ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1969/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea în parte a deciziei nr. 7368/06.07.2017, emisă de pârât, în sensul admiterii în tot a cererii de plată nr. x/29.06.2016, respectiv pentru suma de 5902,14 RON, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1475 din data de 27 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. A anulat în parte decizia nr. 7368/6.07.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților în sensul că admite cererea de plată pentru suma de 3340,28 RON în loc de 3047 RON. A respins în rest cererea ca neîntemeiată și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1475 din data de 27 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs reclamantul A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. A) Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. În susținerea cererii sale de recurs, acesta a prezentat următoarele argumente: Curtea de Apel București, într-o manieră surprinzătoare de interpretare a dispozițiilor legale aplicabile, reține faptul că reclamantul ar fi "transmis pârâtului prin e-mail documentele justificative după expirarea termenului de depunere a acestora, după apropape un an de la, depunerea cererii de plata". În primul rând, a apreciat că legea nu impune un termen de decădere în care să fie depuse documentele justificative, cu atât mai mult cu cât, la art. 16 prevede că intimata, în situația în care consideră insuficiente documentele transmise de solicitant, solicită completarea documentației, lucru ce poate fi realizat până la momentul soluționării cererii de plată. În al doilea rând, potrivit documentelor anexate, rezultă în mod clar că a transmis intimatului, la data de 03.05.2017, via e-mail. dovada că a solicitat despăgubirea, după realizarea reparației, aspect de altfel reținut și de instanța de fond. Prin urmare, este nelegală sub acest aspect decizia atacată care justifică reducerea despăgubirii pe împrejurarea că nu ar fi făcut dovada că a efectuat reparația înainte de a solicita despăgubirea, fapt ce ar fi îndreptățit FGA la estimarea valorii reparației prin sistemul AUDATEX. În al treilea rând, potrivit documentelor aflate la dosarul cauzei, rezultă că, de la momentul la care a depus cererea de plată, iunie 2016, a purtat corespondentă cu intimata, corespondentă în care i se învedera că cererea de plată nu a intrat în analiză și că dacă vor fi necesare documente suplimentare, i se vor solicita. În al patrulea rând, apreciază că la momentul analizei și soluționării cererii de plată, respectiv iulie 2017, la dosarul de despăeubire se aflau documentele din care rezulta că reparația a fost efectuată pe cheltuiala proprie înainte de depunerea cererii de plată. În al cincilea rând, învederează instanței de recurs împrejurarea că documentele doveditoare se pot transmite, potrivit Legii nr. 513/2015, inclusiv prin postă electronică, art. 14 alin. (2). În al șaselea rând, în mod netemeinic și nelegal reține prima instanță despre Comisia specială că nu are obligația ci doar posibilitatea de a solicita completarea documentației, decât în cazurile în care consideră că este necesar, acesta nefiind unul dintre acele cazuri. Astfel, dacă existau dubii ale Comisiei referitoare la documentele prin care se făcea dovada reparației, se putea solicita completarea documentației. În al șaptelea rând, potrivit preambulului legii, pârâta a fost constituită pentru protejarea creditorilor polițelor de asigurare emise de asigurătorii în insolvență și principalul ei scop este de garantare a acoperirii prejudiciilor suferite de victimele accidentelor rutiere. Învederează recurentul-reclamant, instanței că, din contră, a depus, prin poștă electronică pârâtei toate documentele necesare din care rezultă faptul că autoturismul a fost reparat pe cheltuiala sa, după întocmirea dosarului de daună, iar cererea de pată a fost făcută după ce a avansat sumele către service. În al optulea rând, calculul defalcat al sumei de 5902,14 RON își are corespondența în documentele transmise FGA. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. B) Recurentul-pârât prin cerere de recurs a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare să se respingă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. În susținerea cererii de recurs acesta a dezvoltat următoarele argumente: In primul rând, subliniază faptul că, situația premisă pentru exercitarea atribuțiilor stabilite prin Legea nr. 213/2015 în sarcina Fondului de garantare a asiguraților este falimentul unei societăți de asigurare. Fondul de garantare a asiguraților nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment, în acest caz B. S.A. În cadrul procedurii administrative necontencioase inițiată în fața Fondului prin depunerea de către persoana fizică A. a cererii de plată nr. x din 29.06.2016, Fondul de garantare a asiguraților a procedat în conformitate cu prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015. Calculul despăgubirii aprobate de FGA în cuantum de 3.047.27 RON este rezultat din însumarea valorii manoperei cu valoarea vopsitoriei și valoarea pieselor la care se aplică reducerea de 143,28 RON generată în mod automat de sistemul Audatex, dată fiind existența unui grad de uzură de 50% la o serie de elemente, motiv pentru care programul Audatex operează o reducere automată. În realitate, în mod corect s-a aplicat acest grad de uzură, nefiind vorba despre înlocuirea unei piese avariate cu o piesă after market, ci cu una nouă, astfel cum prevede art. 51 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014. dar se aplică coeficientul de uzură pentru a nu se crea o situație de îmbogățire fără just temei păgubitului. Această sumă totală de 3.047,27 RON a fost considerată ca justificată la plată, iar nu suma pretinsă prin cererea de plată nr. x/29.06.2016, și anume 5.902,14 RON. Întrucât FGA nu plătește în baza unei răspunderi contractuale, FGA neavând nici un raport contractual cu creditorul de asigurare A., este evident că subscrisei nu i se pot impune tarife și prețuri practicate de diferite unități reparatoare. În mod greșit a reținut prima instanță că pârâtul nu a acordat reclamantului suma de 150 RON reprezentând cheltuieli prilejuite de transportul vehiculului avariat. Ia dosarul administrativ nefiind depuse de către persoana fizică A. documente fiscale privind efectuarea acestei plăti. Cu privire la acest aspect, chiar instanța a reținut în considerentele sentinței civile nr. 1475 din 27.03.2018, faptul că: "Reclamantul a anexat cererii de plată, în copie, următoarele înscrisuri: proces-verbal de constatare, document de introducere în reparație a vehiculului, constatare amiabilă de accident, declarație privind evenimentul, cărți de identitate, permis auto, certificat de înmatriculare, polițe de asigurare, chitanțe care atestă plata ratelor de asigurare. (...) Curtea constată că documentele justificative nu au fost depuse la Fondul de garantare a asiguraților în condițiile și termenul prevăzute de art. 14 din Legea nr. 213/2015 " - pag. 4 din sentință. Prin urmare, subs acest aspect, sentința dată de prima instanță este pronunțată cu nerespectarea prevederilor de drept material stabilite la art. 51 alin. (3) – (4) din Norma ASF nr. 23/2014 raportat la art. 13 alin. (3) din Leeea nr. 213/2015. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Atât intimatul-pârât, cât și intimatul-reclamant nu au depus întâmpinări la cererile de recurs.

Cu privire la examinarea recursului În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 07.01.2019 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 26 octombrie 2021, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 30 martie 2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cele două cereri de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare: În ceea ce privește situația de fapt, Înalta Curte reține sumar că reclamantul A. a formulat cerere de plată a despăgubirilor, la Fondul de garantare a asiguraților, pentru prejudiciul rezultat din accidentul din data de 1.05.2016 în care i-a fost avariat autovehiculul cu numărul de înmatriculare x. Culpa în producerea accidentului a fost reținută în sarcina conducătorului autovehiculului cu numărul de înmatriculare x, C., vehicul care era asigurat la data evenimentului cu polița (RCA) nr. x emisă de B. S.A., al cărei titular era D.. Prin decizia nr. 7368/6.07.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată pentru suma de 3.047 RON respingând-o pentru suma de 2.855 RON. În motivarea deciziei s-a reținut că, prin cererea de plată, reclamantul a solicitat suma de 5.902,14 RON, reprezentând contravaloarea reparației autovehiculului avariat, fără a face dovada reparației acestuia. În ceea ce privește criticile formulate de către recurentul-reclamant conform cărora a depus toate înscrisurile în dovedirea plăților efectuate pentru repararea autoturismului avariat, la intimatul-pârât în termenul legal de depunere, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate. În speță se constată că, cererea de plată a fost depusă de reclamant la data de 27.06.2016 însoțită de o serie de documente justificative, respectiv proces-verbal de constatare, document de introducere în reparație a vehiculului, constatare amiabilă de accident, declarație privind evenimentul, cărți de identitate, permis auto, certificat de înmatriculare, polițe de asigurare, chitanțe care atestă plata ratelor de asigurare. Aceste documente au fost depuse în fotocopie și au fost însoțite și de o declarație în cuprinsul căreia nu se menționează imposibilitatea de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată și nici motivul imposibilității depunerii lor în copie legalizată. Or, în conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015: "(1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi. (2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate. (3) În cazul imposibilității de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza motivul imposibilității depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu evidențele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment. (4) În cerere se vor menționa, în principal, următoarele elemente: natura creanței, momentul nașterii sale și cuantumul sumei pretinse, dacă există vreun privilegiu ori o garanție reală în ceea ce privește creanța, precum și care sunt bunurile acoperite de asigurare. (5) Cererea, precum și actele și informațiile solicitate potrivit alin. (2) - (4) se depun în limba română; în cazul în care sunt redactate într-o limbă de circulație internațională, acestea se depun însoțite de traducerea autorizată conform legii." Totodată, în soluționarea corectă a cauzei prezintă relevanță și prevederile art. 16 din din Legea nr. 213/2015, conform cărora: "În toate cazurile în care consideră că este necesar, comisia specială poate solicita petenților completarea documentației și/sau precizarea ori furnizarea de informații suplimentare cu privire la cererea de plată a acestora. Informațiile solicitate se transmit comisiei, sub sancțiunea respingerii cererii, în termen de cel mult 10 zile de la data primirii solicitării acesteia." Așadar, în condițiile în care abia la data de 03.05.2017, recurentul-reclamant a comunicat un email cu documentele justificative pentru aprobarea despăgubirii sumei solicitate, în conformitate cu prevederile legale sus-amintite, în mod corect a reținut instanța de fond că reclamantul nu a respectat termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 pentru depunerea acestor documente. Totodată, instanța de recurs apreciază că în raport cu criticile invocate de reclamant, este adevărat că documentele justificative se pot trimite prin poștă electronică, însă în termenul pe care legea îl prevede pentru această operațiune. De asemenea în mod corect a reținut instanța de fond și faptul că, în temeiul art. 16 din Legea nr. 213/2015, Comisia specială nu este investită cu o obligație imperativă de solicitare a unor documente, ci doar pentru lămuriri și când este necesar poate solicita documente în completare, ori în cauză, o parte din documentația era depusă, iar ceea ce s-a depus în completare s-a făcut în afara termenului de depunere. Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate criticile invocate de recurentul-reclamant în susținerea cererii sale de recurs. În ceea ce privește cererea de recurs formulată de către recurentul-pârât, Înalta Curte constată de asemenea că criticile dezvoltate în susținerea acesteia sunt nefondate. Înalta Curte reține că, în critica sentinței recurate, recurentul-pârât este nemulțumit de hotărârea instanței de fond privitoare la faptul că această instanță a apreciat că nu se impune diminuarea sumei de 143,28 RON, pentru piesele înlocuite, diminuare reprezenând uzura acestora și pentru suma de 150 RON acordată, reprezentând cheltuielile cu transportul autoturismului avariat. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte, raportându-se la prevederile art. 51 alin. (8) din Norma ASF nr. 23/2014, conform cărora: "dacă pentru unele părți componente sau piese ale vehiculului nu există prețuri practicate de unitățile de specialitate, valoarea de nou a acestora se stabilește pe baza prețurilor din sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto pentru piese de schimb sau, în lipsă, prin asimilare cu prețurile din sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto ori cu cele practicate de unitățile de specialitate, pentru părțile componente ori piesele unor vehicule similare.", apreciază că în mod corect s-a reținut că diminuarea aplicată pentru uzura pieselor înlocuite, în cuantum de 143,28 RON este nelegală. În ceea ce privește costul de transport cu autoturismul avariat, în mod jus instanța de fond a invocat prevederile art. 51 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014, conform cărora, cuantumul pagubei la vehicule include nu doar costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori costul de înlocuire a acestora ci și cheltuielile cu transportul vehiculului. În măsura în care reclamantul a făcut dovada acestei plăți prin înscrisul de la fila x ds. fond, se impunea ca acest cost să fie reținut în decizia de despăgubire emisă de recurentul-reclamant. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză. Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței civile recurate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate în susținerea cererilor de recurs de ambele părți, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate, ca nefondate.