ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5397/2021

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017 din 8.12.2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea deciziei nr. 10987 din 8.11.2017, prin care s-a respins cererea sa de plată cu privire la suma de 450000 RON.

Prin sentința civilă nr. 3234 din 5 iulie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

Admite contestația formulată de către reclamanta A., cu sediul ales pentru comunicarea actelor la sediul B. - S.P.A.R.L., Cluj Napoca, Piața Cipariu nr. 9, Județ CLUJ, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, cu sediul în Sector 1, București.

Anulează decizia nr. 10.987/08.11.2017, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 450.000 RON, reprezentând despăgubire.

Împotriva sentinței civile nr. 3234 din 5 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca nefondată.

Recurentul-pârât a susținut că nu pot fi primite considerentele instanței de fond care arată că plata ratelor de asigurare s-a făcut în mod corect, valabil și legal către intermediar întrucât, pentru valabilitatea plății fiind necesar ca ratele de asigurare să fie achitate la termen sau cel târziu în termenul de grație de 10 zile prevăzut expres în condițiile de asigurare. Mai arată pârâtul că modul defectuos în care mandatarul petentei și-a îndeplinit obligații nu poate fi imputat subscrisei.

Pârâtul invocă ca practic judiciară sentința civilă nr. 3862/2017 pronunțată de Tribunalul București.

Totodată, obligarea FGA în mod direct la plată este inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, raportat la faptul că subscrisa nu ar fi parcurs procedura prealabilă și la aceea că instanța nu a analizat temeinicia cuantumului sumei pretinse.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 15 iulie 2019, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința atacată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate susținute de recurentul-pârât, Înalta Curte are în vedere că, prin Decizia nr. 10987 din 8.11.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată nr. x din 6.09.2016, prin care A. a solicitat plata unor despăgubiri în cuantum de 450.000 RON, ca urmare a producerii evenimentului din data de 15.05.2012.

Contestând această decizie, reclamanta a susținut că a achitat toate ratele aferente poliței de asigurare atât direct în contul debitoarei cât și prin inetermediul brokeru-lui C. S.R.L.. Chiar dacă broker-ul pârâtei nu ar fi transferat sumele primite de la subscrisa pentru asigurare în contul pârâtei, acest fapt nu poate fi imputat societății și nici nu constituie cauză de reziliere a contractului de asigurare. Totodată, se arată că este inadmisibilă declararea nulității poliței de asigurare, act intrat în circuitul civil și pe care însăși societatea de asigurare îl recunoaște.

Instanța de fond a confirmat susținerile reclamantei și a admis contestația formulată, a anulat decizia nr. 10.987/08.11.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 450.000 RON, reprezentând despăgubire.

Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea normelor de drept incidente, în raport cu starea de fapt din speță, ținând cont de existența Poliței privind Asigurarea Bunurilor aparținând întreprinderilor Mici si Mijlocii seria x nr. x emisă de către D. S.A., precum și de faptul că asigurarea a fost încheiată prin intermediul broker-ului C. S.R.L..

Din această perspectivă, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, devin nerelevante susținerile privind faptul că "chiar dacă asigurarea este realizată prin intermediar, pentru a-și produce valabilitatea, ratele trebuie să fie achitate la termen sau cel târziu în termenul de grație de 10 zile prevăzut expres în condițiile de asigurare. Faptul că mandatarul petentei și-a îndeplinit defectuos mandatul, nu poate fi imputat subscrisei.".

Astfel, nulitatea poliței de asigurare rezultată din declararea pierderii ei invocată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților pentru respingerea cererii de plată, nu are relevanță juridică și nu poate fi opusă reclamantei, care nu a cunoscut aceste aspecte.

Astfel, polița privind Asigurarea Bunurilor aparținând întreprinderilor Mici si Mijlocii seria x nr. x emisă de către D. S.A. a fost declarată pierdută de către directorul intermediarului C. S.R.L. la data de 22.11.2011, dosar fond, iar societatea asigurătoare a procedat la publicarea anunțului de pierdere în data de 24.11.2011, într-un ziar de circulație națională.

Cu toate acestea, la data de 23.12.2011, intermediarul broker C. S.R.L. a emis polița anterior menționată pentru asigurarea bunurilor reclamantei, dosar fond, confirmată de societatea asigurătoare, fila x verso dosar fond, efectuându-se totodată și plata primei rate, astfel cum rezultă din extrasul de cont aflat la dosar fond.

Față de aceste considerente, este corectă aserțiunea instanței de fond în sensul că nulitatea poliței rezultată din declararea pierderii ei nu poate fi opusă reclamantei, astfel cum nu poate fi imputat societății reclamante modul în care broker-ul de asigurare C. S.R.L. și-a îndeplinit obligațiile față de asigurătorul falimentar.

Înalta Curte apreciază că este nefondată susținerea recurentei-pârâte în sensul că rata nr. 2 nu a fost încasată nici la scadență și nici în termenul de grație, deoarece potrivit dispozițiilor art. 1502 din C. civ., chitanța dată pentru primirea uneia dintre prestațiile periodice care fac obiectul obligației face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestațiilor devenite scadente anterior. Or, pârâtul nu a contestat plata ratelor unu și trei, pentru care există chitanțe, ci doar plata ratei doi, pentru care nu a fost depusă nicio chitanță. Prin urmare, odată ce a fost făcută dovada achitării ratei trei, se prezumă și plata ratei doi, la dosar neexistând o probă contrară.

Așadar, Înalta Curte nu poate valida, în speță, susținerile pârâtului în legătură cu încetarea efectelor poliței în cazul neachitării unei rate. Suma asigurată potrivit poliței seria x nr. x a fost în valoare de 650.000 euro, pentru perioada 24.12.2011 - 23.12.2012, iar prima de asigurare a fost stabilită la suma de 1.170 eșalonat în șase rate, iar până la data procedurii evenimentului, respectiv data de 15.05.2012 trebuiau să fie achitate 3 rate.

În ceea ce privește jurisprudența invocată, Înalta Curte arată că sentința civilă nr. 3862/2017 pronunțată de Tribunalul București vizează alte situații, și, dincolo de acest aspect, se reține că în sistemul de drept românesc, practica judiciară nu reprezintă izvor de drept.

În ceea ce privește soluția de obligare directă la plata sumei de bani cu titlu de despăgubire, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 18 din legea nr. 554/2004 instituie un ciontencios administrativ de plină jurisdicție, în care instanța de contencios administrative poate impune autorității publice să înlăture vătămarea produsă reclamantului printr-un act administrativ nelegal și să se recunoască pretenția dedusă judecății. În acest sens, Înalta Curte nu poate primi alegațiile pârâtului în sensul că "reclamanta nu poate obține plata despăgubirilor direct în instanță, fără parcurgerea în prealabil a procedurii administrative...", cu atât mai cu cât suma acordată ca despăgubire este cu mult sub valoare bunului asigurat, respectă suma maximă admisă potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, iar cuantumul despăgubirilor solicitate nu a fost contestate de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților prin întâmpinarea depusă la fond.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3234 din 5 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 noiembrie 2021.