ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 646/2024

Ședința publică din data de 26 martie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A., prin B. - Sucursala București și B. - Sucursala București, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtelor la restituirea către aceasta a sumei de 924.101,48 RON, sumă care reprezintă rețineri operate din valoarea tuturor situațiilor de lucrări emise de reclamantă și acceptate de ambele părți și în temeiul cărora a emis facturi fiscale, achitate de către pârâta B. - Sucursala București parțial, mai puțin reținerile cuantificate mai sus; obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate, calculată până la data plății efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3321 din 24 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu sucursala societății B. S.A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, a admis acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a obligat pârâta la plata sumei de 924.101,48 RON reprezentând garanție de bună-execuție la care se adaugă dobânda legală de la data de 30.11.2020 și până la data plății și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.260,61 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel principal pârâta B. S.A și a solicitat admiterea căii de atac cu consecința modificării în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii lipsei calității procesuale pasive a B. S.A. și respingerea cererii de chemare în judecată, admiterea cererii de suspendare a judecății cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ. și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, în situația în care ar fi respinsă excepția formulată și cererea de suspendare a cauzei, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare și respingerea apelului principal, și, totodată, a formulat apel provocat împotriva încheierii din 3 decembrie 2021 și a sentinței civile nr. 3321 din 24 decembrie 2021 și a solicitat respingerea excepției lipsei capacității de folosință a B. - Sucursala București și admiterea acțiunii inclusiv în contradictoriu cu această entitate, precum și obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 562/2023 din 6 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul principal declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3321 din 24 decembrie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

A fost admis apelul provocat formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 3 decembrie 2021 și împotriva sentinței 3321 din 24 decembrie 2021, în contradictoriu cu intimata B. S.A.

A fost anulată încheierea din 3 decembrie 2021, în sensul că a fost respinsă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a B. S.A. Sucursala București.

A fost schimbată sentința apelată în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată împotriva B. S.A. și B. S.A. Sucursala București, ca nefondată.

A fost obligată intimata B. S.A. Sucursala București la plata către apelanta reclamantă a sumei de 6.423 RON cheltuieli de judecată din apel.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 562/2023 din 6 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

După un scurt istoric al cauzei, în argumentarea cererii de recurs, a susținut, în esență, că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material care reglementează natura juridică și efectele contractului de tranzacție, respectiv art. 2267 și urm. C. civ., denaturând efectele juridice ale tranzacției încheiate între părți la data de 25.05.2020.

Astfel, în opinia recurentei, instanța de apel a ignorat faptul că intimata-pârâtă a recunoscut îndeplinirea conformă a obligațiilor recurentei ulterior rezilierii contractul nr. x Lugoj-Dej, încheindu-se, în acest sens, o tranzacție extrajudiciară la data de 25.05.2020, în conformitate cu dispozițiile art. 2267 și urm. C. civ.

Într-o prezentare cronologică a situației de fapt, reținută de altfel de către instanța de apel și de către prima instanță, referatul inginerului- reprezentant al Autorității Contractante (document care cuprinde specificații privind verificarea calității și cantității tuturor lucrărilor executate corect sau deficitar care fac obiectul contractului nr. x Lugoj-Dej, nu doar a segmentului de lucrări de care s-a ocupat recurenta), a fost întocmit la data de 9 august 2019.

Pe baza acestui document, Autoritatea Contractantă CNAIR ar fi înțeles să rezilieze contractul încheiat cu intimata-pârâta la data de 27 august 2019.

În primul rând, așa cum de altfel reține corect și instanța de apel, nu există nicio dovadă că motivele care stau la baza rezilierii contractului de către CNAIR ar avea vreo legătură cu derularea contractului nr. x/20.04.2015 (pagina 9 din hotărârea de apel).

În al doilea rând, arată recurenta, ulterior acestor două momente, respectiv după ce pârâtei i s-au comunicat de către beneficiarul CNAIR aspectele privind neconformitatea lucrărilor, respectiv referatul Inginerului și după ce contractul dintre aceasta și CNAIR a încetat, la data de 25.05.2020 între părțile din prezenta cauza s-a încheiat o tranzacție extrajudiciară, generată de necesitatea stingerii situației litigioase de la acel moment, cauzată de neplata de către intimata-pârâtă a facturilor emise de recurentă potrivit contractului încheiat.

În cuprinsul acestei tranzacții, pârâta recunoaște creanța pe care reclamanta o are împotriva ei (reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de recurenta-reclamantă potrivit contractului), motivând că întârzierea plății s-a datorat dificultăților economice cauzate de rezilierea contractului încheiat cu Autoritatea Contractantă.

De asemenea, în cuprinsul acestei tranzacții, pe care instanța de apel, în acord cu reprezentantul apelantei-pârâte o apreciază ca fiind lipsită de relevanță în ceea ce privește conformitatea lucrărilor, B. S.A. recunoaște creanța recurentei reprezentând contravaloarea lucrărilor executate potrivit contractului, iar părțile (atât B., cât și recurenta) renunță la pretențiile prezente și viitoare, precum și la orice drepturi decurgând din Contractul nr. x/20.04.2015.

Subliniază că nu este menționată în Tranzacție nicio obiecțiune privind calitatea ori cantitatea lucrărilor efectuate de către recurentă, acest aspect conducând la concluzia că a avut loc o acceptare tacită fără rezerve a lucrărilor și că, implicit, îndeplinirea obligațiilor a fost una conformă, având în vedere că Referatul Inginerului de la CNAIR este întocmit anterior acestei tranzacții, iar plata efectuată fără rezerve vizează chiar aceste lucrări.

Cele reținute de instanța de apel în pagina 12 a hotărârii, în sensul că "nu este menționată în tranzacție nicio obiecțiune privind calitatea ori cantitatea lucrărilor efectuate de către apelanta-reclamantă, însă în egală măsură, nu există nicio mențiune privind conformitatea lucrărilor achitate", reflectă o încălcare flagrantă a dispozițiilor art. 2267 C. civ., care reglementează acest tip de contract special, anume contractul de tranzacție.

A adăuga voinței părților, reținând că în tranzacție "nu există nicio mențiune privind conformitatea lucrărilor achitate", astfel cum în mod nelegal a procedat instanța de apel echivalează cu denaturarea înțelegerii părților constatate prin contract și evident greșita aplicare a dispozițiilor art. 2267 C. civ., care anulează efectele juridice ale tranzacției convenite de acestea.

Voința evident a părților de reglementare a relațiilor dintre acestea și de preîntâmpinare a unui eventual litigiu rezultă, pe lângă exprimarea fără echivoc ("părțile renunță la pretențiile prezente și viitoare, precum și la orice drepturi decurgând din Contract"), inclusiv din faptul că dacă pârâta ar fi dorit să semnaleze vreo neconformitate a lucrărilor pe care recurenta le-a executat, în ipoteza în care acestea ar fi fost semnalate de către Inginer, așa cum aceasta susține, ar fi făcut-o cel mai târziu la momentul încheierii tranzacției, la acel moment fiind în mod evident, cunoscut Referatul Inginerului.

Faptul că tranzacția încheiata între părti în temeiul art. 2267 și urm. C. civ. era de natură a reglementa relația acestora rezultă și din exprimarea din finalul acestui act juridic, potrivit căruia tranzacția încheiată "nu afectează în niciun fel sumele reținute de către Antreprenor drept garanție de bună execuție a contractului și care se vor elibera Subantreprenorului în condițiile legii aplicabile și a clauzelor contractuale".

Prin obligația de plată asumată de intimata-pârâtă prin tranzacție au fost însușite inclusiv situațiile de lucrări care au stat la baza emiterii facturilor, chiar și nesemnate de ambele părți, astfel încât prin faptul că a reținut că nesemnarea situațiilor de lucrări ar echivala cu existența unui echivoc în ceea ce privește executarea corespunzătoare a contractului constituie o încălcare inclusiv a dispozițiilor art. 2276 alin. (1) C. civ.

Aceasta dispoziție legală prevede că "descoperirea ulterioară de înscrisuri necunoscute părților și care ar fi putut influența conținutul tranzacției (n.r. situațiile de lucrări) nu reprezintă o cauză de nulitate a acesteia, cu excepția cazului în care înscrisurile au fost ascunse de către una dintre părți sau, cu știința ei, de către un terț.

Or, cu atât mai mult înlăturarea efectelor tranzacției de către instanța de apel constituie o încălcare a acestei dispoziții legale, de vreme ce aceste situații de lucrări erau cunoscute intimatei-pârâte, în condițiile în care în temeiul lor au fost emise facturile cu privire la care intimata-pârâtă și-a asumat obligația de plată, obligație care a fost executată.

Este evident că intimata-pârâtă a încheiat tranzacția în cunoștință de cauză, cunoscând situațiile de lucrări pe care și le-a însușit, iar plata facturilor reprezintă de asemenea recunoașterea executării lucrărilor conform contractului.

Nu trebuie făcută o confuzie între executarea lucrărilor, conform contractului, care generează obligația de plată a facturilor, obligație recunoscută prin tranzacție și executată de intimata-pârâtă și obligația de garanție a recurentei ulterior momentului recepției lucrărilor pe perioada de garanție asumată contractual.

În concluzie, subliniază recurenta, deși a reținut corect încheierea acestui act juridic, tranzacția extrajudiciară, instanța de apel i-a denaturat efectele evidente, încălcând art. 2267 C. civ., astfel că hotărârea instanței de apel este susceptibilă de casare.

În afară de încălcarea dispozițiilor art. 2267 C. civ. și ținând cont de concluzia greșită la care a ajuns în urma acesteia, instanța de apel, mai susține recurenta, a încălcat dispozițiile art. 1862 C. civ., reținând că de vreme ce intimata-pârâtă nu mai avea acces pe șantier, contractul acesteia cu beneficiarul CNAIR fiind reziliat, nici nu mai putea să încheie un proces-verbal de recepție.

Intimata-pârâtă a refuzat încheierea unui Procesul-verbal de finalizare a lucrărilor tocmai pentru a crea contextul favorabil de a nu restitui garanția, deși lucrarea este socotită recepționată fără rezerve potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 1862 alin. (2) C. civ.

În aceste condiții, față de prima notificare trimisă de recurentă în vederea efectuării recepției, precum și față de lipsa oricăror motive întemeiate din partea pârâtelor de a refuza încheierea acestei recepții, lucrarea "se socoteste recepționată fără rezerve" la momentul la care s-a împlinit termenul maxim prevăzut în contract în acest scop, respectiv 15.10.2020.

Or, instanța de apel a reținut că era imposibilă aplicarea dispozițiilor art. 1862 C. civ., întrucât intimata nu ar mai fi avut acces în șantier încă din anul 2019, din cauza rezilierii de către CNAIR a contractului de antrepriză la data de 27.08.2019.

O astfel de interpretare, consideră recurenta, este de natură a înlătura aplicabilitatea dispozițiilor art. 1862 C. civ. în raporturile dintre părți, din cauza unui conflict pe care una dintre părți l-ar fi avut cu un terț, respectiv CNAIR (beneficiarul final).

În condițiile în care, prevalându-se de un aspect care nu prezintă relevanță, respectiv rezilierea contractului dintre CNAIR și intimata-pârâtă, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1862 C. civ., reținând în mod neîntemeiat că acesta nu ar putea fi aplicat în relația dintre părți, hotărârea instanței de apel astfel pronunțată este de asemenea susceptibilă de casare în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta subliniază că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ., precum și prevederile art. 1266 - art. 1269 C. civ., fie ignorând anumite aspecte contractuale, fie ajungând la o interpretare greșită a contractului încheiat între părți.

În acest context, susține, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile contractuale apreciind că garanția constând în reținerile operate nu putea fi eliberată.

Redând prevederile art. 10.2 alin. (2), (3) și 4 din Contract recurenta menționează că aceste prevederi stabilesc în mod clar faptul că polița asigurativă trebuie prezentată numai după momentul semnării procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

Or, tocmai intimata-pârâtă a fost cea care a refuzat să încheie un astfel de proces-verbal, acesta fiind de altfel motivul pentru care a fost inițiat acest litigiu.

Instanța de apel, mai susține recurenta, denaturează dispozițiile contractuale, încălcând art. 1270 C. civ., când reține în mod nelegal în pagina 11 a hotărârii faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada încheierii unei astfel de polițe asigurative și nu ar fi întocmit și predat situația finală a lucrării, aspecte care ar fi de natura a conduce la respingerea ca neîntemeiată a cererii de restituire a garanțiilor.

Or, clauzele contractuale menționate trebuie interpretate potrivit art. 1268 alin. (3) C. civ. ("clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul) și art. 1267 C. civ. ("clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului").

Prin faptul că instanța de apel reține că predarea situației finale și prezentarea poliței asigurative ar constitui obligații ce trebuie executate anterior restituirii garanțiilor, se ignoră total obligația intimatei-pârâte de a încheia un proces-verbal de recepție, proces-verbal care trebuia încheiat anterior executării acestor obligații și care echivala cu situația finală a lucrărilor, în conformitate cu art. 10.2 alin. (2) din Contract.

Așadar, concluzia instanței, în sensul că recurenta ar fi trebuit să prezinte polița asigurativă, precum și ignorarea refuzului intimatei-pârâte de a-și executa obligația de efectuare a recepției, denaturează voința părților care, transpusă în contract, este obligatorie și, potrivit art. 1270 C. civ., constituie legea acestora.

Așa fiind, în situația refuzului intimatei-pârâte de încheiere a documentului de recepție, recurenta consideră că deveneau aplicabile dispozițiile art. 1862 C. civ. privind recepția tacită.

Altfel spus, refuzul intimatei-pârâte de a încheia procesul-verbal de recepție, evident abuziv, în condițiile în care a achitat toate facturile emise de recurentă, acceptând situațiile de lucrări, nu poate conduce la extinderea perioadei de garanție reglementată contractual, care curge de la momentul terminării lucrărilor efectuate de recurenta-reclamantă.

Prin urmare, recurenta apreciază că nu-i poate imputată inacțiunea intimatei-pârâte, care refuză încheierea procesului-verbal de recepție, pe de o parte în scopul păstrării reținerilor cu titlu de garanție de bună execuție, iar pe de altă parte în scopul prelungirii în mod nepermis a perioadei de garanție oferite contractual de către recurentă în calitate de executant.

Solicită instanței admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) Cod procedură civilă, iar recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 Cod procedură civilă coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a reținut următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă este sancționată cu anularea recursului.

Înalta Curte constată că recurenta a indicat formal motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât din expunerea argumentelor evocate rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., recurenta solicitând, în realitate, instanței de recurs să statueze asupra cauzei, ca atare, judecând în fond, și nu doar să verifice decizia recurată în ce privește modul de aplicare a legi.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și relatarea situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora:

"recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prevalându-se de o cale extraordinară de atac, invocând o pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 1862 C. civ., art. 1267-1269, art. 1270 C. civ., respectiv art. 2267 C. civ., cele expuse de recurentă în cuprinsul cererii îmbracă doar aparența unor critici de nelegalitate, recurenta tinzând, în realitate, să obțină o nouă judecată pe fondul cauzei, prin stabilirea unei alte situații de fapt.

Nici susținerile recurentei conform cărora instanța de apel a interpretat greșit art. art. 10.2 alin. (2), (3) și 4 din Contract și a aplicat greșit normele edictate de art. 167, art. 1268 C. civ. nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât se solicită instanței de recurs să revină asupra situației de fapt și de drept.

Înalta Curte reține că judecătorii fondului sunt suverani în interpretarea actelor juridice ale cauzei deduse judecății, iar interpretarea dată nu poate face obiect de control în recurs.

Totodată, situația de fapt stabilită de instanța de apel (printr-o verificare proprie a materialului probator) constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

Așa fiind, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată și la argumentele care au format convingerea instanței, simpla reluare a aspectelor particulare ale litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse la instanțele de fond nu răspund exigențelor legale care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, recursul nu se poate limita la o redare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

În altă ordine de idei, se impune precizarea faptului că analizarea voinței părților este un atribut al instanțelor de fond, nu și al celei de recurs, concluzie impusă mai ales de concepția noului C. proc. civ., care nu mai include, între motivele de recurs, pe unul asemănător celui reglementat, în Codul de la 1865, de art. 304 pct. 8; în concret, examenul instanței supreme este limitat numai la a verifica dacă, la stabilirea voinței reale a părților, a fost încălcată ori greșit aplicată vreo normă de drept material, cu precădere din categoria celor impuse de C. civ. pentru interpretarea convențiilor; analiza celorlalte aspecte cu rol circumstanțial neintrând în sfera cenzurii în recurs.

De aceea, astfel cum s-a arătat, nemulțumirea recurentei-reclamante legată de hotărârea recurată, de modul în care instanța de apel a concluzionat asupra stării de fapt, de interpretarea Tranzacției încheiate între părți, nu deduce instanței de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, ci reprezintă, în realitate, critici specifice unei căi de atac devolutive, care nu pot fi examinate în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.).

În concret, recurenta-reclamantă critică modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii.

Așa fiind, motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 Cod procedură civilă a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs restabilirea situației de fapt, ceea ce, astfel cum s-a arătat, nu este permis în această fază procesuală.

Prin urmare, aspectele învederate de recurentă se situează în afara competențelor instanței de recurs atâta timp cât aceasta se raportează numai la situația de fapt, la contextul relațiilor dintre părți și al derulării acestora sub aspect contractual și legal, la modul în care părțile și-au îndeplinit obligațiile contractuale, aducând în discuție efectele îndeplinirii sau neîndeplinirii acestora, nefiind posibil a se reține vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute limitativ de lege, context în care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv conferit de art. 488 Cod procedură civilă.

Cu alte cuvinte, recurenta are în vedere dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) Cod procedură civilă, Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 562/2023 din 6 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 8274,77 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 562/2023 din 6 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 8274,77 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2024.