ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5825/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 17.07.2018, reclamanta A. a contestat Decizia nr. 15080/07.06.2018, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea acesteia și obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de admitere a cererii de plată înregistrată cu nr. x/23.06.2017, la dosarul de daună x (număr unic x), prin care a solicitat suma de 5.119,86 RON, cu titlu de despăgubire, conform înscrisurilor aflate în dosarul de dauna și a devizului de calcul al creanței, indexată și actualizată, de la data înregistrării cererii de despăgubire și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 35 din data de 9 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Din sinteza criticilor invocate de recurentă, rezultă că aceasta susține teza unei nelegalități a hotărâri pronunțate de prima instanță, ce, dintr-o primă perspectivă, ar deriva din încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2014, coroborate cu cele ale Legii nr. 213/2015.

Astfel, susține recurenta că, odată ce dosarul de dauna al persoanei asigurate a fost preluat de către Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA"), fondul s-a subrogat, în temeiul art. 18 din Legea nr. 213/2015, în toate drepturile creditorilor de asigurări, putând să își exercite drepturile și obligațiile stipulate printr-un astfel de text normativ, iar din momentul exercitării acestora, persoana asigurata nu își mai poate recupera creanța pe cale separată, pierzându-și calitatea de creditor de asigurări față de societatea de asigurare. De asemenea, a apreciat relevant și faptul că dispozițiile art. 100 și 102 din Legea nr. 85/2014 reglementează termene limită pentru înregistrarea declarațiilor de creanțe.

Susține recurenta că în contextul deschiderii dosarului său de daună, chiar dacă acest aspect s-a plasat temporal anterior declarării falimentului B., pârâtului FGA îi incumba obligația de a gestiona/administra un astfel de dosar, fiind, în acest context, ținut să îl soluționeze și să acorde despăgubirile conform devizelor de calcul, indiferent de data la care cuantumul creanței este precizat.

Totodată, critică recurenta și maniera în care judecătorul fondului a tranșat chestiunea momentului nașterii creanței sale de asigurare, apreciind că hotărârea pronunțată încălcă normele de drept material ce reglementează modul de delimitare a creanțelor de asigurare născute anterior deschiderii procedurii falimentului asigurătorului de cele născute ulterior unui astfel de moment.

Susține recurenta că, în ipoteza specifică prezentei cauze, data la care s-a născut dreptul său de creanța a fost cea de 31.05.2017, drept moment aferent emiterii devizului de calcul al reparației, în contextul în care anterior acestuia cuantumul despăgubirii nu era determinat, iar creanța sa nu avea caracter lichid, cert și nici exigibil. În acest context apreciază recurenta că o astfel de dată conferă creanței sale de asigurare natura juridică a uneia născute ulterior deschiderii procedurii insolvenței asigurătorului, căreia îi sunt aplicabile prevederile art. 20 din Norma ASF 16/2015, motiv pentru care cererea sa de plată a fost depusă cu respectarea termenului de 90 de zile, calculat de la un astfel de moment.

În acest context, face trimitere recurenta la faptul că normele adoptate la nivelul FGA nu pot, în situația concretă prevăzută de Legea nr. 213/2015 și Legea nr. 503/2004, fi contrare celor reglementate de art. 2527 și art. 2519 C. civ. și nici dispozițiilor art. 663 C. proc. civ., ce definesc noțiunile de creanțe certe, lichide și exigibile.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat, în principal, excepția nulității recursului, apreciind că argumentele menționate de recurentă nu pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, din perspectiva fondului cauzei, reiterând, în esență, apărările formulate și în fața instanței de fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 12 septembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 24 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 15080/07.06.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA"), prin care a fost respinsă cererea sa nr. 37111/23.06.2017 de plată a sumei de 5.119,86 RON cu titlu de despăgubire, prin reținerea, în esență, a tardivității formulării cererii de plată.

Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanță, prin respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, iar o astfel de soluție este una legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, motivat de faptul că reflectă o interpretare și aplicare corectă a prevederilor legale incidente materiei, nefiind, astfel fondate criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că între intimatul - pârât FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare și nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Pe cale de consecință, formularea unei cereri de deschidere a dosarului de daună, în condițiile reglementate de Legea nr. 136/1995, vizează raportul de asigurare existent între recurentă și asigurător, iar nu pe cel de drept administrativ dintre pârât și recurentă, ce este reglementat de prevederile normative speciale ale Legii nr. 213/2015.

De asemenea, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Astfel, legiuitorul a stabilit în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate.

Nu poate fi ignorat nici faptul că una dintre condițiile nașterii raportului juridic de drept administrativ, este cea a deschiderii procedurii falimentului. După cum corect a reținut și prima instanță, prin încheierea pronunțată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Sibiu a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 17.03.2017. Astfel, cererea de deschidere a dosarului de daună, ce a fost formulată de recurentă la data de 25.10.2016, în virtutea Legii nr. 136/1995, nu poate fi calificată drept act de natură a genera raportul juridic de drept administrativ a cărui condiție primordială de naștere era cea a deschiderii procedurii falimentului, condiție neîndeplinită la data de 25.10.2016.

Mai mult, Înalta Curte reține ca fiind relevant faptul că prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, reglementează, în mod precis, conduita pe care orice creditor de asigurare trebuie să o adopte, fiind inserate condițiile și termenele în care un astfel de creditor își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Pe cale de consecință, natura juridică a termenului de 90 de zile reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 (în care persoana îndreptățită trebuie să formuleze cererea de plată) este cea a unui termen procedural, de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii, conform unei legi speciale, ce derogă de la normele dreptului comun, nefiind astfel aplicabile prevederile art. 2519 și art. 2527 C. civ. ce reglementează, de altfel, termenul de prescripție a dreptului la acțiune în materia asigurărilor, respectiv momentul de la care începe să curgă un astfel de termen, iar nu materia specială a sus indicatului termen de decădere.

Totodată, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/2015 "(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație:

a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

De asemenea, conform prevederilor art. 2214 C. civ. în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite, despăgubire ce decurge din contractul de asigurare și este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat.

Aplicând astfel de considerente teoretice cauzei de față, reține Înalta Curte că suma de 5.119,86 RON, a cărei plată a solicitat-o recurenta prin cererea nr. x/23.06.2017, reprezintă despăgubirea aferentă unui prejudiciu material apreciat de recurentă ca fiind adus patrimoniului său în urma avarierii autoturismul având număr de înmatriculare x, ce, potrivit declarației recurentei din data de 24.10.2016, a fost găsit avariat în parcare. De asemenea, întrucât contractul de asigurare în considerarea căruia a fost formulată cererea de plată este unul de tip CASCO, încheiat de recurentă la data de 24.11.2015, ce vizează, în esență, asigurarea de bunuri (autoturismul recurentei), dreptul de creanță al acesteia a luat naștere la ivirea riscului asigurat, adică la momentul avarierii bunului- 24.10.2016, întinderea lui având, la un astfel de moment, un caracter determinabil (iar nu determinat). Devizului de calcul al reparației reprezintă exclusiv un înscris util în realizarea operațiunilor de calcul aferente stabilirii cuantumului unei astfel de creanțe, însă data emiterii acestuia (de altfel, inconsecvent precizată de recurentă, în contextul în care, în fond este indicată ca fiind 12.04.2017, iar în recurs ca fiind 31.05.2017) nu are, mai ales în lumina prevederilor art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015 citate anterior, vocația de a fi calificată, drept dată a nașterii creanței, ci exclusiv drept moment la care devin cunoscute unele elemente de calcul a întinderii creanței determinabile.

Astfel, în raport de prevederile legale menționate anterior, instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că, în speță, este vorba despre o creanță născută anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B. S.A. (17.03.2017), astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea a început să curgă de la această dată.

În atare condiții, cererea de plată depusă de reclamantă la data de 21.06.2017 a fost formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, ce s-a împlinit la data de 16.06.2017.

Așa fiind, constată instanța de control judiciar că, prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurenta-reclamantă nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, motiv pentru care criticile aduse de recurentă manierei în care prima instanță a dezlegat un astfel de aspect sunt nefondate, soluția judecătorului fondului fiind conformă nu doar prevederilor Legii nr. 213/2015, dar și celor reglementate de C. civ., precum și de art. 663 C. proc. civ., în contextul în care textul normativ în discuție include determinabilitatea în categoria ipostazelor ce intră sub umbrela definiției cuprinse în alin. (3) al acestuia.

Totodată, instanța de control judiciar reține că setul de critici prin care recurenta evocă efectele generate de subrogarea FGA, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015, în drepturile creditorilor de asigurare, dar și cele ce vizează consecințele pe care termenele reglementate de art. 100 și 102 din Legea nr. 85/2014 le produc asupra drepturilor unui creditor de asigurare, reprezintă, în fapt, seturi noi de argumente, ce privesc chestiuni de drept bine determinate (având cauze juridice proprii). Or, întrucât astfel de argumente nu au fost invocate în fața instanței de fond, în demersul de contestare a legalității Deciziei nr. 15080/07.06.2018, ele nu pot face, potrivit prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 și art. 494 C. proc. civ., obiectul unei prime analize direct în calea de atac a recursului, dat fiind obiectul unei astfel de căi extraordinare de atac ce este limitat la analizarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de apărările invocate în fața acesteia.

Concluzionând, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută incidența cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură, motiv pentru care, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 35 din data de 9 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 35 din data de 9 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 noiembrie 2021.