziei recurate, este nefondată. În finalul memoriului de recurs, recurenta reclamantă a făcut trimitere și normele Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, fără a aduce însă, în concret, vreo critică deciziei curții de apel, referitoare la o pretinsă nesocotire a prevederilor acesteia, în absența cărora Înalta Curte nu poate proceda la examinarea legalității hotărârii recurate, în condițiile art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. De altfel, Înalta Curte reține că O.U.G. nr. 54/2016 a transpus prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 263 din 7 octombrie 2009, precum și prevederile art. 21 alin. (2) și art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Directiva Solvabilitate II), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 335 din 17 decembrie 2009. În ceea ce privește recursul formulat de recurentul C., examinând, în limitele în care a fost învestită, criticile de nelegalitate formulate de acesta, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Privitor la critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. ce vizează pretinsa omisiune a instanței de apel de a motiva "solicitarea intimatului C. de admitere a excepției nulității hotărârii pronunțate de tribunal", Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia pentru următoarele considerente: Din conținutul practicalei deciziei curții de apel care face obiectul prezentei căi de atac, reiese că, la termenul de judecată din 11 decembrie 2020, intimatul pârât, C., prezent personal și asistat de avocat D., răspunzând interpelării instanței în legătură cu excepția nulității sentinței tribunalului pentru nesemnarea hotărârii de către judecătorul care a pronunțat această soluție, invocată din oficiu, a apreciat că, în condițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., "hotărârea atacată este lovită de nulitate." Reiese, așadar, că în cauză, recurentul C. nu a învestit instanța cu soluționarea unei atare excepții, contrar susținerilor din cererea de recurs, și prin urmare, nu se poate afirma, în mod fondat, că instanța de apel nu a motivat soluția pronunțată cu privire la o excepție invocată de către recurentul C.. De altfel, procedând la examinarea excepției de nulitate absolută a sentinței tribunalului pentru nesemnarea de către judecătorul care a participat la pronunțarea hotărârii, invocată din oficiu, în considerarea normelor de ordine publică care le edictează, Înalta Curte constată că instanța de apel reținând incidența prevederilor art. 401 alin. (2) și a art. 460 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus anularea sentinței tribunalului și a reținut cauza în vederea soluționării acesteia, pe fond. Ca atare, recurentul nu justifică nicio vătămare procesuală care să îi fi fost produsă, în speță, în realitate, recurentul pârât C., prin argumentele care susțin această critică, manifestându-și nemulțumirea în raport de soluția curții de apel care, în temeiul prevederilor art. 480 alin. (6) din C. proc. civ., a procedat la anularea sentinței tribunalului, reținând cauza spre soluționarea acesteia, pe fond. Înalta Curte reține, însă, că potrivit art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. Cum prevederile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. au caracter imperativ, pentru a se putea dispune desființarea cu trimitere spre rejudecare a sentinței apelate, la aceeași instanță, este necesară îndeplinirea cumulativă următoarelor condiții: 1) formularea fie de către titularul căii de atac apelului, fie de către intimați, prin întâmpinare, a unei cereri de trimitere a cauzei spre rejudecare; 2) incidența unuia din cele două cazuri de excepție, în care, legea procesuală prevede o atare posibilitate, respectiv judecata să se fi făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, fie să se constate că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului. În toate celelalte situații în care se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanță a judecat în fond, regula instituită prin art. 480 alin. (6) din C. proc. civ. este aceea a devaluării fondului de către instanța de apel. Cum prin această normă, legiuitorul a înțeles să acorde prioritate principiului celerității judecării cauzelor în raport de principiul dublului grad de jurisdicție, pe care însă nu 1-a eliminat, ci a lăsat la aprecierea părților din proces beneficiul acestuia, ca expresie a principiului disponibilității, iar în speță, nici recurentul intervenient și nici celelalte părți litigante nu au uzat de acest beneficiu, în mod corect a procedat instanța de apel la devoluarea fondului cererii reclamantei. Mai mult, ipoteza necercetării fondului raportului juridic litigios, are în vedere situațiile în care instanța a soluționat greșit procesul în temeiul unei excepții procesuale, ori s-a pronunțat asupra a cu totul altceva decât s-a cerut. Or, în speță, nu era incidență o atare situație, în contextul în care tribunalul a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul B., prin Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, la plata sumei de 662,58 RON, reprezentând costul tratamentului medical, a sumei de 774 RON, reprezentând echivalentul tichetelor de masă și a sumei de 85.000 RON, reprezentând daune morale, a dispus obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 18 octombrie 2017 și până la data plății efective. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că trimiterile recurentului la prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. din cuprinsul cererii de recurs sunt pur formale, în contextul în care acestea reglementează ordinea de soluționare a excepțiilor procesuale de procedură și a celor de fond, iar, prin cererea de recurs recurentul nu a arătat, în mod concret, sub ce aspect instanța de apel a făcut o greșită aplicare a acestei norme. Analizând critica recurentului C. privitoare încălcarea principiului specialia generalibus derogant din perspectiva reținerii de către instanța de apel a incidenței normelor C. civ. referitoare la repararea prejudiciului, cu ignorarea prevederilor speciale ale Legii nr. 136/1995 și ale Normei ASF nr. 23/2014, Înalta Curte constată că aceasta este lipsită de temei. Preliminar, Înalta Curte constată că prevederile din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România au fost abrogate la data de 19 septembrie 2016, prin Ordonanța de urgență nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie. Unul dintre principiile de drept civil este acela al netroactivității legii civile, consacrat, de altfel, și la nivel Constituțional (art. 15), edictat de art. 6 alin. (2) din C. civ. potrivit cu care: "Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor", cunoscut în literaturajuridică și doctrina de specialitate sub dictonul "tempus regit actum". Art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 prevede că"Prezenta ordonanță de urgență se aplică tuturor contractelor/polițelor de asigurare RCA emise ulterior intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență și în legătură cu toate prejudiciile ce se despăgubesc în baza acestora." Prin urmare, în aplicarea principiului tempus regit actum și în aplicarea art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, având în vedere că evenimentul rutier pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri morale și materiale prin cererea de chemare în judecată pendinte s-a produs la data de 15 noiembrie 2016, Înalta Curte constată că în cauză, în mod corect s-a reținut incidența O.U.G. nr. 54/2016, în vigoare la acel moment, prevederile Legii nr. 136/1995 încetând să își producă efectele la data de 19 septembrie 2016. Procedând în continuare la analiza criticii formulate de recurentul intervenient C. din perspectiva normelor de drept material aplicabile cauzei, Înalta Curte constată că argumentele prezentate nu relevă incidența în cauză a unei ipoteze de nelegalitate a deciziei recurate, din perspectiva unei greșite interpretări a prevederilor O.U.G. nr. 54/2016 și a Normei ASF nr. 23/2014, respectiv a reținerii eronate a incidenței prevederilor din C. civ. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016: "În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății ori de deces rezultate în urma unui accident de vehicule, stabilirea despăgubirii se realizează pe cale amiabilă și/sau pe cale judecătorească." Conform art. 22 alin. (2) din același act normativ: "În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluționarea alternativă a litigiilor sau prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluționării alternative a litigiului sau în baza hotărârii judecătorești rămase definitivă." Totodată, art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2016 dispune că "Prezenta ordonanță de urgență se completează cu dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, și cu cele ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare." Interpretarea sistematică și logică a acestor norme, impune concluzia că în aplicarea art. 38 alin. (2) din Legea nr. O.U.G. nr. 54/2016, ele se completează cu dispozițiile C. civ., care conform art. 2 alin. (2) constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale. În acest sens, în considerentele deciziei nr. 13/2020 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, s-a statuat că: "diferența specifică în cazul litigiilor cu care au fost învestite instanțele față de un litigiu de drept comun în răspundere civilă delictuală constă în chestiunea privind existența și întinderea răspunderii asigurătorului RCA, prevăzute în contractul RCA, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (4) și (5) din Legea nr. 132/2017, aceasta întrucât întinderea răspunderii civile delictuale a asiguratului nu poate depăși întinderea răspunderii contractuale a asigurătorului RCA, până la atingerea limitelor de răspundere prevăzute în asigurarea RCA, cum se arată în art. 22 alin. (7) din același act normativ". În speță, situația premisă care a generat chemarea în judecată a B. constă în inexistența unui raport juridic între conducătorul vinovat de producerea accidentului și pârâtul chemat în judecată, întrucât intervenientul C. nu deținea o poliță de asigurare de răspundere civilă auto pentru autoturismul pe care l-a condus, în vreme ce raporturile juridice dintre terțul păgubit și asigurat, își au izvorul în fapta delictuală a conducătorului vinovat de producerea accidentului. În acest caz, potrivit art. 33 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, cuantumul prejudiciului suferit de persoanele prejudiciate prin accidente de vehicule produse pe teritoriul României, precum și persoanele care pot beneficia de despăgubiri și condițiile de intervenție ale B. în calitate de organism de plată a despăgubirilor sunt stabilite în conformitate cu prevederile prezentei legi și ale normelor adoptate în aplicarea acesteia în vigoare în România la data producerii accidentului. În acest context factual, aprecierea instanței de apel că, inclusiv în cauza de față, este incident principiul reparării integrale a prejudicilului, consacrat de normele care reglementează răspunderea civilă delictuală, câtă vreme, în speță, nu se demonstrează depășirea limitelor răspunderii B. stabilite prin normele speciale (art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 și art. 33 din Legea nr. 132/2017) nu relevă un viciu de legalitate a deciziei recurate din perspectiva analizată. Totodată, Înalta Curte reține că nici considerentele Deciziei nr. 86/2017 pronunțată de Completul pentru dezlegarea chestiunilor de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora "asigurările obligatorii sunt reglementate, exclusiv, prin legi speciale" (o preluare, de fapt, a dispozițiilor art. 2213 C. civ.) și respectiv, că "prevederile C. civ. constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale" - nu este aptă să demonstreze vreun aspect de nelegalitate al deciziei atacate având în vedere că argumentele reținute de instanța supremă dau expresie principiului generalia specialibus derogant; or, decizia din apel nu nesocotește, prin soluția și argumentele utilizate, aplicarea acestui principiu. Raportat la considerentele anterior evocate, urmează a fi înlăturate, ca nefondate și susținerile recurentului intervenient în sensul că s-ar fi impus ca instanța de apel să facă aplicarea prioritară, în cauză, a prevederilor din O.U.G. nr. 54/2016, respectiv a Normei ASF nr. 23/2014 și să motiveze hotărârea recurată, în sensul de a reține incidența acestor norme. Pentru considerentele arătate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 pct. 6 sau pct. 8 din C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, Înalta Curte urmează a respinge recursurile declarate de reclamanta A. și de intervenientul C., împotriva deciziei civile nr. 1778A/2020 din 11 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.