ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2451/2021

Ședința publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 decembrie 2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 11116/15.11.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.366,98 RON cu titlu de despăgubiri, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 2736 din 12 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, respectiv cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile nr. 2736 din 12 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 12 și ale art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum și ale art. 10.1 și ale art. 19.6 din Anexa 02 la Protocolul de colaborare nr. 407/01.06.2011 încheiat între societatea recurentă și asigurătorul intrat în faliment.

În cauză intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, în limitele și pentru argumentele expuse în cele ce urmează:

Prin cererea de plată nr. x înregistrată la data de 03 august 2016, la Fondul de Garantare a Asiguraților, reclamanta a solicitat plata sumei de 1.366,98 RON, reprezentând contravaloarea reparațiilor autovehiculului asigurat.

Prin Decizia nr. 11116/15.11.2017, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților s-a respins cererea de plată, reținându-se că reclamantul nu a dat curs solicitării de a depune la dosar dovada achitării tuturor ratelor scadente, fiind achitate doar 46 rate din cele 48, nerespectându-se astfel prevederile art. 16 din Legea nr. 213/2015 și cele ale art. 10.2, ale art. 10.6, precum și ale 10.7 din Condițiile generale privind asigurarea de avarii și furt a autovehiculelor.

Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantă, validând raționamentul autorității administrative și reținând, în esență, că polița de asigurare a reclamantei era suspendată și doar asigurătorul B. avea dreptul de a compensa primele ce i se datorează până la sfârșitul anului de asigurare, în termenii oricărui contract, cu orice indemnizație cuvenită asiguratului sau beneficiarului și nu o obligație.

Din această perspectivă, Înalta Curte nu împărtășește opinia instanței de fond și constată că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea și interpretarea greșită a normelor de drept material incidente speței.

Potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător".

Dispozițiile art. 11 din din Legea nr. 213/2015 prevăd că: "Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", iar conform art. 13 alin. (3) din același act normativ "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență".

Din analiza acestor dispoziții legale, prin raportare la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că instanța de fond nu a avut în vedere, în soluționarea cauzei, atât normele aplicabile în materie, cât și condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Se reține că între B. S.A., în calitate de asigurător, societatea C. S.R.L., în calitate de broker și societățile D. S.R.L., E. S.R.L., D. S.R.L. și A. S.R.L., în calitate de clienți s-a încheiat Protocolul de colaborare nr. 407/01.06.2011, prin care părțile au reglementat raporturile juridice dintre asigurător - broker - clienți privind activitatea de asigurare. Acest protocol s-a încheiat pe o perioadă de 1 an, a început să producă efecte de la data de 01 iunie 2011, fiind prelungit automat cu perioade egale de 1 an dacă niciuna dintre părți nu solicita încetarea protocolului în condițiile stabilite de către acestea.

Din Protocolul de colaborare nr. 407/01.06.2011 face parte integrantă inclusiv Anexa 02 - Condiții de asigurare privind asigurarea de avarii și furt (CASCO) a autovehiculelor noi și second-hand comercializate în Sistem Leasing/Credit.

Având în vedere că Protocolul de colaborare nr. 407/01.06.2011 era în vigoare, la data de 28 noiembrie 2011 a fost emisă Polița de asigurare F. nr. x de către B. S.A., cu valabilitate de la data de 28 noiembrie 2011 până la data de 27 noiembrie 2015. Pentru aceasta poliță s-a stabilit o primă de asigurare în cuantum de 2.888 euro, ce a fost eșalonată în 48 de rate a câte 60,17 euro fiecare, iar reclamanta a achitat 46 rate, fără a achita ratele nr. 47 și 48.

Înalta Curte are în vedere că riscul asigurat s-a produs la data de 29 iulie 2015, dată la care rata nr. 44 devenise scadentă și era achitată, nefiind achitată rata nr. 47, care devenea scadentă la data de 20 octombrie 2015, precum și rata nr. 48, care devenea scadentă la data de 20 noiembrie 2015.

Este adevărat că prevederile art. 10.6 din Condițiile generale privind asigurarea de avarii și furt a autovehiculelor aparținând persoanelor juridice dispun: "În caz de neplată la scadență a unei rate de primă următoare celei dintâi: a) rata de primă restantă poate fi plătită într-o perioadă de grație de 15 zile calendaristice (considerată ca începând cu ziua următoare datei scadente), timp în care, deși Asiguratul este de drept în întârziere, efectele Contractului de asigurare rămân nemodificate dacă prima restantă este plătită în acest interval; b) dacă rata de primă nu este plătită nici în perioada de grație, executarea oricărei obligații a Asigurătorului, asumată prin contractul de asigurare, este suspendată retroactiv începând cu ziua următoare datei scadente; (…)" dar, Înalta Curte constată că, în cauză, nu se identifică ipoteza anterior enunțată.

Totodată, Înalta Curte reține că potrivit art. 6.6. din Condițiile de asigurare privind asigurarea de avarii și furt (CASCO) a autovehiculelor noi și second-hand comercializate în Sistem Leasing/Credit, "Nu se acordă despăgubiri pentru evenimente asigurate apărute în perioada cât asigurarea este suspendată sau generate de riscuri produse în perioada cât asigurarea este suspendată".

În speță, la momentul producerii accidentului, toate ratele scadente, respectiv primele 44 de rate, erau achitate, ratele nr. 47 și nr. 48 nefiind scadente. În consecință, având în vedere că riscul asigurat s-a produs într-un moment în care toate ratele scadente erau achitate și nu era intervenită starea de suspendare a poliței, se reține că asiguratul era îndrituit la plata despăgubirilor, urmând a se face aplicarea dispozițiilor art. 19.6. din Condițiile de asigurare privind asigurarea de avarii și furt (CASCO) a autovehiculelor noi și second-hand comercializate în Sistem Leasing/Credit, conform cărora "Societatea are dreptul de a compensa primele ce i se datorează până la sfârșitul anului de asigurare, în termenii oricărui contract, cu orice indemnizație cuvenită Asiguratului sau Beneficiarului".

În aceste condiții, nu se poate reține nici încălcarea art. 16 din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Informațiile solicitate se transmit comisiei, sub sancțiunea respingerii cererii, în termen de cel mult 10 zile de la data primirii solicitării acesteia". Recurenta-reclamantă nu avea cum să se conformeze solicitării autorității pârâte, în sensul de a transmite dovada achitării ratelor de primă nr. 47 și 48, iar această împrejurare nu este de natură să ducă la respingerea cererii de plată, decizia contestată fiind nelegală.

În concluzie, se reține că în mod nelegal autoritatea publică a respins cererea de plată a reclamantului fără a o analiza pe fond, Înalta Curte constatând că hotărârea instanței de fond care a validat această conduită a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul nedepunerii dovezilor privind achitarea tuturor ratelor scadente, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar va admite recursul și, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat și va obliga pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula Decizia nr. 11116/15.11.2017, emisă de pârât și va obliga pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei, ce a făcut obiectul deciziei anulate, respingând, în rest, pretențiile reclamantei.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul - pârât la plata către recurenta-reclamantă a sumei de de 1.476 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în fond și recurs, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată la fond, taxa judiciară de timbru achitată în calea de atac a recursului, precum și onorariul avocațial, conform dovezilor de la dosarul instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2736 din 12 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare:

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Anulează Decizia nr. 11116/15.11.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul la soluționarea pe fond a cererii de plată nr. x/03.08.2016.

Obligă intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 1.476 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în fond și recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2021.