ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 359/2024

Ședința publică din data de 15 februarie 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 13 noiembrie 2018 sub dosar nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 344.982,99 RON, împreună cu dobânda legală cuvenită, calculată începând cu data de 12 octombrie 2017 până la momentul plății integrale a sumei datorate, conform contractului de asigurare seria x nr. x/28.03.2017, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta A. S.R.L. a formulat, în baza art. 78 C. proc. civ. și art. 2343-2477 C. civ., cerere de introducere forțată în cauză a intervenientei C. S.A., solicitând a fi reținută admisibilitatea acestei cereri și ca plata sumei rezultate din polița de asigurare să se facă, către A. S.R.L. și/sau către C. S.A. în temeiul garanției reale mobiliare, conform dispozițiilor legale.

Prin sentința civilă nr. 2345 din 4 octombrie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenienta C. S.A. și a obligat pârâta B. S.A. să plătească:

- suma de 358.368,89 RON, reprezentând pretenții către reclamanta A. S.R.L.;

- dobândă legală, conform art. 4 din O.G. nr. 13/2011, de la data de 12 octombrie 2017 până la achitarea debitului;

- cheltuieli de judecată constând în 7.055 RON - taxă judiciară de timbru 3.000 RON - onorariu expert și 35.000 RON - onorariu avocat.

Împotriva acestei hotărâri pârâta D. S.A. (fosta B.) a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 469A din 24 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta D. S.A. (fostă B.) împotriva sentinței civile nr. 2345 din 4 octombrie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, pe care a obligat-o să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta D. S.A..

Prin cererea de recurs, pârâta D. S.A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

Referitor la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel, în mod netemeinic a reținut faptul că în scopul devoluțiunii apelului, pârâta ar fi trebuit să formuleze cereri separate și exprese de apel pentru încheierile interlocutorii din 1 martie 2021 și din 28 iulie 2021, nefiind suficient apelul exercitat împotriva sentinței civile în integralitate.

Astfel, prin încheierile premergătoare, instanța a respins solicitările pârâtei privind refacerea raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea evaluarea proprietății imobiliare și, respectiv, cu privire la obiecțiunile formulate împotriva raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea electrotehnică.

De altfel, C. proc. civ. de la 1865 instituia prin art. 282 alin. (3) o prezumție, potrivit căreia, apelul introdus împotriva hotărârii era considerat a fi promovat și împotriva încheierilor premergătoare și, deși această normă nu a fost preluată de noul C. proc. civ., recurenta consideră că această prezumție este utilă și își poate găsi aplicabilitatea și în prezent.

Mai susține recurenta, că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra cererii de admitere a probatoriului propus în vederea susținerii apelului, având în vedere că, potrivit art. 397 alin. (1) C. proc. civ. "instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății", context în care se apreciază că decizia atacată este afectată de o cauză de nulitate, întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de admitere a unui mijloc de probă.

In ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270 C. civ. referitoare la forța obligatorie a contractelor, respectiv a dispozițiilor art. 2217 C. civ.

Astfel, cu privire la măsurile de diligență pentru evitarea riscului, recurenta apreciază că instanța de apel nu a dat prevalență dispozițiilor contractuale regăsite în art. X pct. 1 lit. e) din polița de asigurare, conform cărora "pe întreaga perioadă de valabilitate a poliței, asiguratul este obligat să asigure și să întrețină în stare de funcționare mijloacele tehnice pentru înlăturarea sau diminuarea riscurilor și să se conformeze măsurilor stabilite prin norme generale sau specifice obiectivului asigurat de către organele abilitate".

Cu toate că prin contract, părțile au înțeles să condiționeze plata indemnizației de despăgubire de nivelul de diligență al asiguratului cu privire la măsurile de preîntâmpinare a riscului, instanța nu a avut în vedere aceste dispoziții.

În acest sens, pârâta a arătat că asiguratul a procedat la modificarea soluțiilor tehnice din cuprinsul Memoriului Tehnic pentru care se obținuse avizul acordat de ISU spre neschimbare or, procedând într-o asemenea manieră, acțiunea asiguratului se încadrează în mod evident în clauza de excludere.

Astfel, din clauzele contractului de asigurare se reține obligația asiguratului de a avea o conduită prin care să evite pe cât posibil producerea riscului, iar montarea paratrăsnetului se încadrează în noțiunea de întreținere a mijloacelor tehnice de diminuare sau de evitare a riscurilor.

Așadar, conduita prin care asiguratul nu a luat măsurile de diligentă pentru evitarea producerii riscului constituie o clauză de exonerare a asigurătorului de la plata indemnizației.

În acest context, recurenta susține că în considerentele deciziei recurate, instanța apreciază că "tocmai existența riscului de incendiu a fost motivul pentru care s-a și încheiat polița de asigurare". Deși este adevărat că polițele de asigurare sunt încheiate tocmai pentru evitarea prejudiciilor și pentru drepturile la indemnizație care se nasc în patrimoniul acestora, contractele de asigurare generează și obligații pentru asigurați.

Tot în același context, recurenta arată că a indicat faptul că, potrivit Anexei 6.11 la Normativul 17-2011, pentru zona Brașov, numărul mediul de furtuni pe an depășește 30, caz în care, norma impunea montarea unei protecții la trăsnet pentru cabana asigurată.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirii la care poate fi obligat asigurătorul, recurenta a solicitat instanțelor de fond ca în cazul admiterii acțiunii, să constate cuantumul real al despăgubirii, prin raportare la dispozițiile art. VII pct. 4 din contractul de asigurare, dispoziție ce stabilește dreptul asigurătorului de a reține sumele de bani constituind primele de asigurare neachitate de asigurat până la momentul producerii riscului. Această clauză stabilește o modalitate de compensare a sumelor pe care cele două părți și le datorează reciproc, în considerarea contractului încheiat.

Cu toate că atât la prima instanță, cât și în apel recurenta a solicitat aplicarea în mod corect a prevederilor poliței, prin decizia recurată se reține că raportat la clauzele contractului, deducerea cuantumului ratelor de primă neplătite survine la momentul plății despăgubirii de către asigurător.

Această modalitate de compensare a fost stabilită pentru ipoteza în care între părți nu există dezacord asupra indemnizației de despăgubire, nu pentru cazul când cuantumul despăgubirii datorate de asigurător este stabilit prin intermediul unei hotărâri judecătorești.

Față de această situație, recurenta susține că instanța, ca efect al omisiunii de a constata cuantumul real al despăgubirii, condamnă asigurătorul la o plată nedatorată. Asigurătorul nu poate reține în mod unilateral sumele constituind primă de asigurare neachitată, pentru că izvorul obligației nu mai este în acest caz contractul, ci hotărârea judecătorească. Asupra hotărârii judecătorești asigurătorul nu poate face aplicarea compensării stabilite prin contract, pentru că s-ar încălca principiile forței executorii și autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești.

Pe de altă parte, prin neconstatarea de către instanță a cuantumului indemnizației se pot naște dispute separate provenind din aceeași situație de fapt.

De asemenea, se mai susține că au fost nesocotite dispozițiile expres stipulate la art. XI pct. 4 lit. a) potrivit cărora, cuantumul despăgubirii reprezintă pentru clădiri/construcții, în caz de daună parțială, costul la data daunei al reparațiilor, refacerii, restaurării, recondiționării sau înlocuirii părților avariate sau distruse, precum și al manoperei necesare pentru readucerea clădirii avariate sau distruse la starea anterioară producerii riscului asigurat.

Mai susține recurenta că au fost încălcate și dispozițiile expres prevăzute in cuprinsul art. 2217 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată".

Or, faptul că nu s-a procedat la readucerea bunului asigurat la starea de dinaintea producerii evenimentului, ci s-a procedat la o modernizare a acestuia, fiind astfel efectuate lucrări ample pentru care tipul materialelor și cantitatea acestora au fost diferite, rezultă atât din cuprinsul raportului de expertiză în specializarea construcții:

"cabana a fost refăcută într-o forma diferită de cea existentă înainte de producerea incendiului", dar și din susținerile intimatei făcute prin intermediul reprezentantul convențional al acesteia la termenul de judecată din 24 martie 2023.

Prin urmare, susține recurenta, că și din acest punct de vedere hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, nefiind recunoscute prevederile contractului de asigurare și dispozițiile art. 2217 C. civ.

Pentru aceste motive, recurenta se consideră îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă la 22 iunie 2023, intimata A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 5 octombrie 2023, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 23 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 469A din 24 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen pentru judecata acestuia la data de 15 februarie 2024.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că prin decizia atacată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât a apreciat în mod greșit faptul că pârâta ar fi trebuit să formuleze cereri de apel separate pentru încheierile interlocutorii din 1 martie 2021 și din 28 iulie 2021, nefiind suficient apelul exercitat împotriva sentinței civile în integralitate, totodată susținând că prin încheierile respective instanța a respins solicitările de refacere a raportului de expertiză în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare și obiecțiunile formulate împotriva raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea electrotehnică.

Critica recurentei este nefondată, întrucât încheierile respective reprezintă încheieri preparatorii, iar acestea se puteau ataca doar odată cu fondul, sens în care era necesar să se formuleze critici distincte din care să reiasă expres că se atacă și încheierile în discuție, context în care, instanța de apel era ținută să soluționeze apelul, doar în limita învestirii sale, conform dispozițiilor art. 477 C. proc. civ.. Prin urmare, în mod corect instanța s-a pronunțat doar asupra apelului declarat împotriva sentinței atacate, respectând astfel și dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. ce prevăd că cererea de apel va cuprinde hotărârile care se atacă.

Referitor la susținerea recurentei, în sensul că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra cererii de admitere a probatoriului propus în apel, se constată că această critică este nefondată, având în vedere că instanța s-a pronunțat cu privire la probatoriul solicitat de recurentă, respingând motivat expertizele solicitate, în raport de înscrisurile aflate la dosarul cauzei și rapoartele de expertiză întocmite în fața primei instanțe.

Așadar, din analiza hotărârii atacate se constată că, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, criticile formulate fiind neîntemeiate întrucât, contrar raționamentului acesteia, hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale în materie.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a făcut o serie de critici referitoare la faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1270 C. civ. referitoare la forța obligatorie a contractelor, precum și a dispozițiilor art. 2217 C. civ. ce reglementează situația în care despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat.

Aceste critici sunt nefondate, întrucât prin hotărârea pronunțată instanța a obligat asiguratorul la executarea obligației contractuale de dezdăunare a intimatei prin plata sumei de bani reprezentând prejudiciul efectiv suferit de aceasta pentru bunul distrus, prin raportare la starea acestuia de la momentul evenimentului, sumă stabilită de un expert independent desemnat de instanță.

Mai susține recurenta, că instanța de apel nu a dat prevalență dispozițiilor contractuale de la art. X pct. 1 lit. e) din polița de asigurare, conform cărora, asiguratul este obligat să asigure și să întrețină în stare de funcționare mijloacele tehnice pentru înlăturarea sau diminuarea riscurilor și să se conformeze măsurilor stabilite prin norme generale sau specifice obiectivului asigurat, context în care, aceasta apreciază că s-ar fi modificat soluțiile tehnice din cuprinsul Memoriului Tehnic întrucât nu s-a montat un paratrăsnet pe clădirea asigurată.

Această susținere este nefondată, în condițiile în care nu s-au modificat soluțiile tehnice din cuprinsul Memoriului tehnic, intimata conformându-se tuturor obligațiilor legale și contractuale cei reveneau, aspect corect reținut de instanța de apel, care a arătat că prin raportare la legislația incidentă, construcția asigurată nu trebuia să aibă montată o instalație de tip paratrăsnet.

Din această perspectivă, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect, din interpretarea normelor evocate, că pentru a fi obligatorie montarea unei instalații de paratrăsnet este necesară întrunirea cumulativă a două condiții, respectiv, să fie vorba despre o construcție amplasată izolat și ca indicele Nk să fie mai mare de 30 în zona în care este amplasat imobilul.

In acest context, se reține că nu este îndeplinită prima condiție, respectiv ca imobilul să fie amplasat izolat, acest caracter stabilindu-se conform tabelului 3 din Normativul privind protecția construcțiilor împotriva trăsnetului 120-2000, în care se arată că o construcție este izolată dacă nu are alte construcții pe o rază de cel puțin 3 ori înălțimea acesteia, iar distanța dintre cabana intimatei și cabanele învecinate este de 16 m, conform raportului de expertiză în electrotehnică, astfel că nu este mai mare sau cel puțin egală cu de 3 ori înălțimea cabanei. Acest aspect a fost reținut în raportul în electrotehnică, în sensul că imobilul asigurat nu se încadrează în categoria de construcții pentru care este obligatorie montarea unei instalații exterioare de protecție împotriva trăsnetului, întrucât nu se încadrează în categoria construcțiilor amplasate izolat.

Prin urmare, reținându-se că nu este îndeplinită prima condiție a amplasării cabanei în mod izolat, se constată că nu prezintă utilitate sau relevanță determinarea indicelui Nk, sens în care nici efectuarea unei expertize pentru determinarea acestui indice nu era utilă și concludentă cauzei, aspect corect reținut de către instanța de apel.

Tot în acest context, se reține că deși nu era necesară asigurarea protecției cabanei asigurate prin montarea unei instalații de protecție la trăsnet, cabana intimatei era deja protejată de instalația paratrăsnet montată pe cabana vecină conform art. 2.1.15 din Normativul 1202000, astfel că, nu se impunea instalarea unei a doua instalații de protecție împotriva trăsnetului.

În aceste condiții, nu pot fi reținute susținerile recurentei, în sensul că una dintre masurile de diligență pe care asiguratul era dator să o manifeste era fixarea unui aparat de paratrăsnet pe imobilul asigurat și că neluând măsurile de diligență pentru evitarea producerii riscului constituie o clauza de exonerare a asiguratorului de la plata indemnizației.

Cu referire la caracterul aleatoriu al contractului de asigurare, acesta consta în eventualitatea producerii evenimentului asigurat, iar acest risc exista indiferent de conduita părților, dovadă fiind chiar situația de față, în care, deși nu se impunea asigurarea protejării construcției de o instalație paratrăsnet, construcția fiind totuși protejată de o astfel de instalație, riscul asigurat s-a produs totuși.

În acest context, recurenta susține că are dreptul la reținerea ratelor de asigurare cuvenite, conform poliței încheiate și critică soluția instanței de apel, care precizează că restul ratelor pot fi reținute de asigurator cu ocazia plății despăgubirii cu motivarea că, apreciază recurenta, compensația nu ar putea avea loc având în vedere că o parte datorează o suma de bani, în temeiul contractului de asigurare, iar cealaltă parte, în temeiul unei hotărâri judecătorești.

Aceste susțineri nu pot fi primite, recurenta având obligația de a plăti intimatei suma de bani stabilită de instanță din care poate retine restul ratelor ce se deduc din despăgubire conform contractului, aceasta putând invoca compensația legală indiferent de izvorul obligațiilor, acest fapt neducând la încălcarea principiului forței executorii sau a autorității de lucru judecat.

Așadar, nu se poate reține că instanța de apel nu a stabilit cuantumul real al despăgubirii, acesta fiind stabilit conform expertizei întocmite în cauză, astfel că, plata în acest cuantum nu poate reprezenta o plată nedatorată, fiind chiar costul refacerii cabanei în urma lovirii de către trăsnet.

De asemenea, se reține că recurenta a susținut că au fost nesocotite dispozițiile stipulate la art. XI pct. 4 lit. a) potrivit cărora, costul despăgubirii reprezintă costul la data daunei al reparațiilor și al manoperei pentru readucerea clădirii la starea anterioară producerii riscului asigurat.

Într-o altă critică, recurenta susține că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 2217 C. civ., potrivit cărora, despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat și că nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, în condițiile în care în speță, nu s-a procedat la readucerea bunului asigurat la starea de dinaintea producerii evenimentului, fiind făcute modificări ale cabanei lovite de trăsnet, încălcându-se astfel dispozițiile evocate.

Aceste susțineri sunt nefondate, având în vedere că despăgubirea cuvenită, în sumă de 358.368,89 RON, rezultă din raportul de expertiză - specialitatea evaluarea proprietății imobiliare, iar în răspunsul expertului la obiecțiunile formulate de recurentă, se relevă că obiecțiunea, conform căreia, expertul nu se limitează la costurile necesare refacerii cabanei în starea anterioară, ci are în vedere costurile aferente refacerii cabanei într-o formă diferită de cea existentă anterior nu este justificată, având în vedere că devizul inserat în raport se referă strict la costurile de refacere a cabanei la forma anterioară, iar data la care se cere estimarea costurilor de refacere este data evaluării.

Referitor la aducerea cabanei într-o altă formă cu ocazia reparării, se reține că acest drept aparține intimatei, aceasta având posibilitatea modificării cabanei, urmând ca asiguratorul să fie obligat la restituirea sumei reprezentând costul reparației cabanei la forma anterioară producerii riscului asigurat, aspect corect apreciat de instanța de apel.

Așadar, pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu titlu de onorariu avocațial dovedite prin înscrisurile aflate la paginile 71, 72 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă D. S.A. să plătească intimatei-reclamante suma de 4.500 RON constând în onorariu avocațial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 469A din 24 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o va obliga la plata sumei de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 469A din 24 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. și intimata-intervenientă C. S.A..

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2024.