ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 989/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub numărul x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat in contradictoriu cu FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, anularea articolului 2 al Deciziei nr. 6021 emisa de Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 23.05.2017, obligarea paratei la plata sumei de 4.266,99 RON și obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 5098 din 20 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: - a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; - a anulat art. 2 al Deciziei nr. 6021/23.05.2017 a pârâtului F.G.A; - a obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 4266,99 RON; - a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză 3.1. Împotriva sentinței civile nr. 5098 din 20 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii. În motivarea căii de atac, recurentul-pârât susține încălcarea, prin sentința recurată, a prevederilor art. 2 alin. (1), art. 11 și art. 13 alin. (3) art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 9 alin. (2) și art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, art. 51 alin. (1), (3) și (6) din Norma ASF nr. 23/2014, arătând, în esență, că documentele anexate cererii de plată dovedesc o supraevaluare a pagubei, prin stabilirea manoperei la un tarif superior celui practicat de alte unități service. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a arătat în esență următoarele aspecte: FGA-ul nu preia OPE LEGIS obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător si FGA, tocmai ca funcționează in baza unor dispoziții legale, invocate si de reclamanta, prin avocat, a analiza cererea si a aplica întocmai dispozițiile legale. FGA nu este succesorul in drepturile si obligațiile a vreunui asigurător, in acest caz, B. S.A. si nu datorează despăgubiri prin "efectul legii", așa cum a înțeles reclamantul. FGA nu plătește pentru asigurătorul in faliment, după cum nici asigurătorul in faliment nu plătește prin FGA Se creează o mare confuzie, întrucât FGA nu este un asigurător sau reasigurator și FGA este obligat nefiind o posibilitate sa analizeze cererile adresate de petenti Instanța de fond a apreciat ca, existând solicitarea de reconstatare și acordul inspectorului de daune înainte de transmiterea dosarului la pârât, acesta nu poate invoca faptul că aceste repere ar fi neconstatate. O simpla solicitare si un acord al unui inspector de daune înainte de preluarea dosarului de către FGA, ca o obligație legala, nu înseamnă si nu poate conduce la concluzia certa ca acel/e reper/e ar fi fost avariate si necesita înlocuirea acestuia. Este binecunoscut faptul ca in caz de dauna majoritatea persoanelor încearcă sa "înlocuiască" si repere care nu au fost avariate in acel eveniment, cu atât mai mult in urma declarării falimentului asigurătorului Instanța de fond a apreciat ca o simpla solicitare de reconstatare echivalează cu existenta unei daune a respectivelor repere dar o analiza a FGA, prin departamentul tehnic de specialitate, unde tot inspectorii de daune analizează cererile, echivalează cu nimic. Este vorba despre proba reclamantei care consta in înlocuirea reperului, fără o reconstatare din partea asigurătorului, mizându-se pe faptul ca aceasta reconstatare nu mai poate fi efectuata drept pentru care se pot efectua si reparații care nu au legătura cu evenimentul asigurat si proba FGA, analizarea si constatarea de data aceasta, de un specialist a lipsei necesitații de înlocuire a reperului respectiv. Dacă inițial, art. 51 alin. (5) din Norma ASF nr. 23/2014 prevedea ca preț maxim prețurile practicate de unitățile de specialitate autorizate de producătorii de vehicule, respectiv reprezentanții din România ai acestora, acest alineat a fost abrogat Ia data de 19 ianuarie 2015. Rezultă așadar intenția clară a legiuitorului ca astfel de prețuri să nu mai reprezinte o limită scopul fiind despăgubirea conform documentelor justificative prezentate. Scopul despăgubirii indemnizației de asigurare trebuie sa fie acoperirea prejudiciului si nu o îmbogățire fără justa cauza, onorata instanța de recurs si mai ales a unităților reparatoare cum este si cazul dedus judecații. FGA în baza dispozițiilor legale nu preia riscul neexecutării contractului de asigurare. In cazul dedus judecații reclamantul este beneficiarul asigurării de tip RCA a asiguratului, vinovat de producere a evenimentului, raportul contractual de asigurare fiind intre vinovatul de producere a evenimentului rutier si asigurătorul B. S.A. In cazul dedus judecații beneficiarul asigurării de tip RCA a suferit un prejudiciu constând in avariile produse la autoturism, acesta s-a prezentat la unitatea service, aceasta unitate a acceptat efectuarea reparațiilor si a acceptat ca plata sa o efectueze asigurătorul, dovada fiind si faptul ca pe factura la rubrica cumpărător se menționează numărul dosarului de dauna, aceasta unitate eliberând autoturismul, ulterior devenise cesionara creanței de asigurare. Astfel, in acest moment beneficiarul asigurării - reclamanta din prezenta cauza (cesionara si nu creditoare de asigurare), are acoperit prejudiciul, scopul unei asigurări nefiind îmbogățirea fara justa cauza si aducerea autoturismului la starea inițiala ceea ce s-a si întâmplat si prejudiciul exista dar acesta este Ia unitatea reparatoare si nu la beneficiarul asigurării. Daca beneficiarul asigurării efectua plata către unitatea reparatoare sau daca aceasta îl obliga la plata printr-o sentința judecătoreasca atunci prejudiciul s-ar fi creat într-adevăr in patrimoniul beneficiarului asigurării de tip RCA si acesta era îndreptățit la restituirea întregii sume. Dar in cazul dedus judecații reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului. Având în vedere că principalul scop al Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări FGA este obligat sa acționeze ca un profesionist, fiind în cunoștință de cauză în ceea ce privește "riscurile diminuării nejustificate a resurselor FGA, prin acordarea fără analiza a cererilor depuse de petenți la FGA, aceasta fiind si rațiunea introducerii in textul de lege a obligativității instrumentării distincte a dosarelor de dauna de către FGA. Raportat la cele expuse mai sus, fata de faptul ca FGA nu este un asigurător si FGA-ul nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, a faptului ca reclamantul nu a fost prejudiciat acesta nefăcând dovada prejudiciului ci fiind despăgubit in cuantumul egal cu cuantumul pagubei suferite care are caracter reparator si nu de îmbogățire fără justa cauza, a faptului ca FGA este obligat sa se comporte ca un profesionist in ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care este constituit si a faptului ca, legiuitorul a obligat FGA sa analizeze si instrumenteze dosarele de dauna, pe cale de consecința apreciem ca, FGA a procedat in baza legii la analizarea si instrumentarea dosarului de dauna in cauza si acordat despăgubiri in baza unei atente analize astfel ca, între valoarea prestației executate și prețul plătit să existe un echilibru, pe cazuri similare șl având în vedere prețurile agreate de reprezentanțele mărcilor autovehiculelor, solicită in baza dispozițiilor art. 488, alin. (1), pct. 6) și 8) C. proc. civ. prin raportare la art. 497 si art. 20, alin. (3) prima teza din L 554/2004, casarea sentinței recurate si trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de fond care a pronunțat hotărârea casată.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârât, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 06.02.2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 18.02.2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.R.L. a solicitat in contradictoriu cu Fondul De Garantare A Asiguraților, anularea articolului 2 al Deciziei nr. 6021 emisa de Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 23.05.2017, obligarea paratei la plata sumei de 4.266,99 RON. Prin sentința recurată, a fost anulat art. 2 al Deciziei nr. 6021/23.05.2017 emisă de pârâtul F.G.A și a fost obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 4266,99 RON. Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative aplicabile, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului. Astfel, Înalta Curte constată că deși recurentul-pârât a invocat și temeiul de drept prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., totuși în dezvoltarea motivelor de recurs a formulat critici care privesc doar dezacordul cu privire la modul în care instanța de fond a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente în cauză, astfel încât criticile formulate se subsumează celui de-al doilea motiv invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Recursul declarat de pârât vizează soluția pronunțată pe primul capăt al cererii de chemare în judecată, prin care instanța de fond a obligat FGA și la plata sumei de 4.266,99 RON, respinsă prin Decizia nr. 6021/23 mai 2017. Înalta Curte va respinge criticile de nelegalitate formulate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondate. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014: "(1) Despăgubirile pentru vehicule nu pot depăși cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii accidentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA. (...) (3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53. (...) (6) Prin unități de specialitate se înțelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părți componente, piese înlocuitoare și de materiale pentru acestea, cu excepția celor în regim de consignație, și/sau executarea de lucrări de întreținere și de reparație la vehicule. (7) Costul reparațiilor efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate". Din interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și a dispozițiilor art. 51 alin. (1), (3), (6) și (7) din Norma ASF nr. 23/2014, rezultă concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare, iar nu prin raportare la prețurile practicate de reprezentanțele producătorului auto al vehiculului avariat. Prin urmare, demersul FGA de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care îl apreciază serios și rezonabil, în virtutea principiului echității, nu poate fi validat, chiar dacă s-ar avea în vedere un criteriu obiectiv, și anume prețurile practicate de unitățile service de reprezentanță, întrucât nu există un temei legal pentru acest demers. Chiar dacă, anterior, a existat o prevedere referitoare la limitarea despăgubirii la prețurile practicate de unitățile de reprezentanță ("prețurile practicate de unitățile de specialitate utilizate în stabilirea cuantumului pagubei nu pot fi mai mari decât prețurile practicate de către unitățile de specialitate autorizate de către producătorii de vehicule, respectiv reprezentanții din România ai acestora"), Înalta Curte reține că art. 51 alin. (5) din Norma ASF nr. 23/2014 a fost abrogat înaintea formulării cererii de plată de către reclamantă (prin Norma ASF nr. 2/2015), nefiind incident speței. Înalta Curte are în vedere și prevederile art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit cărora: "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretențiile formulate de persoanele păgubite, ținându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăși valoarea acestora din momentul producerii accidentului și nici limitele de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA". Prin urmare, despăgubirea se stabilește în funcție de valoarea pagubelor de la momentul producerii accidentului și de limitele de despăgubire stabilite prin poliță, iar nu în funcție de prețurile practicate de unitățile de reprezentanță. Înalta Curte reține că deși în sarcina FGA există o obligație de diligență și un drept de analiză proprie a cererilor de plată și dosarelor de daună, din perspectiva existenței și cuantumului despăgubirii solicitate, reducerea contravalorii manoperei unității reparatoare prin raportare la un criteriu neprevăzut de lege este contrară prevederilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014 și depășește marja de apreciere a autorității pârâte și limitele obligației de diligență. Totodată, Înalta Curte reține că stabilirea valorii despăgubirii prin raportare la prețurile practicate de unitățile service în fiecare din cazurile concrete și prin raportare la documentele justificative eliberate de unitățile reparatoare, reprezintă o aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului și nu o îmbogățire fără justă cauză, astfel cum afirmă eronat recurentul-pârât. Prin urmare, Înalta Curte constată, în acord cu instanța fondului, că decizia contestată este nelegală, sub aspectul refuzului pârâtului FGA de a achita întreaga despăgubire solicitată și a plafonării despăgubirii în raport de un criteriu neprevăzut de lege - prețurile practicate de unitățile de reprezentanță ale producătorului auto, verificarea cuantumului despăgubirii în raport de aceste prețuri excedând obligațiilor legale ce-i revin Fondului în raport de dispozițiile Legii nr. 215/2013 și art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014. Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.