ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4645/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 11 aprilie 2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea, în parte, a deciziei nr. 5017/20.03.2017 (număr de ieșire 15867/22.03.2017), emise de pârât, obligarea autorității publice la emiterea unui nou act administrativ, prin care acesta să admită, în întregime, cererea de despăgubire formulată de reclamantă, precum și repararea pagubei/prejudiciului cauzat prin actul administrativ atacat, evaluat de reclamanta la suma de 66.175 EUR cu titlu de daune morale și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 444 din 7 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, având ca obiect "anulare act administrativ".

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea contestației, astfel cum a fost formulată. Din sinteza criticilor invocate de recurentă, rezultă că aceasta susține teza pronunțării unei hotărâri ce încalcă normele de drept material ce reglementează modul de stabilire a daunelor morale în cazul vătămărilor corporale, produse prin accidente de vehicule pentru care este obligatorie încheierea asigurării de răspundere civilă (RCA), și anume a normei imperative cuprinse în art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Apreciază recurenta că, în mod contrar celor reținute de prima instanță, Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA") nu are dreptul, potrivit legii, să adopte proceduri interne proprii și nici criterii proprii de "determinare a unor praguri valorice", motiv pentru care suma stabilită cu titlu de despăgubire în conformitate cu procedurile elaborate de FGA este nelegală. Susține, totodată, recurenta existența unei contradicții între considerentele prin care instanța de fond a evocat obligația de respectare a prevederilor art. 49 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule și concluzia legalității Procedurii de soluționare amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorând din cazuri de vătămări corporale sau decese, aprobată prin Decizia nr. 142/26.05.2016 a Directorului general al FGA. În opinia recurentei, criteriile cuprinse în Anexa nr. 1 a procedurii FGA sunt contrare legii și nu asigură repararea integrală a prejudiciilor, deoarece țin seama numai de consecințele vătămărilor în plan fizic, fără a lua în considerare celelalte criterii stabilite de legiuitor și de jurisprudență: consecințele negative suferite de victimă pe plan psiho-emoțional, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială a victimei. Despăgubirile trebuie să reprezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu prejudiciul real și efectiv cauzat victimei și să fie comparabile cu cele acordate victimelor accidentelor rutiere aflate în situații asemănătoare. O altă critică evocată prin memoriul de recurs vizează maniera în care prima instanță a apreciat eficiența pe care o generează, în cauză, decizia de speță prezentată de recurentă în susținerea cererii sale, considerând recurenta că judecătorul fondului nu a motivat rațiunea pentru nu a luat în considerare o astfel de hotărâre. Mai arată recurenta că dovadă în plus a nelegalității sentinței recurate o constituie soluția pronunțată de judecătorul sindic în procedura falimentului societății B., din dosarul nr. x/2015 al Tribunalului București, secția a VII-a civilă, care a avut ca obiect contestația recurentei la tabelul creanțelor, rămasă definitivă în data de 20.12.2018 prin respingerea apelului formulat de către societatea B. S.A, prin care Tribunalul București, secția a VII-a civilă a evaluat prejudiciul moral la suma de 80.000 RON, a dispus înscrierea în tabel cu diferența de 40.000 RON - daune morale, a admis cererea de înscriere în tabel cu penalitățile legale de întârziere începând cu data avizării dosarului de daună a societății B. (24.01.2014) și până la data deschiderii procedurii falimentului (03.12.2015) aplicate la întreaga sumă de 83.893 RON (creanță de asigurări, sub condiția rezolutorie a plătii de către FGA). De asemenea, critică recurenta și maniera în care instanța de fond a dezlegat chestiunea nelegalității Decizia nr. 5017/2017 ce ar deriva din nemotivarea actului administrativ sub aspectul soluției FGA de respingere a solicitării de achitare a penalităților de întârziere și a daunelor materiale (în contextual în care Decizia FGA nu conține sumele care au fost respinse), apreciind recurenta că motivarea instanței de contencios administrativ cu privire la capetele de cerere privind daunele materiale și penalitățile legale de întârziere nu acoperă nelegalitatea rezultată din nemotivarea Deciziei FGA contestate, care trebuia să fie constatată de către prima instanță.

Apărările formulate în cauză Legal citat, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 16 mai 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin cererea de plată adresată de recurenta - reclamantă A. intimatului - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA"), prima a solicitat plata sumei de 6690,97 RON cu titlu de despăgubiri materiale, respectiv a celei de 75.000 de euro cu titlu de daune morale, cu penalități de 0,1% pe zi de întârziere, urmare a accidentului rutier din data de 01.06.2011, ce a avut loc din culpa conducătorului autoturismului marca x cu număr de înmatriculare x, asigurat RCA la B. - reasigurare B. S.A.. . Prin decizia nr. 5017/20.03.2017, intimatul - pârât a admis, în parte, cererea recurentei -reclamante și a acordat acesteia suma totală de 43.893 RON, din care 3.893 RON daune materiale și 40.000 RON daune morale, iar prin sentința recurată, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a confirmat legalitatea unui astfel de act administrativ, apreciind neîntemeiată cererea de chemare în judecată, prin care, în esență, recurenta - reclamantă urmărea obținerea diferenței dintre suma solicitată prin cererea de plată și cea acordată de FGA. Prin memoriul de recurs depus în cauză, recurenta - reclamantă critică legalitatea hotărârii instanței de fond invocând, pe de o parte, incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., iar pe de altă parte faptul că judecătorul fondului ar fi procedat, în opinia sa, la o eronată aplicare și interpretare a normelor de drept material (argumente subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.). Referitor la criticile circumscrise de recurentă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curtea, sintetizând alegațiile recurentei, observă că teza incidenței motivului de casare este învederată de recurentă din două perspective diferite, aceasta susținând: - pe de o parte, că hotărârea recurată ar cuprinde o motivare contradictorie - pe de altă parte, că soluția instanței de fond nu ar conține motivele pentru care aceasta nu a dat eficiență deciziei de speță invocată de recurentă. Contrar susținerilor recurentei - reclamante, instanța de control judiciar apreciază că nu se poate reține incidența, în prezenta cauză, a unui astfel de motiv de nelegalitate, din niciuna dintre cele două perspective invocate, susținerile recurentei fiind nefondate. Astfel, maniera în care judecătorul fondului a interpretat prevederile art. 49 din Ordinul nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, interpretare ce a condus la concluzia legalității Procedurii de soluționare amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorând din cazuri de vătămări corporale sau decese, aprobată prin Decizia nr. 142/26.05.2016 a Directorului general al FGA, reprezintă, în esență componente ale unuia și aceluiași raționament juridic realizat de judecătorul fondului, iar nu raționamente juridice distincte, care să fie contradictorii. Faptul că recurenta nu este de acord cu raționamentul instanței de fond nu conferă acestuia caracter contradictoriu, criticile invocate de recurentă vizând, în fapt, aspecte subsumate pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., ce vot fi analizate ca atare. Totodată, Înalta Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă, reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea susținerilor părților și punctul de vedere al instanței față de argumentele esențiale, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Pe de altă parte, instanța de control judiciar reține că obligația instanței de a motiva hotărârea pronunțată nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, nefiind o chestiune de volum, ci de esență, fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu și aspectele reținute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecință, potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării. Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanță a analizat în mod adecvat argumentele expuse de recurentă, judecătorul indicând elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, precum și silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere, cu atât mai mult cu cât, în fila x a sentinței, prima instanță a învederat considerentele pentru care a înlăturat susținerile recurentei privind efectele deciziei de speță invocate. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care consideră nefondate susținerile recurentei privind incidența unui astfel de motiv de nelegalitate. Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat, instanța de fond realizând o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material. Dintr-o primă perspectivă și contrar celor susținute de recurenta - reclamantă, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a procedat la propria evaluare a întinderii prejudiciului moral suferit de reclamantă, aspect ce rezultă din trimiterile exprese pe care acesta le face la situația concretă a reclamantei, la perioada necesară refacerii sale parțiale, suferințele provocate de leziunile brațului, traumele psihice și fizice de durată, manifestate în dificultatea de a desfășura cu ușurință anumite activități, de ansamblul circumstanțelor personale, concluzionând judecătorul fondului, după analiza actelor și lucrărilor dosarului, că suma acordată de FGA cu titlu de daune morale, este aptă a acoperi prejudiciul încercat de reclamantă. Prin urmare, ceea ce a validat prima instanță a fost cuantumul daunelor acordate de pârâta FGA și nicidecum stabilirea acestora pe baza unei proceduri care nu ar ține seama de particularitățile fiecărui caz analizat, din considerentele sentinței recurate rezultând că judecătorul fondului, analizând caracterul echitabil al despăgubirilor morale, s-a raportat inclusiv la criteriile consecințelor negative suferite în plan fizic și psihic de persoana păgubită. Astfel, Înalta Curte subliniază că întinderea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale nu poate fi cuantificat potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcție de împrejurările concrete ale speței, instanța acordă despăgubiri apte să constituie o indemnizație pentru satisfacție echitabilă. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. Existența unui drept de apreciere este, de altfel, reglementată, în plan normativ, inclusiv de prevederile art. 1391 alin. (1) C. civ., intenția legiuitorului de a-l reglementa fiind evidențiată de forma redacțională a unui astfel de text normativ, în care, în sintagma: "poate fi acordată și o despăgubire", este utilizat verbului tranzitiv "a putea" (ce este un indicativ al unei opțiuni). Mai mult, cuantificarea daunelor morale trebuie realizată cu respectarea principiului proporționalității. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor social ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora (Hotărârea din 13 iulie 1995, cauza Tolstoy Miloslavsky vs. Regatul Unit), fără a fi depășită sfera unor compensații echitabile, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la o îmbogățire fără just temei a persoanei prejudiciate. În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea despăgubirilor morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinței produse recurentei-reclamante de consecințele evenimentului rutier, o asemenea suferință, suportată ca urmare a recuperării fizice îndelungate, neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenționează prin acordarea daunelor morale este, în primul rând, recunoașterea caracterului vătămător al faptei, precum și recunoașterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, suferințe psihice/emoționale imposibil de cuantificat. Așadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția, însă, ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora sunt diferite de modalitatea de stabilire a daunelor materiale. Astfel, Înalta Curte apreciază că instanța de fond, în mod legal, a reținut că suma acordată de pârât cu titlu de daune morale apare ca fiind adecvată reparării prejudiciului moral suferit de către reclamantă, în condițiile în care, pentru stabilirea cuantumului acestora, s-au utilizat criterii obiective. Pe de altă parte, instanța de control judiciar observă că, potrivit art. 30 din Legea nr. 213/2015 (forma în vigoare la data formulării cererii de plată) Fondul și Autoritatea de Supraveghere Financiară, după caz, au dreptul să emită reglementările necesare referitoare la activitatea Fondului, sub formă de instrucțiuni si proceduri, sens în care sunt nefondate susținerile recurentei privind inexistența unei reglementări care să stabilească în patrimoniul pârâtului un astfel de drept. Recurgerea la o procedură internă nu doar că nu contravine vreunei prevederi legale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparența în procesul adoptării soluției administrative, precum și a unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptățite la primirea unor astfel de despăgubiri, fiind relevante, în acest sens, și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora: "plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide si exigibile se face in limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat in faliment". Faptul că pârâtul a elaborat o procedură internă de cuantificare a daunelor morale, pentru a realiza o stabilire echitabilă raportat la alte persoane vătămate în incidente similare, nu conduce nici la obligativitatea acestei proceduri în fața instanței de judecată, dar nici la considerarea ca fiind derizorii a sumelor stabilite prin aplicarea acestei proceduri. Astfel, în măsura în care, într-o anumită cauză, se aduc argumente solide ce antamează criterii concrete statuate prin practica judiciară consolidată în materia stabilirii și acordării daunelor morale și denotă greșita stabilire a acestui cuantum, instanțele de judecată nu pot să dea întâietate sumelor stabilite conform acestei proceduri. Însă, în cauza de față, Înalta Curte nu poate reține existența unei astfel de situații, aspectele teoretice invocate de către reclamantă cu privire la diferitele sume acordate de o singură altă instanță în cuantificarea daunelor morale nereprezentând un argument solid care să determine destabilizarea finului echilibru pe care autoritatea pârâtă încearcă să îl stabilească în cadrul soluțiilor date multiplelor cereri cu care este învestită. Cu alte cuvinte, practica internă administrativă a pârâtului este un reper de avut în vedere, care, chiar dacă este un reper relativ, nu a fost răsturnat, în prezenta cauză, prin administrarea de probe în fața instanței de judecată din care să rezulte în mod evident și neîndoielnic că sumele stabilite de pârât sunt derizorii. Nu poate fi reținut efectul pe care recurenta îl dă hotărârii judecătorești invocate de acesta cu titlu de jurisprudență, respectiv cel de criteriu obligatoriu de determinare, în ipoteza concretă a recurentei, a prejudiciului moral, câtă vreme noțiunea de "jurisprudență" vizează potrivit definiției consemnate în Dicționarul Explicativ al Limbii Române ansamblul hotărârilor pronunțate de organele de jurisdicție într-un anumit domeniu sau felul în care judecă, în mod obișnuit, instanțele de judecată o anumită categorie de litigii. Astfel, Pe cale de consecință, instanța de fond a realizat o corectă interpretare gramaticală a art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 5/2010, atunci când a apreciat că identificarea jurisprudenței nu poate fi realizată raportat la o speță singulară, precum cea invocată de reclamantă. De asemenea, Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată de Tribunalului București, secția a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2015, privind cuantificarea prejudiciului în cadrul procedurii insolvenței deschise față de asigurător, a avut în vedere parametrii de evaluare diferiți, ce au vizat conduita și obligațiile societății B. S.A, respectiv un raport juridic distinct de cel de față. Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraților este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule. În acest sens sunt și aspectele statuate prin Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la examinarea recursului în interesul legii, unde s-a arătat că nici din punct de vedere legal și nici convențional Fondului de garantare a asiguraților nu-i revine vreo obligație decurgând din subrogarea în calitatea de asigurător, el fiind doar un garant în ceea ce privește plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se constituie în singura modalitate de recuperare a creanței de la această entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător. Astfel, raportul legal de garantare, ce există între intimatul - pârât FGA și recurenta - reclamantă, are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare. Cât privește setul de argumente prin care recurenta critică maniera de soluționare a pretențiilor sale constând în penalități de întârziere și a daunelor materiale neacordate, Înalta Curte observă că prin acestea recurenta nu contestă considerentele prin care judecătorul fondului a dezlegat, în fond, astfel de chestiuni, ci doar soluția pronunțată de judecătorul fondului, asupra viciului formal invocat de recurentă, referitor la nemotivarea, din această perspectivă, a actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 5017/2017. Or, însușindu-și raționamentul juridic expus de instanța de fond în hotărârea pronunțată, pe care îl apreciază legal și temeinic, Înalta Curte reține că, deși motivarea reprezintă un element esențial pentru formarea convingerii cu privire la legalitatea și oportunitatea actului administrativ, constituind, totodată, o garanție a alegerii soluției optime de către organul de decizie, amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească depind de circumstanțele fiecărui caz. Așadar, deși motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, prin prisma obiectivului său, care este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. În cazul de față, în Decizia nr. 5017/2017 emitentul actului administrativ a indicat care este situația de fapt și a precizat temeiurile de drept care au stat la baza întocmirii acesteia, indicând motivele admiterii doar în parte a cererii de plată, iar din interpretarea per a contrario a unor astfel de considerente rezultă și argumentele pentru care au fost respinse pretențiile recurentei constând în penalități de întârziere și daune materiale ce nu au fost justificate prin documente. Motivarea pe care pârâtul a dat-o în cuprinsul actului administrativ în discuție permite atingerea dublei finalități pe care aceasta o are. Astfel, Decizia nr. 5017/2017 îndeplinește funcția de transparență, de natură a permite reclamantei (drept beneficiară a actului) să verifice dacă actul este sau nu întemeiat și să conteste aspectele pe care le apreciază ca fiind nelegale, îndeplinirea unei astfel de funcții fiind confirmată chiar de demersul judiciar pendinte, din cuprinsul contestației formulate în cauză nerezultând elemente de dificultate privind înțelegerea argumentelor avute în vedere de către pârât, ci doar opinia contrară a recurentei, ce a apreciat astfel de considerente drept nelegale. Totodată, instanța de control judiciar apreciază, în acord cu judecătorul fondului, că aspectele învederate de autoritate în justificarea actului administrativ permit, de asemenea, instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, respectiv reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia. Pe cale de consecință, nu se poate reține o neîndeplinire, de către autoritatea emitentă, a obligației sale de a motiva actul administrativ, fiind nefondate argumentele invocate de recurentă. Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 444 din 7 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,