ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2011/2021

Ședința publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, la data de 8 decembrie 2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 11033/14.11.2017, emisă de pârât și obligarea pârâtului la admiterea cererii de plată nr. x/12.12.2016.

Prin sentința civilă nr. 2410 din 23 mai 2018, Curtea de Apel București a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 11033/14.11.2017 emisă de pârât, obligând pârâtul să reanalizeze cererea de despăgubiri nr. x/12.12.2016 și respingând solicitarea reclamantei de admitere a cererii de despăgubiri, ca prematură.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Recurentul-pârât critică soluția instanței de fond care, întemeindu-și motivarea soluției pe dispozițiile art. 16 din Legea nr. 213/2015 și dispozițiile art. 8.4 și 8.5 din Condițiile generale de asigurare CASCO Forte, a reținut, în esență, că "...la momentul accidentului, atunci când s-a născut dreptul reclamantei la despăgubiri împotriva asigurătorului, contractul de asigurare era pe deplin valabil, aflându-se sub incidența ratei 3, care își producea efectele în perioada 16.10.2017 - 16.01.2018" și că "...FGA nu trebuia să solicite reclamantei dovada plății ratei 4".

Arată că interpretarea pe care a dat-o instanța de fond dispozițiilor legale incidente este una eronată și nu-și găsește suportul în dispozițiile legale invocate.

În opinia recurentului-pârât, a emis o decizie (respectiv cea contestată în cauză) legală și temeinică, în deplină concordanță cu dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei 16/2015, cu prevederile contractuale stabilite de art. 8.4 - 8.11 din Condiții privind asigurarea autovehiculelor CASCO Forte, precum și cu dispozițiile C. civ.

Menționează recurentul-pârât că obligațiile Fondului de soluționare a cererii de plată formulată de intimata-reclamantă s-au născut la data de 12.12.2016, odată cu formularea cererii de plată.

Recurentul-pârât citează prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și cele ale art. 9 alin. (1) din Norma 16/2015, susținând că, astfel cum reiese din coroborarea dispozițiilor art. 8.4 - 8.11 din Condițiile privind asigurarea autovehiculelor CASCO Forte, la data instrumentării de către Fond a dosarului de daună, polița seria x nr. x/06.04.2015 emisă de către asigurătorul B. S.A. pentru autoturismul cu numărul de înmatriculare x, asigurat A. S.R.L., era suspendată, petenta nedepunând la dosarul de daună dovada achitării tuturor ratelor scadente, așa cum acestea au fost stabilite expres de către asigurător. De altfel, chiar reclamanta recunoaște că nu a achitat cea de a patra rată de primă de asigurare.

Făcând trimitere la art. 1270 C. civ. - care consacră forța obligatorie a contractului, arată că obligația de plată a primelor de asigurare trebuie realizată potrivit contractului, integral ori în rate, la termenele stabilite, obligație ce trebuie îndeplinită în totalitate, conform acordului de voință exprimat la data încheierii contractului.

Consideră recurentul-pârât că neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de plată a primelor de asigurare reprezintă o consecință a propriei sale culpe, iar potrivit adagiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nimeni nu se poate prevala de propria culpă pentru a obține recunoașterea unui drept.

Invocă și prevederile art. 1516 alin. (2) pct. 3 C. civ. care permit creditorului să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său, precum excepția de neexecutare a contractului, reglementată la art. 1556 din C. civ.

Având în vedere aspectele menționate, recurentul-pârât apreciază că în mod greșit instanța de fond a reținut că FGA nu trebuia să solicite reclamantei dovada plății ratei 4, considerând, prin urmare, ca fiind suficientă dovada plății primelor trei rate.

În fine, susține că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență. Fondul nu este succesorul în drepturi și obligații al niciunui asigurător insolvent, nu preia drepturile, obligațiile și nici patrimoniul acestuia.

Totodată, astfel cum reiese din cuprinsul prevederilor art. 12 alin. (1) și art. 14 din Legea nr. 213/2015, a prevederilor art. 18, art. 20 alin. (3) și art. 21 alin. (2) din Norma 16/2015, obligația Fondului este de a proceda el însuși la verificarea documentelor justificative ce constituie dosarul de daună eferent evenimentului asigurat, Fondul neputându-se limita doar la plata sumelor pretinse, fără a efectua o analiză proprie, completă, temeinică și pertinentă a cererilor depuse de petenți la Fond.

Prin urmare, în instrumentarea dosarului de daună, în mod corect a solicitat reclamantei dovada plății ratei 4, în conformitate cu clauzele contractului de asigurare încheiat de reclamantă cu B. S.A., însă aceasta nu a depus o astfel de dovadă, ci chiar a recunoscut în mod expres că nu a făcut o astfel de plată.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute.

Apreciază intimata-reclamantă că în mod corect instanța de fond a analizat dispozițiile contractului pe care aceasta l-a încheiat cu societatea de asigurări, în raport de dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora Fondul instrumentează dosarele de daună cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare.

Cât privește trimiterea recurentei la dispoziții din C. civ., arată că acestea nu au nicio legătură cu speța.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 11033/14.11.2017, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost respinsă cererea de plată înregistrată sub nr. x/12.12.2016, prin care reclamanta A. S.R.L. a solicitat plata despăgubirilor în cuantum de 10.041,64 RON, reprezentând contravaloarea reparațiilor autovehiculului avariat.

Pentru a dispune respingerea cererii de plată, pârâtul FGA a reținut, în esență, că reclamantul nu a dat curs solicitării de a depune la dosar dovada achitării tuturor ratelor scadente, fiind achitate doar 3 (trei) rate din cele 4 (patru), nerespectându-se astfel prevederile art. 16 din Legea nr. 213/2015, precum și art. 8.4 - 8.11 din Condițiile privind asigurarea autovehiculelor CASCO Forte.

Prin sentința recurată, instanța de fond a admis cererea reclamantei, îmbrățișând opinia acesteia în sensul că obligația de despăgubire a asigurătorului trebuie îndeplinită și în cazul în care evenimentul asigurat s-a produs după plata parțială a primei de asigurare.

Recurentul-pârât critică soluția pronunțată de instanța de fond, criticile formulate fiind circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ.

În esență, recurentul-pârât susține greșita aplicare a Legii nr. 213/2015, a Normei ASF nr. 16/2015, precum și a legii în materia contractului de asigurare de bunuri, raportat la dispozițiile prevăzute la art. 8.4 - 8.11 din Condițiile de asigurare Casco, apreciind că obligația asigurătorului de plată a despăgubirii este suspendată în lipsa dovezii de achitare a primei de asigurare.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.

Potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător".

Dispozițiile art. 11 din Legea nr. 213/2015 prevăd că: "Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", iar conform art. 13 alin. (3) din același act normativ "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență".

Conform art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:,,(1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificate privind daunele înregistrate".

Din analiza acestor dispoziții legale, prin raportare la actele și lucrările dosarului, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinței recurate, Înalta Curte reținând că instanța de fond a avut în vedere, în soluționarea cauzei, atât normele aplicabile în materie, cât și condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Se reține că polița CASCO seria x nr. x a fost emisă de societatea de asigurare la data de 6 aprilie 2015, cu valabilitate de la 16 aprilie 2015 la 15 aprilie 2016, fiind stabilită o primă de asigurare în cuantum de 428 Euro. Această primă de asigurare a fost eșalonată în 4 rate, cu următoarele scadențe: 16 aprilie 2015, 16 iulie 2015, 16 octombrie 2015 și 16 ianuarie 2016, iar reclamanta a achitat 3 rate.

Înalta Curte are în vedere că riscul asigurat s-a produs la data de 24 noiembrie 2015, dată la care rata nr. 3 devenise scadentă și era achitată, nefiind achitată rata nr. 4, care devenea scadentă la data de 16 ianuarie 2016.

Este adevărat că prevederile art. 10.6 din Condițiile generale privind asigurarea de avarii și furt a autovehiculelor aparținând persoanelor juridice dispun: "În caz de neplată la scadență a unei rate de primă următoare celei dintâi: a) rata de primă restantă poate fi plătită într-o perioadă de grație de 15 zile calendaristice (considerată ca începând cu ziua următoare datei scadente), timp în care, deși Asiguratul este de drept în întârziere, efectele Contractului de asigurare rămân nemodificate dacă prima restantă este plătită în acest interval; b) dacă rata de primă nu este plătită nici în perioada de grație, executarea oricărei obligații a Asigurătorului, asumată prin contractul de asigurare, este suspendată retroactiv începând cu ziua următoare datei scadente" dar, Înalta Curte constată că, în cauză, nu se identifică ipoteza anterior enunțată.

În speță, la momentul producerii accidentului, toate ratele scadente, respectiv ratele nr. 1, 2 și 3, erau achitate, rata nr. 4 nefiind scadentă. În consecință, având în vedere că riscul asigurat s-a produs într-un moment în care toate ratele scadente erau achitate și nu era intervenită starea de suspendare a poliței, se reține că asiguratul era îndrituit la plata despăgubirilor, urmând a se face aplicarea dispozițiilor art. 5.20 din Condițiile speciale privind asigurarea de avarii și furt a autovehiculelor aparținând persoanelor juridice, conform cărora "Asigurătorul va reține din despăgubire: (…) b) orice prime restante în baza poliței (prime cu scadențe anterioare acordării despăgubirii)".

Având în vedere intrarea în insolvență a asigurătorului, cu consecința operării schemei de garantare prevăzute de Legea nr. 213/2015, FGA trebuia să pună în vedere reclamantei titulare a cererii de plată necesitatea îndeplinirii obligației de plată a ultimei rate scadente către administratorul judiciar/lichidatorul asigurătorului, pentru a asigura astfel condiția contractuală referitoare la reținerea din despăgubire a primei restante.

În lipsa dovedirii urmării unei astfel de proceduri, respingerea cererii de plată este nelegală și nu se poate reține nici încălcarea art. 16 din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Informațiile solicitate se transmit comisiei, sub sancțiunea respingerii cererii, în termen de cel mult 10 zile de la data primirii solicitării acesteia".

În concluzie, se reține că în mod nelegal autoritatea publică a respins cererea de plată a reclamantului fără a o analiza pe fond, Înalta Curte constatând că hotărârea instanței de fond care a sancționat această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificat motivul de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2410 din 23 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2021.