ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1797/2021

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 16 noiembrie 2017 sub nr. x/2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire depusă în data de 19.05.2017, conform dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 313/2015, urmând a solicita cheltuieli de judecată solicitate pe cale separată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 2480 pronunțată la 29 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul să soluționeze cererea înregistrată sub nr. x/22.05.2017 și la plata către reclamanți a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2480 pronunțată la 29 mai 2018 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală. În motivarea recursului, s-a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraților are de gestionat multe cereri pe care nu le poate soluționa într-un anumit timp, deși deține o infrastructura teritoriala bine dezvoltata pe intreg teritoriul tarii astfel ca, are capacitatea necesara solutionarii. Asigurătorii au în fiecare municipiu reședință de județ cate o sucursala/filială care deschide si analizeaza dosarele de dauna, existenta acestora conditionând autorizarea de catre ASF a asiguratorilor pentru vânzarea de polite RCA. instanta de fond nu s-a raportat nici la dispozitiile art. 13, alin. (6) din L 213/2015 cu privire la termenul de prescriptie de 5 ani, termen care deroga de la termenul general de 3 ani și apreciază că, prin introducerea acestui termen special de prescriptie legiuitorul a înteles sa nu prevadă un termen de solutionare a cererilor de plata. Totodată, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță certă, lichidă și exigibilă, ci, în baza dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea specială nr. 213/2015, stabilește: - dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, - dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanță de asigurare, - care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilitățile FGA. În ceea ce privește procedura administrativă necontencioasă de soluționare a cererilor de plată, recurentul a arătat că aceasta se derulează conform dispozițiilor art. 15 alin. (1), art. 16, art. 17, art. 13 alin. (3) și (5) din Legea nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, analiza cererilor fiind determinată de criteriile ordinii de înregistrare și gradului de complexitate al dosarului de daună. Acțiunea reclamantei din cauză nu are ca obiect o contestație îndreptată împotriva unei decizii de respingere totală sau parțială a unei cereri de plată, decizie care să fie emisă în baza dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 cu privire la sumele pretinse, ci refuzul apreciat de aceasta ca nejustificat de a soluționa cererea de plată în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea contenciosului administrativ. În opinia recurentului, în cauză nu se regăsesc îndeplinite cerințele art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care definesc noțiunea de "refuz nejustificat" drept "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea", întrucît procedura administrativă necontencioasă prevăzută de Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015 presupune o succesiune de operațiuni administrative a căror îndeplinire nu este compatibilă, de principiu, cu un termen de soluționare de 30 de zile - ceea ce reprezintă și voința legiuitorului.

Apărări formulate în cauză Intimata-reclamantă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 23 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Intimata-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de obligare a autorității pârâte Fondul de Garantare a Asiguraților la soluționarea cererii de plată înregistrată la data de 19.05.2017 (număr dosar în aplicația internă x). Cererea de plată a fost formulată pentru acordarea indemnizației constând în daune materiale și morale ca urmare a vătămării reclamantei în accidentul rutier produs în data de 04 septembrie 2015 în Municipiul Galați de către doamna B., conducătorul autovehiului auto C. cu număr de înmatriculare x, asigurat la D. S.A.. Având în vedere că la data de 27.07.2016 Consiliul Autorității de Supraveghere Financiară a hotărât retragerea autorizației de funcționare a D. S.A. și promovarea cererii de deschidere a procedurii de faliment, cerere admisă de Tribunalul Sibiu prin hotărârea nr. 132/16.02.2017, reclamanta a formulat cererea de plată a despăgubirilor, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 213/2015, înregistrată sub nr. x/22.05.2017 la Fondul de Garantare a Asigurărilor. Întrucât recurentul a lăsat în nelucrare cererea o perioadă mai mare de 6 luni, intimata-reclamantă a solicitat constrângerea autorității recurente pe calea acțiunii în justiție. Soluția primei instanțe de admitere a cererii și de obligare a recurentului la soluționarea cererii de plată în termen de cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt reținută, sentința analizând punctual, cu argumente de fapt și de drept atât refuzul autorității de a rezolva cererea de plată, cât și necesitatea de a răspunde intimatei într-un termen rezonabil, soluție însușită și de instanța de control judiciar. Răspunzând criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele: Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situația hotărârii care cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii. În speță, nu este îndeplinită niciuna dintre aceste ipoteze, sentința atacată fiind motivată cu respectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Judecătorul fondului a reținut situația de fapt conform probelor administrate, a indicat argumentele pe care și-a întemeiat soluția, raționamentul urmat fiind expuse clar și logic. În contextul susținerilor ambelor părți, instanța de fond a reținut pasivitatea autorității recurente în ceea ce privește soluționarea cererii intimatei de acordare a despăgubirilor și, totodată, pentru a înlătura vătămarea produsă prin această conduită nelegală, a dispus obligarea recurentului la soluționarea cererii de plată în cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Din perspectiva criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv căruia îi sunt subsumate argumentele referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează termenul de soluționare a cererii de plată, Înalta Curte reține că, în mod corect, judecătorul fondului, în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii administrative a avut în vedere circumstanțele concrete ale cauzei. Astfel, evenimentul rutier în urma căruia s-a născut dreptul intimatei la despăgubiri a avut loc la data de 04.09.2015, iar cererea de plată a fost depusă la data de 19.05.2017, nefiind soluționată nici până în prezent. Argumentele recurentului conform cărora, în lipsa unui termen legal pentru soluționarea cererilor de plasă depuse în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 213/2015, termenul stabilit de către instanța de fond nu respectă exigențele unui termen rezonabil, dat fiind numărul mare al cererilor de plată înregistrate și necesitatea soluționării acestora în ordinea înregistrării, sunt apreciate ca nefondate. Principiul soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităților publice naționale. În raport de circumstanțele particulare ale speței, Înalta Curte constată că, deși evenimentul a avut loc la data de 04.09.2015, practic recunoașterea acestui drept este lăsată din nou la latitudinea administrației, după un parcurs procesual care datează din data de 16.11.2017, data înregistrării la instanța de fond ca cererii de obligare a autorității pârâte la soluționarea cererii de plată. Întrucât recurentul nu a răspuns cererii reclamantei, pe o perioadă de mai mult de un an de zile, Înalta Curte constată că în mod voit a fost tergiversată soluționarea cererii, fapt care conduce la existența unui refuz nejustificat de soluționare a cererii, act cenzurabil pe calea acțiunii în contencios administrativ, având caracterul juridic al unui act administrativ asimilat, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea 554/2004. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casarea invocate, în termeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.