ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3932/2021

Ședința publică din data de 15 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, la data de 20 aprilie 2018, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților în data de 22.12.2017, precum și acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Prin sentința civilă nr. 3717 din 20 septembrie 2018, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligând pârâtul la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubiri înregistrate sub nr. x/22.12.2017.

Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. De asemenea, în temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea art. 153 alin. (2) C. proc. civ.

Din perspectiva celui de-al doilea motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susține în esență că termenul de 30 de zile pentru soluționarea cererii de plată nu este compatibil cu prevederile Legii nr. 213/2015. Sentința recurată este pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, întrucât dispozițiile legii speciale, Legea nr. 213/2015, nu prevăd un termen de soluționare a cererilor de plată, iar în cauză nu a fost depășit un termen rezonabil de soluționare a cererii formulate de reclamanți.

Or, dacă legiuitorul a înțeles să nu stabilească un termen în care să fie soluționate cererile de plată, cu atât mai mult instanța de judecată nu poate să adauge la lege un astfel de termen - apreciind că FGA nu a soluționat cererea de plată în termenul legal de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004 pe care o califică de aplicabilitate generală tuturor autorităților publice.

Deși nu există o derogare expresă, recurentul-pârât arată că art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 stabilește o procedură și implicit un termen de soluționare a cererilor de plată cu care este învestit FGA, astfel:

"Pe măsura înregistrării și analizării cererilor de plată ale creditorilor de asigurări, împreună cu documentele anexate, se întocmește lista creditorilor de asigurări ale căror creanțe certe, lichide și exigibile urmează să fie plătite din disponibilitățile Fondului. Lista se înaintează comisiei speciale, cu propunerea de aprobare la plată a creanțelor de asigurare solicitate. După aprobarea acestor liste de către comisia specială, se efectuează plățile indemnizațiilor/despăgubirilor către creditorii de asigurări."

Susține că intimații-reclamanți au solicitat obligarea FGA la emiterea actului administrativ, deși, până la data introducerii cererii de chemare în judecată (20.04.2018), persoana răspunzătoare de producerea accidentului nu era stabilită în mod definitiv, de vreme ce în dosarul penal nr. x/2014 fusese pronunțată o soluție de neurmărire/netrimitere în judecată. În acest context, în mod greșit instanța de fond a respins apărările sale privind existența pe rolul Judecătoriei Videle a dosarului nr. x/2018 privind plângerea împotriva soluției de neurmărire/netrimitere în judecată conform art. 340 noul C. proc. pen.., soluție adoptată în dosarul penal nr. x/2014

Apreciază că intimații-reclamanți au încercat să obțină, astfel, o creanță de asigurare, deși aceasta nu prezenta toate elementele necesare - răspunderea societății de asigurare D. S.A. în faliment, nefiind stabilită cu exactitate - raportat la prevederile art. 27 pct. 1 lit. b) din Ordinul CSA nr. 14/2011 - privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, conform cărora "Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: 1. cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs; b) din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate; (...)

De asemenea, sentința atacată este pronunțată cu greșita aplicare a art. 16 din Legea nr. 213/2015, care prevede că "În cazurile în care consideră necesar, comisia specială poate solicita petenților completarea documentației și/sau precizarea ori furnizarea de informații suplimentare cu privire la cererea de plată a acestora. Informațiile solicitate se transmit comisiei, sub sancțiunea respingerii cererii, în termen de cel mult 10 zile de la data primirii solicitării acesteia". Or, în cauză, intimații-reclamanți nu au depus documentele justificative care să stabilească definitiv vinovăția asiguratului societății de asigurare D. S.A. - în faliment, având în vedere că dosarul penal x/2014, la data introducerii acțiunii, fusese soluționat cu neurmărirea/netrimiterea în judecată a conducătorului auto - dl E..

Recurentul-pârât face trimitere la prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, care stipulează că "Dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment."

Menționează că, în cazul Legii nr. 213/2015, lipsa reglementării unui termen de soluționare a petițiilor ce sunt adresate fondului nu constituie o lacună legislativă constând într-o omisiune ce poate fi suplinită de judecător prin asimilare, ci de o asumare conștientă a unor situații care, obiectiv, fac imposibilă soluționarea tuturor petițiilor ce sunt adresate FGA într-un termen prestabilit, iar realitatea dictează dreptul și nu dreptul creează realitatea.

Prin urmare, instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală care se impune a fi casată de instanța de recurs, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea formulată, intimații-reclamanți A., B. și C. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce privește apărările recurentului-pârât FGA care invocă nesoluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/2014 în care se fac cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, intimații-reclamanți arată că erau ținuți la promovarea cererii de despăgubire de termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, potrivit căruia "orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asiguratorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când s-a născut ulterior".

Astfel, pentru a nu fi decăzuți din dreptul de a mai formula cererea de despăgubire, au fost nevoiți să o înainteze, deși cercetările efectuate în dosarul penal nu erau finalizate. Prin urmare, în acest context, afirmația potrivit căreia au formulat cererea de despăgubire cu rea-credință apare ca tendențioasă și ofensatoare.

În plus, nici în prezent cercetările în dosarul penal nu au fost finalizate, deși au trecut 5 ani de la producerea accidentului (14.05.2014).

Intimații-reclamanți arată, totodată, că nu au solicitat ingerința judecătorului la soluționarea favorabilă a cererii de despăgubire prin obligarea recurentului-pârât la soluționarea favorabilă a cererii de despăgubire ci, doar să o soluționeze într-un fel sau altul, emițând o decizie în acest sens, pentru ca procedura să-și urmeze cursul.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat formal, fără a se face precizări cu privire la faptul că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Susținerea recurentului-pârât că instanța de fond ar fi soluționat cauza cu încălcarea art. 153 alin. (2) C. proc. civ., este nefondată. Astfel, pentru termenul din 20 septembrie 20 septembrie 2018, părțile au fost legal citate, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, conform dovezii de înmânare aflate la dosarul de fond și, totodată, la acel termen de judecată a fost reprezentat prin consilier juridic cu delegație depusă în dosar.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond a procedat în mod corect la judecarea cauzei, contatând că procedura de citare a părților pentru termenul de judecată era îndeplinită, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 153 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile dezvoltate de recurentul-pârât în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs le apreciază ca fiind fondate.

Înalta Curte constată că, la data de 22.12.2017, reclamanții A., B. și C. au transmis Fondului de Garantare a Asiguraților o cerere de despăgubire, prin care au solicitat plata despăgubirilor materiale și morale, reprezentând prejudiciul suferit pentru decesul victimei F., în urma evenimentului rutier din data de 14.05.2014 în care a fost implicat un autotren condus de E. și asigurat la S.C. D. S.A..

În ceea ce privește durata de soluționare a cererilor de despăgubire, Înalta Curte constată că nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 nu stabilesc un termen de soluționare a cererilor de despăgubire.

Totodată, reiese cu puterea evidenței că, în raport de natura procedurii și de împrejurările concrete, respectiv existența unui număr foarte mare de cereri de despăgubire, nu este posibilă soluționarea cererii cu respectarea unui termen de 30 de zile.

În jurisprudență s-a stabilit că, atunci când legea specială nu prevede un termen derogatoriu pentru rezolvarea cererii, dar complexitatea procedurii administrative face imposibilă încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorității publice urmează a fi analizată prin prisma criteriilor termenului rezonabil privit ca garanție a dreptului la o bună administrare.

Și în jurisprudența Înaltei Curți s-a cristalizat soluția potrivit căreia, lipsa din legea specială a unei prevederi privind termenul în cadrul căruia să fie finalizată o procedură administrativă, procedură a cărei complexitate nu permite încadrarea în termenul general de 30 de zile, prevăzut în Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. h) nu poate încuraja autoritatea competentă să tergiverseze îndeplinirea obligațiilor sale peste limitele unui termen rezonabil sau optim și previzibil.

Principiul soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil constituie, de altfel, o componentă a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care, deși nu are aplicabilitate directă în raporturile juridice strict interne, nu poate fi ignorat, ca reper, în practica administrativă a autorităților naționale.

Dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 trebuie interpretate și aplicate în acord cu prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ce consacră dreptul la soluționarea într-un termen rezonabil a unei cauze, drept statuat ca garanție a unui proces echitabil. Acest principiu este aplicabil nu numai în procedura judiciară contencioasă, ci și în procedura administrativă, întrucât durata procedurii în ansamblul său cuprinde și această etapă prealabilă, obligatorie.

În speță, Înalta Curte constată că, deși reclamanții au urmat procedura prevăzută de art. 14 din Legea nr. 213/2015, nu se poate aprecia că termenul scurs de la data depunerii cererii nu ar putea fi unul rezonabil, contrar reținerii instanței de fond, de vreme ce, până la data introducerii cererii de chemare în judecată, persoana răspunzătoare de producerea accidentului nu fusese stabilită în mod definitiv.

Înalta Curte consideră, astfel, că soluția de obligare a pârâtului FGA la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

Potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.", iar potrivit art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților:

"Stabilirea și evaluarea despăgubirilor se efectuează după cum urmează: a) evaluarea despăgubirilor se efectuează de către Fond, direct sau prin mandatarii acestuia, în baza documentelor existente la dosarul de daună și în conformitate cu prevederile legii și ale condițiilor de asigurare; (...)". Urmare a acestor verificări, Fondul de Garantare a Asiguraților dispune plata "creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile", conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte constată că pârâtul FGA a respectat aceste prevederi legale în procedura de analiză a creanței solicitate de reclamanți, neputându-se reține că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de soluționare a cererii reclamanților într-un termen rezonabil, în raport de înscrisurile avute la dispoziție, care nu confirmă culpa conducătorului auto E., asigurat RCA de D. S.A., pentru producerea accidentului, având în vedere că în dosarul penal nr. x/2014, în care se efectuează cercetări pentru lămurirea situației de fapt și stabilirea vinovăției persoanei care a provocat accidentul, a fost pronunțată soluția de neurmărire/netrimitere în judecată, conform art. 340 noul C. proc. pen.

În conformitate cu art. 27 pct. 1 lit. b) din Norma ASF nr. 14/2014, forma în vigoare la data producerii accidentului, asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru prejudiciul produs din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate.

Având ca reper aceste dispoziții legale, se reține că instanța a respins în mod greșit apărările pârâtului FGA, în sensul existenței pe rolul Judecătoriei Videle a dosarului nr. x/2018 având ca obiect plângerea împotriva soluției de neurmărire/netrimitere în judecată, pronunțată în dosarul penal nr. x/2014, întrucât, în lipsa vinovăției asiguratului nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a acestuia și, pe cale de consecință, nici obligația Fondului de a plăti despăgubiri.

Totodată, Înalta Curte are în vedere faptul că nici până la data soluționării prezentului recurs, deși au trecut mai bine de 7 ani de la producerea accidentului, cercetările în dosarul penal nu au fost finalizate, după cum au arătat chiar intimații-reclamanți prin întâmpinarea formulată în recurs.

Nu pot fi primite susținerile intimaților-reclamanți din cuprinsul întâmpinării în sensul că au fost nevoiți să înaiteze cererea de despăgubire pentru a nu fi decăzuți din dreptul de a o mai formula, deși cercetările efectuate în dosarul penal nu erau finalizate. Chiar dacă accidentul a avut loc la data de 14.05.2014, faptul că, în legătură cu respectivul accident, se derula un proces penal face ca, pe parcursul procesului penal, prejudiciul să nu fie cert și, implicit, termenul de decădere pentru formularea cererii de acordare de despăgubiri de la Fond să nu curgă.

În acest context, întrucât sunt fondate criticile aduse de recurentul-pârât soluției primei instanțe, se impune casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C., ca neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Totodată, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite și va dispune obligarea intimaților la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru, dovedită prin înscrisul depus la dosarul pendinte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3717 din 20 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința civilă atacată și, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C., ca neîntemeiată.

Obligă intimații-reclamanți la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a sumei de 200 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 septembrie 2021.