ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2258/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2258/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 01.11.2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.R.L. și C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să constate inexistența dreptului pârâtelor asupra sumei 609.400,43 RON, generată prin emiterea nelegală a unor facturi și obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 87.465 de RON, cu cheltuieli de judecată.

La 10.12.2021, pârâta C. S.A. a formulat o cerere de chemare în garanție a celeilalte pârâte.

Prin sentința civilă nr. 144/25.01.2023, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea și ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție, a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.600 RON către pârâta B. S.R.L. și de 1.190 RON către C. S.A.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1928/2023 din 07.12.2023, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea, a constatat inexistența dreptului pârâtelor asupra sumei de 609.400,43 RON și a obligat pârâta B. S.R.L. să restituie reclamantei suma de 87.465 RON; a respins cererile pârâtelor privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 13.682,71 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond; a menținut în rest sentința apelată; a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 7.398,08 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii civile, pârâtele au declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Prin memoriul său, recurenta C. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel.

În motivare, sub aspectul soluționării primului capăt de cerere, a arătat că înțelege să invoce, în raport cu art. 247 C. proc. civ., excepția lipsei de interes a reclamantei, având în vedere că cealaltă pârâtă a recunoscut expres că facturile în litigiu au fost anulate, acestea fiind emise dintr-o eroare.

De asemenea, evidențiind că tribunalul a reținut că niciuna dintre pârâte nu pretinde plata respectivei sume și că pârâtele nu au contestat în apel această chestiune, recurenta a afirmat că instanța de apel trebuia să dea eficiență juridică unei statuări intrate în puterea de lucru judecat.

Totodată, recurenta a contestat concluzia curții de apel potrivit căreia doar pârâtele aveau interes să critice soluția tribunalului privind excepția lipsei de interes, arătând că, dimpotrivă, soluția era favorabilă acestora, iar promovarea unui apel ar fi fost lipsită de interes.

În sprijinul argumentelor expuse, a invocat incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat art. 430 C. proc. civ., din moment ce nicio parte nu a atacat în apel reținerea tribunalului legată de faptul că pârâtele nu pretind spre plată suma menționată în primul capăt de cerere.

Cu privire la modul de soluționare a cererii de chemare în garanție, recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., subliniind că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra cererii sale de obligare a chematei în garanție la plata cheltuielilor de judecată; în acest context, a invocat încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

De altfel, a evidențiat că cererea de chemare în garanție nu a vizat exclusiv cel de-al doilea capăt de cerere, astfel cum greșit a apreciat curtea de apel, din moment ce în cuprinsul respectivei cereri solicitase și obligarea chematei în garanție la suportarea cheltuielilor de judecată.

În final, a arătat că instanța de apel a motivat dispoziția de respingere a cererii prin menținerea soluției tribunalului, deși tribunalul o respinsese ca rămasă fără obiect din perspectiva respingerii în tot a acțiunii introductive; în acest context, a afirmat că motivarea hotărârii este una contradictorie.

În motivarea recursului său, pârâta B. S.R.L. a susținut că, deși instanța de apel a reținut că în ceea ce o privește există o recunoaștere a emiterii din eroare a facturilor care au stat la baza somației de plată emise de cealaltă pârâtă, în mod nelegal și contradictoriu a admis primul capăt de cerere referitor la constatarea inexistenței dreptului pârâtelor asupra sumei de 609.400,31 RON.

În acest sens, a arătat că instanța de apel a nesocotit faptul că reclamanta nu are interes în promovarea acțiunii, întrucât facturile care făceau obiectul somației nr. x/30.09.2021, transmise către cesionarul C. S.A., au fost emise din eroare de angajații săi, fiind ulterior anulate, iar suma achitată; prin urmare, în condițiile în care respectivele facturi nu mai existau din punct de vedere juridic, demersul procesual privind constatarea inexistenței dreptului asupra sumei menționate a rămas fără finalitate practică din punct de vedere juridic, acest petit fiind neîntemeiat.

Totodată, a evidențiat că, întrucât a recunoscut inexistența dreptului de creanță, iar cealaltă pârâtă a arătat că este terț față de raportul juridic inițial, rezultă implicit și recunoașterea, de către aceasta, a inexistenței dreptului de creanță, cu atât mai mult cu cât există un contract de factoring, AFS nefiind creditor nemijlocit al reclamantei.

Recurenta a mai arătat că instanța de apel nu a analizat susținerile sale formulate în întâmpinări și nici nu a arătat motivul pentru care acestea au fost înlăturate, ceea ce echivalează cu lipsa motivării hotărârii în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Un alt set de critici vizează greșita aplicare a art. 1.341-1.344 C. civ., recurenta afirmând că nu este îndeplinită condiția esențială a plății din eroare, întrucât factura în valoare de 87.465 RON a fost emisă în conformitate cu prevederile contractului de transport pentru alte servicii de transport efectiv prestate, înregistrată în contabilitatea sa și comunicată reclamantei.

În plus, recurenta a subliniat că, în cauză, s-a invocat existența violenței, astfel că nu este incidentă instituția plății nedatorate, care implică eroarea ca element constitutiv, ci ar fi aplicabilă răspunderea civilă delictuală, astfel încât și cel de-al doilea capăt de cerere trebuia respins ca neîntemeiat.

După redarea unor referințe doctrinare, recurenta a mai arătat că instanța de apel nu a analizat în mod adecvat ansamblul raporturilor juridice, neaplicând normele de drept material fiecărui raport distinct; astfel, susține că a probat în fața instanței de apel că plata a fost benevolă, factura fiind emisă în baza unei Aribe, uzanță în relația contractuală dintre părți.

În acest context, a susținut că raporturile juridice dintre părți au fost mult mai complexe decât cele reținute de instanță, îmbinând elemente contractuale și uzuale, iar plățile în discuție au constituit o desocotire între recurentă și reclamantă, în baza unor servicii prestate, astfel că nu este admisibilă o acțiune întemeiată pe plata nedatorată.

În concluzie, a susținut că nu sunt întrunite condițiile pentru plata nedatorată, deoarece reclamanta a efectuat plata cu intenția de a stinge o datorie, aceasta fiind obligată să răstoarne prezumția legală. Or, în măsura în care reclamanta afirmă că a efectuat plata pentru a preîntâmpina prejudicierea imaginii sale, rezultă că plata nu a fost efectuată din eroare pentru a fi incidentă instituția plății nedatorate, ci cu intenția de a achita datoria; de altfel, întrucât a invocat violența, reclamanta trebuia să dovedească existența acesteia în baza răspunderii delictuale și să probeze acest aspect cu mijloacele legale.

Un alt motiv de recurs vizează greșita aplicare a art. 266 și art. 282 alin. (2), art. 329 rap. la art. 309 alin. (5) C. proc. civ., referitoare la posibilitatea de folosire a prezumțiilor ca și categorie de probă.

Evidențiind că instanța de apel a înlăturat forța probantă a înscrisului Ariba, în baza căruia a fost emisă factura contestată, precum și a altor înscrisuri care susțin punctul său de vedere, recurenta a invocat art. 266 C. proc. civ. și a afirmat că înscrisul pe suport informatic face dovadă deplină, până la proba contrară, asupra consimțământului părții care l-a întocmit; în speță, consimțământul reclamantei rezultă din emiterea Aribei de către persoanele abilitate, care nu au tăgăduit niciodată emiterea acesteia.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a fundamentat hotărârea pe prezumții simple, rezultate din susținerile reclamantei, fără a corela celelalte probe administrate. De altfel, instanța nu a observat nici că toate facturile conțin nr. EP primit prin Ariba comunicată de reclamantă, limitându-se doar la a menționa că pe factura în litigiu a fost menționat EP conform prevederilor contractuale, ca și cum facturile achitate nu ar fi conținut respectivul EP, fapt ce este contrar probatoriului administrat.

Un alt motiv de recurs se referă la încălcarea art. 1.268 alin. (3) C. civ. și a normelor referitoare la identificarea voinței părților și prețul contractului, deoarece interpretarea curții de apel anulează efectele juridice ale documentului Ariba emis de reclamantă și ale facturii emise de cealaltă pârâtă, ignorând uzanțele dintre părți și realitatea executării serviciilor de transport

Ultima critică vizează soluția cu privire la cheltuielile de judecată, recurenta arătând că a cerut aplicarea art. 454 C. proc. civ., iar instanța de apel a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în mod egal cu cealaltă pârâtă, deși a recunoscut pretențiile reclamantei în legătură cu primul capăt de cerere; recurenta a apreciat că valoarea cheltuielilor ar trebui să fie în cuantum de 3.025 RON.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 05.07.2024, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, iar la 18.07.2024, recurenta C. S.A. a răspuns la întâmpinare.

Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

În prealabil, instanța supremă va răspunde, printr-un considerent comun, criticilor comune formulate de ambele recurente, urmând ca ulterior să analizeze distinct celelalte motive de recurs dezvoltate în memoriile acestora.

O primă critică invocată de ambele recurente vizează lipsa de interes a reclamantei în promovarea primului capăt de cerere, justificată, în opinia acestora, prin faptul că una dintre pârâte a recunoscut că facturile în litigiu au fost emise în baza unei erori, iar cealaltă pârâtă nu pretinde plata respectivei sume, fiind terț față de raportul juridic inițial.

Înalta Curte notează că excepția lipsei de interes a fost invocată pentru prima dată de către pârâta B. S.R.L. în fața primei instanțe, care însă a omis să se pronunțe asupra acesteia; cu toate acestea, pârâtele nu au valorificat dreptul lor procesual de a formula apel cu privire la această omisiune, deși doar ele aveau un interes direct în promovarea unui astfel de motiv de apel, instanța de apel reținând în mod corect acest aspect.

Astfel, nesoluționarea excepției de către tribunal nu conferă părților dreptul să o invoce din nou în recurs, în considerarea art. 247 C. proc. civ., potrivit căruia "Excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Ele pot fi ridicate înaintea instanței de recurs numai dacă, pentru soluționare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi"; aceasta deoarece, aplicarea acestui articol nu se poate realiza în mod izolat, ci în coroborare cu dispozițiile speciale ce reglementează calea de atac a recursului.

Astfel, invocarea lipsei de interes a reclamantei în privința primului capăt de cerere trebuie să se realizeze cu respectarea regimului juridic specific acestei căi de atac, instituit de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Regula instituită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. aplică în recurs principiul legalității căilor de atac înscris în art. 459 alin. (1) C. proc. civ., care nu îngăduie ca o cale de atac extraordinară să poată fi exercitată ori motivată omisso medio, iar interdicția instituită de textul citat sancționează partea care ar fi putut să invoce motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului, dar nu a făcut-o și, în egală măsură, se constituie într-o dispoziție de favoare pentru partea adversă, pe care astfel o protejează, consolidând în cuprinsul hotărârii anterioare aspectele care au rămas necriticate.

În aceste condiții, întrucât pârâtele nu au valorificat dreptul lor procesual de a ataca cu apel omisiunea tribunalului de a se pronunța asupra excepției lipsei de interes, reiterarea acesteia în recurs de către recurenta C. S.A. echivalează, în realitate, cu o încercare inadmisibilă de a repune în discuție o chestiune procedurală ce putea fi valorificată pe calea apelului, dar care nu a fost invocată în termenul și condițiile procedurale prevăzute de lege.

Prin urmare, motivul de recurs referitor la pretinsa greșită soluționare a primului capăt de cerere, fundamentat pe excepția lipsei de interes a reclamantei, nu poate fi primit.

În subsecvența acestei critici, recurenta C. S.A. invocă o pretinsă încălcare a art. 430 C. proc. civ., pe motiv că niciuna dintre pârâte nu ar pretinde plata sumei indicate în primul capăt de cerere și că această chestiune ar fi intrat în puterea de lucru judecat, întrucât nu a fost contestată în apel.

Înalta Curte notează că recurenta pornește de la o premisă eronată, ca urmare a confuziei între puterea de lucru judecat și limitele devoluțiunii în apel.

Potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă"; or, în cauză, nu poate fi reținută incidența articolului evocat.

Instanța de apel a fost chemată să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe inclusiv sub aspectul justificării interesului reclamantei de a obține constatarea inexistenței creanței; astfel, în limitele devoluțiunii determinate de obiectul apelului și de susținerile părților, instanța de apel a avut în vedere situația de fapt concretă, constatând că una dintre pârâte, respectiv B. S.R.L., a recunoscut pe parcursul procesului emiterea eronată a facturilor, în timp ce C. S.A., în calitate de cesionar al pretinsei creanțe, a emis somația de plată împotriva reclamantei, întemeindu-se tocmai pe acele facturi, situație în care nu se poate prezuma o recunoaștere implicită și din partea acesteia din urmă. În acest context, instanța de apel a apreciat că recunoașterea caracterului eronat al facturilor de către B. S.R.L., coroborată cu conduita procesuală a recurentei C. S.A., care a formulat somația de plată, justifică concluzia inexistenței creanței și, pe cale de consecință, interesul reclamantei în promovarea cererii.

Prin urmare, analiza realizată de instanța de apel nu a vizat repunerea în discuție a unei chestiuni tranșate definitiv, ci a constituit o verificare necesară în exercitarea controlului devolutiv, în limitele stabilite de lege, asupra hotărârii primei instanțe.

Următorul set de critici vizează modul de soluționare a cererii de chemare în garanție, recurenta C. S.A. aducând în discuție două critici, și anume: prima, se referă la omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra solicitării de obligare a chematei în garanție la plata cheltuielilor de judecată, cu încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., susținându-se că această solicitare ar fi constituit un capăt distinct al cererii de chemare în garanție. Cea de-a doua critică vizează o pretinsă contradicție în motivarea hotărârii, recurenta susținând că instanța de apel a motivat respingerea cererii de chemare în garanție prin menținerea soluției tribunalului, deși cererea fusese respinsă ca rămasă fără obiect, ca urmare a respingerii acțiunii introductive.

Contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate nu este fondată, nefiind incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Referitor la pretinsa omisiune a instanței de apel de a se pronunța asupra solicitării privind obligarea chematei în garanție la plata cheltuielilor de judecată trebuie precizat că art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevede că "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Or, în prezenta cauză, această obligație a fost îndeplinită. Cererea privind obligarea chematei în garanție la plata cheltuielilor de judecată are caracter accesoriu față de cererea principală de chemare în garanție, neputând fi privită ca un capăt de cerere distinct, de sine stătător. Astfel, doar o eventuală admitere a cererii principale de chemare în garanție ar fi justificat, pe cale de consecință, și admiterea cererii de obligare a chematei în garanție la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Cum însă cererea de chemare în garanție a vizat exclusiv cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii introductive, și care a fost admis doar în ceea ce o privește pe cealaltă pârâtă, respectiv pe B. S.R.L., este evident că cererea accesorie de obligare a chematei în garanție la plata cheltuielilor de judecată nu putea fi analizată separat, independent de soluția pronunțată asupra cererii principale. De altfel, respingerea cererii principale atrage în mod implicit respingerea cererii accesorii, chiar și în lipsa unei mențiuni exprese în dispozitiv, tocmai în temeiul caracterului său accesoriu.

Succesiv, aceeași recurentă a dedus instanței de control judiciar, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea contradictorie a hotărârii, pe motiv că instanța de apel a motivat respingerea cererii de chemare în garanție prin menținerea soluției primei instanțe, deși tribunalul o respinsese ca rămasă fără obiect ca urmare a respingerii acțiunii introductive.

Această critică se cuvine a fi înlăturată, Înalta Curte notând, cu prioritate, că nu orice inadvertență pe care consideră că o identifică recurenta-pârâtă în cadrul considerentelor deciziei are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la motive contradictorii, are în vedere o contradicție de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situației în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluții care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deși ele s-ar exclude reciproc.

Distinct de aceste argumente, Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat soluția dată de tribunal cu privire la cererea de chemare în garanție, apreciind că respingerea acesteia se impunea din considerente proprii, respectiv pentru că această cerere viza exclusiv capătul al doilea al acțiunii introductive, admis doar în contradictoriu cu cealaltă pârâtă, B. S.R.L. Cu alte cuvinte, deși soluția tribunalului și cea a instanței de apel au coincis sub aspectul efectului juridic – respingerea cererii de chemare în garanție – motivarea instanței de apel s-a întemeiat pe o argumentație distinctă față de cea avută în vedere de prima instanță.

De aceea, critica recurentei nu poate fi primită.

În ceea ce privește cel de-al doilea memoriu de recurs, formulat de pârâta B. S.R.L., Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta aduce în dezbatere alte două critici principale, și anume: motivarea contradictorie și străină de natura cauzei a hotărârii în privința modului de soluționare a primului capăt de cerere, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.341-1.344 C. civ., referitoare la condițiile plății nedatorate, context în care invocă ipotezele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta afirmă că hotărârea recurată nu respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece instanța de apel, deși a reținut existența unei recunoașteri privind emiterea eronată a facturilor, pentru care s-a emis somația de plată, în mod nelegal și contradictoriu a admis primul capăt de cerere; în sprijinul acestei critici, recurenta mai afirmă că instanța de apel nu a analizat apărările sale din întâmpinări și nici nu a arătat motivul pentru care au fost înlăturate.

Critica este nefondată.

Din examinarea deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a prezentat o motivare clară și pertinentă, nicidecum contradictorie sau străină de natura cauzei, cum greșit afirmă recurenta.

Cu acest prilej, instanța supremă reamintește că pentru a atrage casarea hotărârii în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea hotărârii trebuie să lipsească, să fie contradictorie sau să fie în totalitate străină de natura cauzei.

Or, decizia recurată denotă respectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susținerile recurentei fiind examinate în mod real de către instanța sesizată, iar silogismul care reflectă motivarea hotărârii este unul transparent, valid și care permite exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs.

În concret, instanța de prim control judiciar a procedat la o analiză completă a susținerilor părților, prin raportare la probele administrate și circumstanțele cauzei; în urma acestei examinări, curtea de apel a statuat asupra legalității și temeiniciei demersului reclamantei de a solicita pe cale judiciară constatarea inexistenței dreptului ambelor pârâte asupra sumei de 609.400,43 RON, câtă vreme nu a existat o recunoaștere și din partea celeilalte pârâte, cea care a emis somația de plată, în condițiile în care creanța a fost cesionată de recurenta B. S.R.L., cea care a recunoscut că a emis facturile din eroare abia pe parcursul procesului.

Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile sau apărările.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impun judecătorului să examineze cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate și nu să expună un răspuns detaliat pentru fiecare argument. În acest sens este jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, în cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, García Ruiz împotriva Spaniei, Jahnke și Lenoble împotriva Franței; Perez împotriva Franței.

În plus, afirmația recurentei potrivit căreia hotărârea ar cuprinde motive străine de natura cauzei este neargumentată, lipsind orice trimitere concretă la vreun considerent al deciziei recurate care ar putea justifica această concluzie.

Următorul motiv de casare analizat este cel întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia recurenta invocă aplicarea greșită a normelor referitoare la plata nedatorată, respectiv art. 1.341-1.344 C. civ.

Analiza argumentelor subsumate acestui motiv relevă, însă, că recurenta reia, în esență, aceleași aspecte factuale și apărări formulate pe parcursul judecății, asupra cărora instanțele devolutive s-au pronunțat deja.

Astfel, recurenta contestă aprecierile instanței de apel asupra împrejurărilor de fapt care au condus la concluzia că sunt îndeplinite cerințele plății nedatorate, situație în care a readus în discuție contextul uzanței dintre părți, prin care tinde să demonstreze că factura aferentă sumei de 87.465 RON a fost emisă în conformitate cu prevederile contractului de transport încheiat între părți și că reflectă serviciile de transport efectiv prestate.

Totodată, recurenta subliniază că a făcut dovada plății benevole de către reclamantă a sumei facturate, în baza unei Aribe (accept la plată), arătând că intenția reclamantei a fost de a stinge o datorie, iar afirmația reclamantei referitoare la violență atrage aplicabilitatea instituției răspunderii delictuale, și nu cea a plății nedatorate.

Înalta Curte constată că, prin toate aceste afirmații, recurenta doar își exprimă nemulțumirea față de modul în care au fost interpretate și valorificate probele cauzei, fiind antamate aspecte ce țin de temeinicia, și nu de legalitatea hotărârii atacate, care nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Din examinarea deciziei recurate rezultă că instanța de apel, în baza probelor administrate coroborate cu prevederile contractuale, a reținut că suma de 87.465 RON a fost facturată de recurenta B. S.R.L. cu titlu de servicii de transport care nu au fost efectiv prestate, întrucât factura în cauză nu a fost însoțită de documente justificative apte să probeze realitatea prestării unor servicii suplimentare; în acest context factual, concluzionând că recurenta are obligația de a restitui suma de bani indicată, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 1.341 C. proc. civ., ca urmare a întrunirii condițiilor plății nedatorate.

Or, prin susținerile expuse în memoriul de recurs, recurenta nu demonstrează că instanța de apel ar fi interpretat eronat dispozițiile legale incidente, iar argumentația acesteia vizează, în esență, reconsiderarea constatărilor de fapt și care excedează limitei de analiză prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În considerarea celor reținute anterior, Înalta Curte va înlătura și susținerile referitoare la pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 266 și art. 282 alin. (2), art. 329 rap. la art. 309 alin. (5) C. proc. civ., respectiv a art. 1.268 alin. (3) C. civ., întrucât acestea privesc aspecte ce țin de situația de fapt și interpretarea probatoriului, ce nu pot fi valorificate pe calea recursului. În acest sens, se observă că recurenta reproșează instanței de apel faptul că a înlăturat forța probantă a înscrisului Ariba și a altor documente care, în opinia sa, ar dovedi consimțământul reclamantei pentru serviciile facturate; de asemenea, afirmă faptul că instanța de apel a fundamentat soluția pe prezumții simple rezultate din susținerile reclamantei, fără o analiză completă a facturilor și mențiunilor din cuprinsul acestora.

Toate aceste susțineri nu evidențiază o încălcare a normelor de drept invocate, ci exprimă, în esență, nemulțumirea recurentei față de modul în care instanța a apreciat probatoriul și a stabilit situația de fapt, solicitând, în cadrul recursului, reaprecierea probelor indicate și acordarea prevalenței acestora.

O ultimă critică formulată de recurentă vizează cheltuielile de judecată la care a fost obligată, susținând că în cauză s-ar fi impus aplicarea art. 454 C. proc. civ., în condițiile în care a existat o recunoaștere parțială a pretențiilor reclamate de reclamantă, context în care recurenta face o defalcare a sumelor, raportat la ceea ce apreciază că ar fi fost echitabil să plătească, apreciind că ar avea de achitat doar un procent de 14,35%.

Culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, ca temei factual al obligării la plata cheltuielilor de judecată, constituie premisa art. 453 alin. (1) C. proc. civ., aceasta fiind analizată de instanțe în concret, în funcție de rezultatul procesului și conduita manifestată a părților, premergător și în cursul judecății.

De la regula enunțată, dispozițiile art. 454 C. proc. civ. instituie o excepție, cea a exonerării pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată, care a recunoscut pretențiile reclamantului în forma și până la termenele prevăzute de acest text, cu condiția ca litigiul să fie de natură a se stinge prin simpla recunoaștere a pretențiilor de către pârât, care prin ea însăși poate conduce la realizarea în substanță a pretențiilor reclamantului, și nu doar la valorificarea ei în plan probatoriu de către instanță.

Or, în speță, nu rezultă că ar fi avut loc o recunoaștere de natură să conducă la admiterea cererii de chemare în judecată, în special a primului capăt de cerere, fără analiza fondului cauzei de către instanță; dimpotrivă, din actele dosarului reiese că recurenta a formulat apărări și a combătut în mod activ pretențiile reclamantei, solicitând respingerea acestora.

De altfel, susținerile recurentei referitoare la proporționalitatea onorariului de avocat nu pot fi analizate în această etapă a recursului, întrucât se pune în discuție o chestiune de eventuală netemeinice, iar nu una de nelegalitate; se cuvine subliniat și că, prin decizia nr. 3/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în interesul legii că o critică adusă modalității în care instanțele se pronunță asupra proporționalității onorariului avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile și va obliga recurentele, în baza art. 453 alin. (1), rap. la art. 451 alin. (1) C. proc. civ., să suporte în solidar onorariul de avocat avansat de intimată, în sumă de 8.445,97 RON, dovedit cu înscrisuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtele B. S.R.L. și C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1928/2023 din 07.12.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

Obligă recurentele-pârâte la plata sumei de 8.445,97 RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2024.