ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2181/2021

Ședința publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, solicitând instanței anularea Deciziei nr. 3701/02.02.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând daune materiale în suma de 15000 RON și daune morale în valoare de 220000 RON, precum și acordarea cheltuielilor de judecată în caz de opunere.

Prin sentința civilă nr. 1987 din 25 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR; a anulat în parte Decizia nr. 3701/02.02.2017 emisă de pârât, doar în ceea ce privește art. 2 din decizie și numai referitor la respingerea diferenței dintre suma solicitată de 15000 RON daune materiale și suma acordată cu acest titlu, cu consecința pentru pârât de a emite o decizie motivată cu privire la această diferență; a respins în rest acțiunea; a obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 30 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă părții din acțiune care a fost admisă, conform art. 451-453 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și respingerea în tot a acțiunii formulate de reclamant.

De asemenea, reclamantul A. a formulat recurs incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare în vederea efectuării unei noi expertize medico-legale și audierea martorului, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea acțiunii.

3.1. În motivarea recursului, recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a susținut că sentința recurată este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1, art. 2 alin. (1), art. 11, art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, dispozițiile art. 1, art. 9 alin. (2), art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015 și art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Astfel, la analizarea cererii de plată nr. x/05.04.2016, în cadrul procedurii administrative necontencioase, FGA a ținut seama de normele aplicabile în materia asigurărilor și de Condițiile de asigurare ale contractului RCA a cărui încheiere este certificată, conform prevederilor art. 2200 alin. (2) C. civ., cu polița RCA seria x/02/X1/SP nr. x emisă la data de 04.06.2013 de B. S.A. pentru perioada de valabilitate de la 07.06.2013 până la 06.12.2013.

Asigurarea RCA este o asigurare de răspundere obligatorie, deoarece condițiile acestui contract de asigurare sunt expres stabile prin lege (Legea nr. 136/1995) și normele de aplicare (în speță, Ordinul CSA 14/2011 edictată de Autoritatea de Supraveghere Financiară, aplicabilă la data emiterii poliței RCA nr. x emisă la data de 04.06.2013).

Față de condițiile de asigurare reglementate prin Ordinul CSA 14/2011, FGA a stabilit cuantumul despăgubirilor materiale și al daunelor morale acordate petenților, ținând cont de prevederile normei RCA incidentă la data emiterii poliței de asigurare, care împreună cu polița RCA seria x/02/X1/SP nr. x emisă la data de 04.06.2013 formează corpul/conținutul contractului de asigurare obligatorie de tip RCA încheiat cu asigurătorul B. S.A.

Astfel, în ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate de intimatul-reclamant, FGA a avut în vedere prevederile Ordinului CSA 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule -art. 1 alin. (1) teza I și alin. (2), art. 18 alin. (1) și art. 26 alin. (1).

De asemenea, pentru acordarea daunelor materiale, prin Decizia nr. 3701/02.02.2017 au fost avute în vedere prevederile și art. 49 pct. 1 lit. d) din Norma Ordinul CSA 14/2011.

3.2. Reclamantul A. a susținut prin recursul incident formulat în cauză faptul că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece nu a solicitat niciodată anularea deciziei FGA și obligarea acestuia la a motiva decizia sub aspectul neacordării decât parțială a despăgubirilor reprezentând daune materiale.

Instanța nu a analizat întreg probatoriul administrat în cauză, în sensul că pentru a dovedi daunele morale solicitate, respectiv prejudiciul de natură nepatrimonială suferit, a solicitat primei instanțe să procedeze la audierea unui martor și să dispună efectuarea în cauză a unei expertize medico-legale care să aibă ca obiective reevaluarea numărului de zile de îngrijiri medicale acordate pentru refacerea stării sale de sănătate și constatarea stării de sănătate actuale pentru a se determina astfel dacă se impunea acordarea mai multor zile de îngrijiri medicale decât cele acordate inițial, precum și dacă în prezent mai este afectat din punct de vedere medical de vătămările produse prin accidentul de circulație.

Prima instanța nu numai ca a respins aceste cereri în mod nefondat, dar în considerentele hotărârii a menționat faptul că s-a raportat la două elemente și anume numărul de zile de îngrijiri medicale (80-85 zile) și "Tabelul rezervelor de dauna". În opinia recurentului, niciunul dintre aceste elemente nu sunt de natură a forma o convingere întemeiată și obiectivă a instanței, ci doar constituie elemente orientative.

Numărul de zile de îngrijiri medicale este unul standard pentru fiecare tip de afecțiune, dar implicațiile unei vătămări pot fi diferite în funcție de constituția, vârsta, educația persoanei, starea sa de sănătate anterioară etc.

În ceea ce privește "Tabelul rezervelor de daună" a arătat recurentul că niciun document legal emis de către o autoritate a statului nu recunoaște acest element ca fiind unul de referința în cuantificarea vreunui prejudiciu.

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare față de recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare față de recursul declarat de reclamantul A., solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

Amintește Înalta Curte că prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată și dezvoltată în atare măsură încât să conducă la reformarea sentinței recurate.

Cererile în probațiune ale reclamantului au fost analizate în mod corespunzător de prima instanță, concluzia fiind împărtășită de Înalta Curte.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 49 pct. 1 din ordinul privind Norma ASF nr. 14/2011, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

"1. în caz de vătămare corporală:

f) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din Romania."

Astfel, în literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească s-a arătat că în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

În raport de aceste dispoziții legale și de circumstanțele factuale concrete, instanța de control judiciar constată că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că este legală decizia contestată de reclamant, sub aspectul daunelor morale, în esență, reținându-se că FGA s-a raportat la particularitățile concrete ale cauzei, respectiv cauzele și împrejurările producerii evenimentului rutier, precum și actele medico-legale din care rezultă că urmare a producerii accidentului rutier, reclamantul a suferit vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare circa 80-85 de zile de îngrijiri medicale (astfel cum s-a constatat prin cel de-al doilea raport de expertiză medico-legală din 24.02.2014 - completare a raportului de expertiză medico-legală din 19.08.2013 - dosar de fond), precum și la consecințele de ordin intern ale acestor leziuni asupra reclamantului, suferința sa, precum și disconfortul inerent, de ordin social și familial creat acestuia în raporturile sale sociale, de colectivitate și de familie, ca urmare a leziunilor suferite.

Astfel, susținerea reclamantului în sensul că se impune acordarea daunelor morale raportat la un număr mai mare de zile de îngrijiri medicale nu poate fi reținută, având în vedere concluziile acestui raport de expertiză care nu poate fi criticat sau contestat în prezentul litigiu, respectiv reclamantul nu poate susține, justifica sau administra mijloace de probă prin care să tindă la conturarea altor concluzii privind numărul de zile de îngrijiri medicale decât cel stabilit în acest act medico-legal, câtă vreme nu au fost obținute alte acte medicale cu dată anterioară emiterii deciziei FGA.

Înalta Curte constată că obiectul demersului judiciar inițiat de recurentul-reclamant îl reprezintă verificarea legalității deciziei emise de pârâtul FGA, în raport de înscrisurile existente la data emiterii acestui act administrativ.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că solicitarea reclamantului în sensul că se impune acordarea daunelor morale într-un cuantum mai mare nu poate fi primită.

Instanța de control judiciar amintește că ceea ce se urmărește prin acordarea daunelor morale este, în primul rând, recunoașterea caracterului vătămător al faptei, prin producerea unor suferințe psihice/emoționale imposibil de determinat cu exactitate. Scopul acordării daunelor morale este de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru vătămările ori pierderea suferită, fără a avea pretenția ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii.

Instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate de către recurentul-reclamant.

Așa fiind, referitor la daunele morale, spre deosebire de daunele materiale, care au un conținut economic și care pot fi evaluate pecuniar cu exactitate, determinarea lor nu se poate face decât "în echitate".

Apărarea esențială a FGA este aceea că, plecând de la particularitatea că Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător, ci are menirea de a acoperi despăgubirile pentru creditorii societăților de asigurare aflate in faliment, Fondul nu a stabilit arbitrar cuantumul daunelor morale, ci prin raportare la procedura internă, care este o procedură validată de asigurătorul B. S.A. și folosită și de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală. Recurgerea la o procedura internă nu contravine vreunei prevederi legale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparenta în procesul adoptării soluției administrative, precum și a unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptățite la primirea unor astfel de despăgubiri, fiind relevante în acest sens și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora"plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide si exigibile se face in limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat in faliment".

În ceea ce privește legislația din România, astfel cum reiese din art. 1381 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. (în continuare C. civ.), orice prejudiciu dă dreptul la reparație, iar potrivit art. 1385 alin. (1) din C. proc. civ., repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, fără însă ca acordarea despăgubirii să ducă la îmbogățirea fără justă cauză a victimei.

Astfel, faptul că pârâtul a elaborat o procedură internă de cuantificare a daunelor morale, pentru a realiza o stabilire echitabilă raportat la alte persoane vătămate în incidente similare nu conduce nici la obligativitatea acestei proceduri în fața instanței de judecată, dar nici la considerarea ca fiind derizorii a sumelor stabilite prin aplicarea acestei proceduri.

Având în vedere, din perspectiva autorității administrative, necesitatea existenței unor repere care să poată fi cuantificate raportat la multitudinea și varietatea cererilor de despăgubiri, Înalta Curte nu poate însă să dea întâietate sumelor stabilite automat și formalist conform acestei proceduri, în măsura în care într-o anumită cauză se aduc argumente solide ce antamează criterii din practica judiciară relevantă a stabilirii și acordării daunelor morale și denotă greșita stabilire a acestui cuantum.

Însă, în cauza de față, Înalta Curte nu poate reține existența unei astfel de situații.

Practica internă administrativă a pârâtului este un reper de avut în vedere, care chiar dacă este un reper relativ, nu a fost răsturnat prin administrarea de probe în fața instanței de judecată, în sensul că în mod evident și neîndoielnic, sumele stabilite de pârât sunt derizorii.

Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de persoana păgubită și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele:

"Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane - dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 noul C. civ.) ca și componente ale dreptului la viață apărat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să fie reparate. Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, durerea, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 1 (dreptul la viață) din Convenția europeană, dar și de valori apărate de art. 22 din Constituție și art. 58 C. civ., existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În ce privește cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat" (Secția I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

Prin urmare, Înalta Curte constată o aplicare corectă a legii de către prima instanță, prin menținerea sumei acordate reclamantului, suma stabilită inițial de către autoritatea pârâtă fiind corespunzătoare unei corecte aplicări a legii.

În ceea ce privește susținerea recurentului - reclamant referitoare la faptul că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece nu a solicitat niciodată anularea deciziei FGA și obligarea acestuia la a motiva decizia sub aspectul neacordării decât parțială a despăgubirilor reprezentând daune materiale, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamant pentru diferența de 11.771,79 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurentul-reclamant a condițiilor prevăzute de lege. Astfel, și acest motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant este nefondat.

Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că motivele de fapt și de drept pentru această soluție nu au fost prezentate în cuprinsul deciziei - pârâtul nu a indicat în considerarea căror cheltuieli a acordat suma de 3.228,21 RON, care au fost temeiurile de fapt și de drept pentru care a apreciat că nu se impune acordarea diferenței de 11.771,79 RON, astfel că cererea nu a fost practic soluționată de pârâtă pe această sumă.

Înalta Curte reține că nemotivarea soluției dispuse echivalează cu neanalizarea condițiilor legale de acordare a sumelor pretinse cu titlu de daune materiale, iar neanalizarea condițiilor legale de acordare a sumelor pretinse echivalează cu nesoluționarea efectivă a cererii de plată. Întrucât nu rezultă din decizia atacată care sunt înscrisurile aferente sumelor respinse, se apreciază că autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri. Astfel, motivul de recurs invocat de recurentul-pârât, este nefondat.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1987 din 25 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 aprilie 2021.