ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1627/2021

Ședința publică din data de 16 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 27 februarie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 3642 din 31.01.2017, emisă de pârât;

(ii) obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 132.500 Euro, echivalent în RON a sumei de 588.970,80 RON, reprezentând suma asigurată prin Polița de asigurare nr. x/25.01.2013;

(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3604 din 10 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3604 din 10 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a reținut în mod greșit reaua-credință a societății la încheierea Poliței de asigurare nr. x/25.01.2013, întrucât recurenta nu a furnizat informații incomplete sau nereale cu privire la construcția asigurată, ci a afirmat permanent că imobilul este fabricat parțial din lemn. Reaua-credință a fost invocată de asigurător și de pârât, fiind preluată și de instanța de fond, prin raportare la completarea cererii-chestionar, argument ce nu poate fi reținut, întrucât reprezentantul legal al societății, B., nu a completat și nici semnat această cerere și, totodată, cererea nu poartă ștampila societății, fiind, cel mai probabil, întocmită și semnată de agentul care a întocmit polița.

Arată recurenta că, și în ipoteza în care societatea ar fi oferit informații incomplete sau nereale, nu este înlăturată obligația asigurătorului de a verifica veridicitatea declarațiilor asiguratului, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 2204 alin. (2) C. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că recurenta-reclamantă interpretează greșit prevederile pct. 11.1 și 15.5 din Condițiile de asigurare, art. 2203-2204 C. civ. și art. 13 din Legea nr. 136/1995.

Susține intimatul că în sarcina asiguratului există obligația de a declara, la încheierea contractului de asigurare, toate informațiile pe care le deține cu privire la bunul asigurat, esențiale pentru evaluarea riscului și stabilirea primei de asigurare. În cauză, anterior întocmirii poliței de asigurare, reprezentantul societății reclamante a furnizat informațiile din cuprinsul cererii-chestionar anexă, care face parte integrantă din polița de asigurare. Chestionarul cuprinde identificarea obiectului asigurat și a sumelor asigurate, informații ce sunt preluate în polița de asigurare și nu puteau fi furnizate decât de reprezentantul societății, B., care a semnat atât cererea-chestionat, cât și polița de asigurare. Prin semnarea poliței, recurenta-reclamantă a declarat că îi sunt cunoscute cele înscrise în cuprinsul său și este de acord cu condițiile prevăzute în aceasta.

Prin urmare, nu poate fi reținută susținerea recurentei-reclamante referitoare la necompletarea și nesemnarea cererii-chestionar de către reprezentantul societății, atât timp cât acest document face parte integrantă din polița de asigurare, care a fost semnată de B.. Recurenta susține neîntemeiat că nu a avut cunoștință de cererea-chestionar, întrucât acest înscris este menționat chiar în decizia contestată în cauză și se regăsește în dosarul de daună, a cărui copie conformă cu originalul a fost comunicată reclamantei împreună cu întâmpinarea formulată în fața instanței de fond.

Consideră intimatul-pârât că sunt nefondate argumentele recurentei întemeiate pe aplicabilitatea prevederilor art. 2204 C. civ., cât timp, potrivit art. 2203 C. civ., art. 13 din Legea nr. 136/1995 și condițiilor generale de asigurare, asiguratului îi revenea obligația de a oferi informațiile esențiale pentru evaluarea riscului. Nesocotind prevederile legale și contractuale, reclamanta a declarat că imobilul-construcție este din beton/BCA/cărămidă, iar nu din lemn, ceea ce a condus la stabilirea unei valori de asigurare mai mare cu 50% decât valoarea reală.

În opinia intimatului-pârât, reaua-credință a recurentei rezultă din cunoașterea de către aceasta a informațiilor relevante, pe care nu le-a prezentat asigurătorului, intenția frauduloasă fiind aceea a semnării contractului de asigurare în condițiile date, deși, dacă ar fi cunoscut materialele din care este realizată construcția, asigurătorul ar fi putut refuza încheierea poliței de asigurare sau ar fi stabilit o primă de asigurare mult mai mare, în raport de riscul asigurat. Totodată, afirmația recurentei, în sensul că ar fi susținut constant că imobilul este fabricat parțial din lemn, confirmă reaua sa credință, întrucât obiect al asigurării sunt două construcții, o clădire principală, evaluată la 100.000 Euro și o construcție de lemn, evaluată la 3000 Euro, prin urmare afirmațiile reclamantei se referă doar la construcția de lemn de valoare mai mică.

În raport de aceste argumente, intimatul-pârât FGA a susținut a fi corectă concluzia instanței de fond în sensul că reclamanta, cu rea-credință, nu a prezentat asigurătorului C. S.A. informații complete și reale.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ale cărui prevederi se încadrează calea de atac formulată în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, între reclamanta A. S.R.L. și asigurătorul C. S.A. s-a încheiat, la data de 25.01.2013, Polița privind asigurarea bunurilor întreprinderilor mici și mijlocii nr. x, pentru suma totală asigurată de 153.000 Euro, obiectul asigurării fiind reprezentat de bunurile mobile și imobile aparținând societății, după cum urmează: clădirea principală - 100.000 Euro; construcție de lemn - 3000 Euro; conținut - 50.000 Euro.

La data de 16.02.2013 a avut loc un incendiu în imobilul asigurat, iar după avizarea daunei, asigurătorul C. S.A. a constituit dosarul de daună nr. x Urmare a intrării în faliment a societății de asigurare, reclamanta s-a adresat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând, prin cererea nr. x/23.03.2016, plata despăgubirii aferente bunurilor distruse în incendiu, în sumă de 132.500 Euro, echivalent al sumei de 588.970,80 RON.

Prin Decizia nr. 3642/31.01.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată formulată de reclamantă, reținând că aceasta a fost de rea-credință la data încheierii poliței de asigurare, întrucât a completat chestionarul anexă cu informații incomplete și nereale referitoare la materialul din care este realizată construcția, declarând că aceasta este realizată din BCA/beton/cărămidă, când, în realitate, era construită din lemn.

Judecând cauza în fond, prima instanță a confirmat legalitatea deciziei emise de pârât, reținând, în esență, că reclamanta nu a respectat condițiile prevăzute în polița de asigurare, furnizând informații eronate cu privire la construcție, iar obligația asigurătorului de verificare a bunului, anterior încheierii poliței, nu înlătură caracterul esențial al declarării reale a informațiilor referitoare la construcție, context în care este justificată concluzia pârâtului cu privire la reaua-credință a societății reclamante.

Prin urmare, chestiunea litigioasă pe care instanța de recurs este chemată să o dezlege privește existența sau a nu a relei-credințe a recurentei-reclamante la momentul contractării asigurării, în raport de datele comunicate asigurătorului prin intermediul cererii-chestionar anexă la polița de asigurare, pe baza cărora s-a stabilit suma asigurată și prima de asigurare datorată.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 2203 C. civ., persoana care contractează asigurarea este obligată să declare, la data încheierii contractului, orice informații sau împrejurări pe care le cunoaște și care, de asemenea, sunt esențiale pentru evaluarea riscului, dispoziții care se regăsesc și în cuprinsul art. 11.1 lit. a) și art. 15.5 din Condițiile generale de asigurare ale poliței nr. x/25.01.2013, precum și în art. 13 din Legea nr. 136/1995, în temeiul căreia s-a încheiat contractul de asigurare.

Totodată, prevederile art. 2204 C. civ., stabilesc că:

"(1) În afară de cauzele generale de nulitate, contractul de asigurare este nul în caz de declarație inexactă sau de reticență făcută cu rea-credință de către asigurat ori contractantul asigurării cu privire la împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi determinat pe acesta să nu își dea consimțământul ori să nu îl dea în aceleași condiții, chiar dacă declarația sau reticența nu a avut influență asupra producerii riscului asigurat. Primele plătite rămân dobândite asigurătorului, care, de asemenea, poate cere și plata primelor cuvenite până la momentul la care a luat cunoștință de cauza de nulitate.

(2) Declarația inexactă sau reticența din partea asiguratului ori a contractantului asigurării a cărui rea-credință nu a putut fi stabilită nu atrage nulitatea asigurării. În cazul în care constatarea declarației inexacte sau a reticenței are loc anterior producerii riscului asigurat, asigurătorul are dreptul fie de a menține contractul solicitând majorarea primei, fie de a rezilia contractul la împlinirea unui termen de 10 zile calculate de la notificarea primită de asigurat, restituindu-i acestuia din urmă partea din primele plătite aferentă perioadei în cadrul căreia asigurarea nu mai funcționează. Atunci când constatarea declarației inexacte sau a reticenței are loc ulterior producerii riscului asigurat, indemnizația se reduce în raport cu proporția dintre nivelul primelor plătite și nivelul primelor ce ar fi trebuit să fie plătite."

Așadar, declararea reală a informațiilor privitoare la bunul asigurat reprezintă o obligație legală și contractuală a asiguratului, iar declarația inexactă sau de reticență, făcută cu rea-credință, atrage nulitatea contractului de asigurare. Dacă, însă, reaua-credință nu poate fi stabilită, iar constatarea declarației inexacte intervine după producerea evenimentului asigurat (cum este cazul în speță), sancțiunea pentru care a optat legiuitorul nu este aceea a anulării contractului de asigurare, ci a diminuării proporționale a indemnizației.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu poate fi reținută reaua-credință a reclamantei la data încheierii poliței de asigurare, contrar argumentației instanței de fond, având în vedere înscrisurile depuse în dosarul de recurs, întocmite în cursul cercetărilor penale efectuate cu privire la săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în referire la cererea-chestionar anexă la polița de asigurare.

Conform declarației date în fața organelor de urmărire penală de către agentul care a încheiat polița de asigurare, al cărei conținut este redat în Ordonanța de clasare emisă la data de 07.03.2019, în dosarul nr. x/2018, de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, cererea-chestionar anexă la polița de asigurare nu a fost completată și semnată de reprezentantul societății reclamante, B.. Inspectorul de asigurare susține că a completat chestionarul în baza informațiilor telefonice comunicate de reprezentantul societății, însă, din eroare, la rubrica privind construcția a bifat căsuța de dinaintea mențiunii "din lemn", deși trebuia să bifeze căsuța din spatele acestei mențiuni. A mai arătat inspectorul de asigurare că, la întocmirea poliței de asigurare s-a deplasat în teren pentru a efectua inspecția de risc a clădirii și a bunurilor solicitate a fi asigurate și că nu este obligatorie completarea cererii-chestionar de către asigurat, ci de oricare dintre părți.

Așadar, Înalta Curte reține că, din probatoriul administrat nu rezultă că informațiile inexacte cuprinse în cererea-chestionar au fost date de reprezentantul legal al recurentei-reclamante cu intenția frauduloasă de a mări valoarea asigurării, ci s-au datorat unei erori în completarea formularului tip de către inspectorul de asigurare, eroare pe care acesta a recunoscut-o în fața organului de urmărire penală. Din declarația dată de agent, rezultă că informațiile furnizate de reprezentantul societății cu privire la elementele constructive ale imobilului i-au fost corect transmise, astfel încât nu se poate reține nerespectarea de către asigurat a obligațiilor legale și contractuale ce-i revin în privința declarării informațiilor sau împrejurărilor pe care le cunoaște, esențiale pentru evaluarea riscului.

Prin concluziile orale formulate în fața instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a susținut că, și în ipoteza unei erori de completare a chestionarului, reprezentantul reclamantei a primit de la agentul de asigurare atât polița de asigurare, cât și cererea-chestionar și nu a ridicat obiecțiuni cu privire la conținutul acesteia decât la momentul la care s-a contestat dreptul de despăgubire. Acest argument nu poate fi primit, întrucât, pe de-o parte, reaua-credință a asiguratului trebuie să preexiste sau să fie contemporană momentului încheierii poliței de asigurare, iar pe de altă parte, omisiunea de a observa ulterior eroarea de completare a chestionarului reprezintă o neglijență a asiguratului, iar nu dovada certă a unei atitudini subiective de rea-credință, care presupune o intenție directă, incontestabilă, de fraudare a condițiilor de asigurare.

În contextul în care a fost întocmită și semnată cererea-chestionar și în raport de prevederile art. 14 alin. (2) C. civ., potrivit cărora buna-credință se prezumă până la proba contrară, Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi stabilită reaua-credință a recurentei-reclamante la încheierea Poliței de asigurare nr. x/25.01.2013, astfel încât Decizia nr. 3642 din 31.01.2017, prin care pârâtul a respins cererea de plată a reclamantei pe motivul prezentării de către asigurat a unor informații inexacte și nereale, este nelegală.

Înalta Curte are în vedere și prevederile art. 2204 alin. (2) C. civ., anterior citate, potrivit cărora declarația inexactă sau reticența din partea asiguratului ori a contractantului asigurării a cărui rea-credință nu a putut fi stabilită nu atrage nulitatea asigurării, mențiunile inexacte afectând doar cuantumul indemnizației de despăgubire, atunci când au fost observate după producerea evenimentului asigurat.

Pe cale de consecință, se impune reformarea soluției contrare, pronunțate de prima instanță și rejudecarea cauzei, în fond, de către instanța de recurs.

În rejudecarea cauzei, Înalta Curte va admite acțiunea în parte, respectiv în privința capătului de cerere vizând anularea Deciziei nr. 3642 din 31.01.2017, emisă de pârât, pentru motivele de nelegalitate expuse în cuprinsul prezentei decizii, care nu vor mai fi reiterate.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata sumei de 132.500 Euro, Înalta Curte reține că în speță, FGA a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul relei-credințe a asiguratului la încheierea poliței de asigurare, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate și, de asemenea, fără a se face o analiză cu privire la bunurile mobile asigurate. În soluționarea cererii de plată, Fondul s-a oprit la argumentul declarării inexacte a elementelor constructive ale imobilului, apreciind că reaua-credință a reclamantei afectează în integralitate polița de asigurare, așa încât nu a mai procedat la analiza despăgubirii solicitate pentru "conținut" (bunurile din interiorul clădirilor).

Cât privește stabilirea valorii de despăgubire, Înalta Curte are în vedere prevederile art. 2217 C. civ., potrivit cărora:

"Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată.", precum și dispozițiile art. 13.5 din Condițiile generale de asigurare, care dispun că:

"Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii evenimentului asigurat. Despăgubirea nu poate depăși, pentru fiecare bun în parte, valoarea specifică a acestuia la data producerii evenimentului asigurat, cuantumul pagubei și nici suma la care s-a făcut asigurarea."

De asemenea, la stabilirea cuantumului despăgubirii nu se poate omite împrejurarea că, deși recurenta-reclamantă nu a acționat cu rea-credință, polița de asigurare s-a încheiat pe baza unor mențiuni inexacte cu privire la elementele constructive ale imobilului, situație prevăzută de art. 2204 alin. (2) teza a II-a C. civ., care prevede reducerea indemnizației cu proporția dintre nivelul primelor plătite și nivelul primelor ce ar fi trebuit să fie plătite.

Prin urmare, instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, din perspectiva textelor de lege și prevederilor contractuale amintite, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra despăgubirii.

Într-adevăr, reclamanta a depus la dosarul cauzei raportul de expertiză tehnică întocmit în litigiul pe care reclamanta l-a promovat în contradictoriu cu asigurătorul falit în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Bihor, în prezent suspendat prin încheierea din 17.05.2016. Față de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, care nu a fost parte în dosarul menționat, acest raport are valoarea unei expertize extrajudiciare, putând reprezenta un reper în stabilirea cuantumului despăgubirii, care va fi avut în vedere la reluarea procedurii de analiză a cererii de plată, însă nu poate întemeia pretențiile reclamantei de obligare directă a autorității la plata despăgubirii cerute.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., va casa, în parte, sentința recurată și, rejudecând, va admite în parte cererea de chemare în judecată, va anula Decizia nr. 3642 din 31.01.2017 și va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să reanalizeze cererea de plată a reclamantei, înregistrată sub nr. x/23.03.2016, respingând, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către reclamanta A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8883 RON, compuse din onorariu avocațial în sumă totală de 8433 RON (conform chitanțelor depuse la dosarul de fond și dosarul de recurs), taxă judiciară de timbru achitată în fond, în sumă de 350 de RON și taxă judiciară de timbru achitată în recurs, în sumă de 100 RON .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3604 din 10 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Anulează Decizia nr. 3642 din 31.01.2017, emisă de pârât și obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să reanalizeze cererea de plată a reclamantei, înregistrată sub nr. x/23.03.2016, conform considerentelor prezentei decizii.

Respinge, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către reclamanta A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 8883 RON, reprezentând onorariu avocat și taxe judiciare de timbru achitate în fond și recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 martie 2021.