ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2932/2021

Ședința publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 9 martie 2018, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR anularea Deciziei nr. 10119/19.10.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea acestuia la plata sumei de 26.869 RON din Fondul de garantare constituit în baza Legii nr. 213/2015, suma care reprezintă o creanță rezultată din raportul de asigurare și care a fost asumată/recunoscută de B. S.A.,cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 3207 din data de 04 iulie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, având ca obiect "anulare act administrativ".

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri reclamantul A. a exercitat calea de atac a recursului, în condițiile art. 493 din C. proc. civ., invocând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat astfel admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și, rejudecându-se cauza, să se admită cererea de chemare în judecată și să fie obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 26.869 RON, sumă ce reprezintă o creanță rezultată din raportul de asigurare și care a fost asumată/recunoscută de B. S.A..

În dezvoltarea criticilor sale, recurentul a susținut următoarele:

Cu privire la creanța pe care recurentul o are împotriva FGA, susține acesta că prima instanță a reținut, în esență, că aceasta nu se subscrie noțiunii de creanță provenită din asigurări. în acest sens, prima instanță face o interpretare a contraria a tuturor dispozițiilor prevăzute în Legea nr. 213/2015 și concluzionează, fără un temei precis, că FGA este ținut să efectueze plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare și nu poate fi ținut la plata penalităților de întârziere stabilite în sarcina asigurătorului falit. Raționamentul instanței pentru care penalitățile nu pot fi datorate de FGA are în vedere faptul că acestea sunt determinate de neexecutarea la timp a obligațiilor contractuale ale asigurătorului, dar cu toate acestea, aceste obligații nu ar izvora dintr-un raport de asigurare, ci dintr-un raport civil.

Considerentele primei instanțe sunt neîntemeiate cu privire la faptul că penalitățile de întârziere sau cheltuielile de judecată nu sunt cuprinse în noțiunea de creanță provenită din asigurări prevăzută la art. 4 din Legea 213/2015, raportat la următoarele argumente:

În primul rând, analiza primei instanțe ar fi trebuit să pornească de la scopul urmărit de legiuitor prin înființarea Fondului de Garantare a Asiguraților. Lămuritor în acest sens este art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 stabilește că "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător" în timp ce art. 4 alin. (1) lît. a) definește "creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă".

Pentru a considera că această protecție este una efectivă, creditorii de asigurări, cum este cazul său, trebuie să fie păziți de consecințele intrării în faliment a asigurătorului. Or, dacă s-ar admite că doar plata unora dintre despăgubiri se înscrie în sfera protecției oferite de lege si de FGA, dar "nu, și plata penalităților de întârziere care însoțesc aceste despăgubiri (fiind accesoriii) atunci această protecție ar fi parțial lispită de conținut. Nu poate fi primită o astfel de interpretare a scopului pentru care a fost creat FGA, cu atât mai puțin cu cât nu se pot găsi astfel de limtări ale protecției acordate creditorilor din asigurări nici în Legea 213/2015, nici in Norma 16/2015, ambele în vigoare la momentul nașterii creanței și aplicabile cauzei deduse judecății.

Consideră că este criticabilă soluția primei instanțe prin care aceasta înțelege că penalitățile de întârziere la care ar putea fi obligată B. reprezintă obligații civile care nu ar avea legătură cu raportul de asigurare, rezultând din comportamentul ilicit al asigurătorului, motiv pentru care partea nu ar fi îndreptățită la plata acestora de către FGA - fondul care garantează plata despăgubirilor la care ar fi ținută B. dacă nu s-ar fi aflat în faliment.

Susține astfel că, în primul rând raportul juridic între recurent și B. este un raport de asigurare, întemeiat pe contractul reprezentând poliță de asigurare obligatorie RCA, în temeiul acestui raport de asigurare, societății asigurătoare îi revine obligația de plată a debitului principal, obligație care a fost deja onorată de către B. înainte de a intra în procedura falimentului.

În al doilea rând, potrivit aceluiași raport de drept izvorând din contractul de asigurare, societății de asigurare ii revine obligația de plată aacesoriilor reprezentând penalități de întârziere. Temeiul juridic pentru aceste accesorii se regăsește în chiar cuprinsul Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, respectiv în art. 21 alin. (5) care stabilește fără echivoc că lire..] dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile (n.n de plată a despăgubirilor) în termenul prevăzut la alin. (4) sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere"

În plus, art. 22 alin. (1) din Norma 16/2015 prevede că " . . . . . . . . . .indemnizațiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment". Or, penalitatea de 0.2% face parte din conținutul contractului de asigurare în temeiul legii, fiind fără relevanță faptul că părțile contractante au înțeles sau nu să o stipuleze expressis verbis.

Mai mult decât atât, cuantumul acestor penalități de întârziere prevăzute de lege și parte integrantă din contractul de asigurare, a fost recunoscut de B. și confirmat de Autoritatea de Supraveghere Financiară prin adresa nr. x

Față de aceste considerente apreciază ca fiind evident că obligația de plată a penalităților de întârziere stabilită în sarcina B. este corelativă creanței de asigurări, fiind fără temei orice alte susțineri care pretind că izvorul creanței ar fi altul.

În continuare susține că, raportat la rolul Fondului de Garantare a Asiguraților - acela de a plăti despăgubirile rezultate din contractele de asigurare în cazul falimentului asigurătorului- solicită a se observa caracterul nelegal al argumentației cu privire la faptul că penalitățile de întârziere pretinse de parte ar putea fi pretinse doar de la B., în mod evident această argumentație este vădit nefondată din moment ce singura condiție pentru ca suma să poată fi pretinsă de la fondul de garantare este ca aceasta să fie datorată de societatea de asigurare - adică să fie o creanță de asigurări. Nu există nicio distincție în Legea nr. 213/2015 sau Norma 16/2015 cu privire la faptul că ar exista anumite creanțe pe care creditorul de asigurări ar putea să le valorifice doar împotriva societatății de asigurare și nu împotriva Fondului de garantare. Orice distincție în acest sens ar fi artificială și ar îngrădi nepermis dreptul creditorul de asigurări de a-și valorifica creanța din fondul de garantare.

Nicăieri în cuprinsul legislației relevante menționată până acum nu se regăsește vreo normă care să excludă penalitățile din sfera despăgubirilor pe care asigurătorul și, implicit FGA, le-ar putea datora către credirorii de asigurări cum este cazul său.

Singura limitare prevăzută de lege în ceea ce privește creanța de asigurări a creditorilor este că aceasta e plafonată la 450.000 RON. De aici rezultă că orice creanță calificată drept creanță de asigurări în înțelesul legii va putea fi pretinsă de la Fondul de garantare. Cum a arătat anterior, recurentul are o creanță care izvorăște din contractul de asigurare care se încadrează în plafonul prevăzut de lege.

În plus, orice interpretare în sensul ca penalitățile de întârziere ar excede noțiunii de despăgubiri ar face doar să adauge nepermis la textul legal și să limiteze drepturile creditorilor de asigurări recunoscute de lege.

În ceea ce privește posibilitatea FGA prevăzuta de lege de a recupera penalitățile de întârziere in insolventa, recurentul susține că un argument în plus care relevă greșita apreciere a primei instanțe cu privire la faptul că penalitățile de întârziere nu ar putea să fie pretinse de către parte de la Fondul de Garantare a Asiguraților, îl constituie posibilitatea prevăzută de lege pe care FGA o are de a recupera aceste penalități de întârziere în procedura de faliment de la societatea de asigurări.

Astfel, art. 25 alin. (3) din Norma 16/2015 prevede că Fondul este îndreptățit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum și orice dobânzi și/sau cheltuieli efectuate din disponibilitățile Fondului cu titlu de creanțe de asigurări. Același lucru îl prevede și art. 18 din Legea 213/2015.6

Or, daca Fondul nu ar avea obligația sa plătească aceste dobânzi (penalități) sau alte cheltuieli (cum sunt cheltuile de judecată) efectuate cu titlu de creanțe de asigurări, sau dacă aceste penalități nu ar fi considerate creanțe din asigurări, atunci nici nu i s-ar putea recunoaște Fondului posibilitatea legală de a pretinde aceste plăți în cursul procedurii de faliment. A admite o teză contrară ar goli de sens prevederile menționate mai sus și ar face ca acestea să nu producă niciun efect juridic, ceea ce cu siguranță nu a fost intenția legiuitorului.

Invocând dreptul potestativ al creditorului din asigurări de a participa în procedura

Falimentului, recurentul arată că prima instanță apreciază că partea are deschisă posibilitatea de a recupera penalitățile datorate de B. participând în procedura falimentului asigurătorului, astfel cum prevede art. 17 din Legea nr. 213/2015, motiv pentru care penalitățile de întârziere nu ar putea fi solicitate Fondului.

Cu privire la această interpretare a instanței, recurentul consideră că aceasta reprezintă o înțelegere greșită a normelor de drept aplicabile în speță. Într-adevăr, legea recunoaște creditorilor de asigurări posibilitatea de a urma separat și procedura de faliment a asigurătorului, dar acest lucru nu înseamnă că ar exista o obligativitate din partea creditorilor de a urma această procedură sau că legea le suprimă prin acest articol dreptul de recupera creanța prin tocmai modalitatea la care se referă legea în întregul ei - de la Fondul de Garantare a Asiguraților.

Din contră, art. 17 din Legea nr. 213/2015 conferă un mijloc suplimentar de protecție pentru creditorii creanțelor de asigurări în situația în care creanța lor depășește plafonul de 450.000 de RON stabilit de lege per creditor. 9 în termeni practici, dacă creanța subsemnatului ar fi fost mai mare de 450.000 de RON (deși în realitate ea este de 26.869 Iei), după îndestularea din Fondul de Garantare, aș fi putut să folosesc procedura falimentului pentru restul de creanță care ar fi depășit această sumă; la fel de bine aș fi putut să aleg recuperez întreaga creanță doar în procedura falimentului.

Prin urmare, interpretarea primei instanțe care se referă la faptul că penalitățile de întârziere ar putea fi cerute doar urmând procedura falimentului este contrară dispozițiilor invocate anterior, singura limitare împotriva Fondului fiind situația că creditorii de asigurări nu ar putea pretinde o creanță care excede plafonului de 450.000 RON.

Mai susține recurentul că, pentru aceleași considerente nici cheltuielile de judecată efectuate de creditorii de asigurări în vederea recupării creanței acestora nu pot fi excluse din sfera despăgubirilor la care aceștia sunt îndreptățiți, deoarece acestea izvorăsc tot din contractul de asigurare, fiind deci creanțe de asigurări1 motiv pentru care hotărârea primei instanțe este neîntemeiată și sub acest aspect.

Pe cale de consecință, solicită casarea hotărârii recurate, urmând a se constata și nelegalitatea Deciziei nr. 10119/19.10.2017 emisă de pârâta Fondul de Garantare a Asiguraților, sens în care solicită anularea acesteia și pe cale de consecință să fie obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asicuaraților să plătească suma de 26.869 RON din Fondul de garantare constituit în baza Legii nr. 213/2015.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamant, intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților nu a formulat întâmpinare, ci doar Concluzii Scrise, solicitând respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate, ca legală și temeinică.

Procedura de soluționare a recursului

În această etapă procesuală s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 18.05.2021, în ședință publică, cu citarea părților, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A., este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele în continuare arătate:

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 10119/19.10.2017 prin care pârâtul a soluționat cererea acestuia de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/20.07.2016.

Prin această cerere de plată recurentul - reclamant a solicitat plata sumei în cuantum de 26.869 RON, reprezentând penalități de întâziere aferente despăgubirii în cuantum de 75.961,14 RON

Prin Decizia nr. 10119/19.10.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților a fost respinsă cererea de plată cu privire la penalitățile de întârziere, întrucât despăgubirile solicitate nu se circumscriu noțiunii de creanță de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Prin sentința recurată a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., menținându-se decizia emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Recurentul a criticat sentința instanței de fond, arătând că are calitatea de creditor de asigurare, iar penalitățile sunt creanțe de asigurări.

Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentului și că soluția primei instanțe de respingere a cererii, ca neîntemeiată, este legală, aceasta fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente litigiului pendinte.

Prin motivul de casare invocat prin cererea de recurs, reclamantul a formulat critici referitoare la aplicarea și interpretarea greșită dată de curtea de apel dispozițiilor art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, respectiv art. 2214 C. civ., prezentând propria interpretare a acestor dispoziții legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună și să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă.

Astfel, Înalta Curte reține că art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Norma ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Totodată, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Înalta Curte mai reține ca fiind relevante și dispozițiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între societatea reclamantă și asigurător):

"Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38:

"Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod:

"Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată."

Din coroborarea tuturor acestor prevederi legale, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale unor accesorii (penalități de întârziere, dobânzi legale) stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În ceea ce privește culpa în stabilirea creanței, privind penalitățile de întârziere Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, "Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale. Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. În condițiile alin. (1) și (2), Fondul este îndreptățit să înregistreze și să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăților efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului."

Potrivit dispozițiilor art. 25 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților: "(1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizațiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanțelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare debitoare decât pentru sumele care depășesc plafonul de garantare prevăzut de lege.

(2) Toate despăgubirile/indemnizațiile plătite din disponibilitățile Fondului, împreună cu dovada plății acestora, se înregistrează cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanței judecătorești competente. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau a drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, în condițiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 și ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanțele Fondului reprezintă creanțe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 și se achită cu prioritate față de alte creanțe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014. Reprezintă creanțe de asigurări ale Fondului și sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea și lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

(3) Fondul este îndreptățit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum și orice dobânzi și/sau cheltuieli efectuate din disponibilitățile Fondului cu titlu de creanțe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015."

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți, și nu asigurătorilor in faliment, toate despăgubirile/indemnizațiile plătite de FGA in cadrul procedurii administrative de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat împotriva asigurătorului falit, în cazul de față B.. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, potrivit dispozițiilor legale incidente.

Prin urmare, raportat și la dispozițiile art. 2214 din C. civ., anterior redate, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, asigurătorul poate datora penalitățile de întârziere solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamantul, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii și în demararea litigiului. Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

În același sens dispun și dispozițiile art. 2223 C. civ. "În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii față de terțele persoane prejudiciate și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.".

Referitor la stabilirea noțiunii legale de despăgubiri, recurentul - reclamant nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv penalități a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborat cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Potrivit art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, "(6) În situația în care dosarul de daună conține toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat", iar potrivit art. 37, "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Recurentul - reclamant nu pretinde plata prejudiciului, respectiv contravaloarea pierderii suferite, ci daune-interese moratorii, respectiv dobânda legală, respectiv suma de 26.869 RON, a cărei cauză este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, în condițiile în care daunele la care a fost obligată partea S.C. B. S.A., au fost achitate de aceasta.

Însă, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii, și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței.

În concluzie, dobânzile legale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a reținut că sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere pentru achitarea cu întârziere a penalităților societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului S.C. B. S.A., cauza juridică a acordării acestor sume fiind prin urmare diferită, hotărârea fiind pronunțată, așadar, cu interpretarea și aplicarea normelor legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Reținând, așadar, că dobânda pretinsă de recurentul - reclamant, pentru plata cu întârziere a despăgubirilor la care a fost obligat asigurătorul B., nu este creanță de asigurări, respectiv că intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu este răspunzător de producerea pagubei și nici nu are calitatea de succesor în obligațiile asigurătorului, obligația FGA fiind aceea de garant pentru despăgubirile datorate de asigurătorul falit, iar nu de continuator al obligațiilor contractuale ale acestuia, Înalta Curte constată netemeinicia criticilor recurentului, nefiind decelat vreun motiv de nelegalitate care să condusă la reformarea sentinței recurate.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că în cauză criticile recurentului sunt nefondate iar dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente speței.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3207 din 4 iulie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 18 mai 2021.