ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 346/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța – secția a II-a Civilă la 01.10.2020, reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească suma de 1.959.928,74 RON, din care 1.628.739,44 RON reprezintă contravaloarea chirie și marfă, iar 331.189,28 RON reprezintă dobânda legală calculată până la 07.08.2020, precum și dobânda legală în continuare, până la plata efectivă a debitului principal.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 775/10.06.2021, Tribunalul Constanța – secția a II-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, S.C. A. S.A., prin administrator judiciar B.., a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 476/04.11.2021, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.628,739,46 RON, reprezentând chirie și contravaloare marfă și a sumei de 331.189,28 RON, reprezentând dobânda legală calculată până la 07.08.2020, precum și a dobânzii legale ce va fi calculată în continuare până la data plății integrale a creanței principale.

Împotriva acestei decizii civile, S.C. C. S.R.L. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1399/08.06.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Rejudecând apelul, Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a pronunțat decizia civilă nr. 70/10.02.2023, prin care a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins excepția nulității relative invocată de pârâtă, ca nefondată, a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.628.739,46 RON, reprezentând chirie și contravaloare marfă și a sumei de 331.189,28 RON, reprezentând dobândă legală calculată până la 07.08.2020, precum și a dobânzii legale aferente debitului principal, calculată în continuare, până la data plății integrale a acestuia.

Împotriva aceste decizii civile, S.C. C. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și rejudecarea de către instanța de recurs, cu consecința respingerii apelului ca nefondat.

Prin memoriul de recurs, după prezentarea succintă a situației de fapt și a raporturilor contractuale dintre părți, recurenta a criticat decizia instanței de apel invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, a susținut că instanța de apel, soluționând excepția nulității contractului de subînchiriere pe temeiul viciului de consimțământ al erorii asupra obiectului convenției, a încălcat dispozițiile art. 1.207 alin. (1) și (2) pct. 2, art. 1.248 și art. 1.249 alin. (2) teza a II-a C. civ.

A arătat că pretențiile intimatei privind plata chiriei nu trebuiau admise, întrucât nu le-a recunoscut, motivul fiind imposibilitatea folosirii spațiului închiriat, din culpa exclusivă a acesteia, care nu i-a pus la dispoziție documentația necesară pentru obținerea autorizației de funcționare, astfel că scopul încheierii contractului de subînchiriere nu a fost realizat.

A precizat că, la momentul încheierii contractului, recurenta s-a aflat în eroare asupra unei împrejurări esențiale privind contractul, anume existența actelor de proprietate necesare autorizării activității sale, pe care intimata trebuia să le dețină sau putea să le obțină, în calitate de locatar în contractul de închiriere semnat cu proprietarul imobilului; a mai arătat că, dacă ar fi cunoscut această situație, nu ar fi mai închiriat spațiul respectiv.

A apreciat că nu este legală constatarea instanței de apel care a analizat vicierea consimțământului său prin prisma calității administratorului societății intimate de asociat și în cadrul societății recurente, la momentul încheierii contractului de subînchiriere.

O altă critică formulată de autoarea căii de atac a vizat aplicarea greșită a prevederilor art. 1.270 C. civ. privind forța obligatorie a contractului. A arătat că, odată ce a aflat despre impedimentul autorizării desfășurării activității sale, a solicitat societății intimate urgentarea demersurilor privind obținerea documentației, iar ulterior chiar a notificat-o cu privire la rezilierea contractului, or, în aceste condiții, nu exista temei pentru a fi obligată la plata facturilor reprezentând chirie, emise până în aprilie 2019.

A mai arătat că instanța de prim control judiciar a reținut greșit faptul că obiectul contractului s-a realizat, întrucât imobilul a fost folosit de societatea recurentă, care și-a înregistrat punctul de lucru la Registrul Comerțului, astfel cum s-a prevăzut în actul încheiat; a precizat că, în realitate, nu a desfășurat activitate în acel spațiu, iar declararea punctului de lucru la Registrul Comerțului nu reprezenta scopul contractului, de aceea, instanța de apel, statuând în acest mod, a încălcat convenția părților, potrivit căreia imposibilitatea folosirii spațiului închiriat reprezenta cauză de reziliere.

Recurenta a mai invocat și aplicarea greșită a normelor legale privind factura fiscală, prevăzute de art. 319 alin. (20) și art. 321 Codul fiscal și art. 277 alin. (2) Codul de procedură fiscală, întrucât instanța de apel a apreciat că facturile emise de intimată au fost acceptate tacit de către recurentă; or, din formularistica facturilor și conduita părților, nu rezultă un asemenea mod de acceptare; totodată, a susținut că prevederile legale aplicate de instanța de apel cu privire la acceptarea facturilor reglementează modul de emitere a acestor documente fiscale, iar nu modul de acceptare.

O ultimă critică formulată de recurentă vizează încălcarea dispozițiilor art. 1.271 alin. (3) lit. b) C. civ. privind impreviziunea, întrucât instanța de apel nu a analizat îndeplinirea, în cauză, a cerințelor cumulative prevăzute de lege. În opinia sa, imposibilitatea obținerii autorizației de funcționare necesară desfășurării activității în spațiul închiriat, din culpa intimatei, impunea adaptarea contractului și reducerea cuantumului chiriei, întrucât obligația sa devenise deosebit de oneroasă, însă toate aceste aspecte nu au fost examinate, cu nesocotirea normei de drept indicate.

La 22.08.2023, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

De aceea, instanța de recurs trebuie să verifice dacă motivele invocate se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă autorul căii de atac își întemeiază recursul pe cel puțin unul din motivele de casare prevăzute limitativ de lege, aducând critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arătând greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de casare expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că recurenta, deși a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, indicând expres dispozițiile legale pretins nesocotite de instanța de apel, analiza cererii de recurs relevă, însă, că nu au fost dezvoltate critici ce ar putea fi subsumate corespunzător acestui caz de casare.

Astfel, recurenta a susținut că, soluționând excepția nulității contractului de subînchiriere, curtea de apel a încălcat art. 1.207 alin. (1) și (2) pct. 2, art. 1.248 și art. 1.249 alin. (2) teza a II-a C. civ., dispoziții legale care reglementează viciul de consimțământ al erorii asupra obiectului convenției și nulitatea relativă, însă, în dezvoltarea criticilor sale nu a argumentat în concret modalitatea în care aceste dispoziții au fost nesocotite, ci a combătut elementele factuale reținute de instanța devolutivă pentru a înlătura incidența acestui viciu de consimțământ; astfel, recurenta și-a exprimat dezacordul față de considerentele deciziei recurate prin care s-a reținut că este exclusă vicierea consimțământului său în condițiile în care, la încheierea contractului, administratorul societății recurente deținea și calitatea de asociat al intimatei; această critică nu are valențe de nelegalitate, ci de netemeinicie.

De asemenea, sub aspectul încălcării art. 1.270 C. civ., autoarea căii de atac a prezentat argumente prin care urmărește convingerea instanței de recurs asupra faptului că scopul contractului nu s-a realizat, deoarece spațiul închiriat nu a fost folosit conform voinței părților, astfel că nu există temei pentru plata chiriei pretinse de intimata-reclamantă. Or, toate susținerile sale vizează interpretarea clauzelor contractuale și analiza conduitei părților pe baza probatoriul administrat în fața instanțelor devolutive, aspecte care nu mai pot fi reevaluate de către instanța de recurs, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care impun, în această fază procesuală, examinarea doar a conformității hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Pentru justificarea caracterul nedatorat al pretențiilor disputate în prezenta cauză, societatea recurentă a invocat aplicarea greșită a unor norme de drept în materie fiscală, care reglementează elemente de formă ale facturii fiscale, susținând că cele emise de intimată au fost greșit apreciate drept valabile de către instanțele devolutive, în condițiile în care nu le-a acceptat prin semnătură.

Nici aceste aspecte nu pot fi examinate de instanța de recurs, întrucât vizează temeinicia pretențiilor prin prisma dovezilor administrate în cauză, chestiune care nu intră în sfera controlului de legalitate exercitat în calea extraordinară de atac a recursului.

Înalta Curte subliniază că, și în ipoteza în care curtea de apel ar fi apreciat greșit asupra condiției semnăturii de pe facturile emise de intimată, prin nesocotirea normelor de drept fiscale, nu această metodă de confirmare a sumelor pretinse de către intimată a fost valorificată de curtea de apel pentru a statua asupra temeiniciei pretențiilor, ci confirmarea de sold semnată de societatea recurentă în temeiul normelor de drept contabile, astfel încât pretinsul viciu de formă a facturilor apare fără relevanță. Or Înalta Curte de Casație și Justiție notează că nu aceste aspecte au fost deduse recursului, ci exclusiv chestiunii legate de relevanța și interpretarea probatoriului spre a se decide, în apel, incidența impreviziunii.

Nici criticile privind greșita aplicare a prevederilor art. 1.271 alin. (3) lit. b) C. civ. nu vizează aspecte de nelegalitate, întrucât recurenta a afirmat doar că instanța nu a analizat condițiile cumulative privind incidența impreviziunii, a căror examinare ar fi relevat faptul că obligația sa de plată a chiriei devenise deosebit de oneroasă față de imposibilitatea de realizare a scopului închirierii. Sub acest aspect, se mai observă că, prin decizia recurată, curtea de apel a reținut că nu este incidentă impreviziunea, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de norma anterior evocată; prin urmare, dacă instanța de prim control judiciar a statuat că una dintre condițiile cumulative nu este îndeplinită, ar fi fost de prisos să examineze celelalte condiții care, chiar de ar fi fost întrunite, nu ar fi condus la aplicarea impreviziunii.

Pe temeiul acestor considerente, reamintind că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare din perspectiva rigorilor procedurale, situație care se constată și în cauza de față, din moment ce analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 496 alin. (1) teza a III-a, raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 70/10.02.2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2024.