ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1600/2021

Ședința publică din data de 23 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 iulie 2015 pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă sub număr de dosar x/2015, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E., F., G., H., I. și J., solicitând instanței să-i oblige pe pârâți, în solidar, la plata sumei de 642.508,10 RON, reprezentând prejudiciu cauzat reclamantei, prin perfectarea și derularea relației comerciale cu societatea S.C. K. S.R.L., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 746 din 3 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților B., H., D., C., G., E., F., J. și I., invocată prin întâmpinările depuse de acești pârâți, ca neîntemeiată, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F., G., H., I., J., ca neîntemeiată.

S-a dispus obligarea reclamantului la plata sumei de 1628,58 RON către pârâtul B., reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 55 din 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal: a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 746 din 3 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații-pârâți B., C., D., F., H., E., G., I., J., ca nefondat.

A fost obligată apelanta-reclamantă la plata sumei de 4.138,70 RON către intimatul-pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 55 din 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța a judecat apelul cu depășirea limitelor apelului, deoarece a statuat asupra temeiului juridic aplicabil acțiunii de fond, încălcând astfel prevederile art. 477 alin. (1) și 479 alin. (1) C. proc. civ., și totodată, i-a provocat o înrăutățire a situației în propria cale de atac, încălcând prevederile art. 481 C. proc. civ.

Recurenta apreciază că acele considerente ale hotărârii de fond cuprinse în filele x, prin care Tribunalul Constanța a analizat temeiul juridic al acțiunii și a constatat ca acțiunea este admisibilă din perspectiva temeiului juridic invocat, se bucurau de autoritate de lucru judecat, atâta timp cât apelul formulat de reclamantă nu a vizat acele considerente, motiv pentru care consideră că temeiul juridic rămânea câștigat cauzei.

În contextul în care, în rejudecarea fondului ca urmare a soluționării apelului formulat doar de reclamantă, instanța de apel, în contradicție cu considerentele instanței de fond, a statuat că acțiunea nu a fost corect întemeiată în drept, apreciază că s-a încălcat principiul neagravării situației în propria cale de atac - non reformatio in pejus. Astfel, deși prin hotărârea instanței de fond, s-a statuat că acțiunea reclamantei a fost corect întemeiată în drept, fiind respinsă și excepția inadmisibilității invocată de către pârâți, după soluționarea apelului formulat de reclamantă, s-a constatat că acțiunea nu a fost corect întemeiată în drept, ceea ce echivalează cu o agravare a situației în propria cale de atac.

De asemenea, recurenta consideră că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, respectiv prevederile art. 13, art. 14 alin. (4) (5) și (6), art. 22 alin. (4) și (7) C. proc. civ., deoarece instanța s-a pronunțat cu privire la incidența art. 1915 C. civ. direct prin considerentele hotărârii, fără a pune în discuția contradictorie a părților acest temei juridic.

Recurenta a mai arătat că instanța a încălcat regulile de procedură cu privire la soluția pronunțată în cauză, respectiv nu a făcut aplicarea prevederilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., având în vedere că, în fond, s-a apreciat că în cauza erau incidente prevederile vizând răspunderea civilă delictuală, iar în apel, s-a apreciat că acest text de lege nu era aplicabil (față de prevederile art. 1915 din C. civ. care, reține instanța, constituie legea specială ce nu derogă de la legea generală -răspunderea civilă delictuală).

Astfel, recurenta apreciază că, dacă instanța de apel a constatat că la fondul cauzei s-a greșit când s-au aplicat anumite dispoziții legale, soluția care trebuia să fie pronunțată era aceea de anulare a hotărârii apelate și de rejudecare a fondului, pronunțând o hotărâre susceptibilă de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a considerat că motivarea instanței de apel este confuză și ambiguă, ceea ce echivalează cu o nemotivare.

Cu privire la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a încheierii din data de 23.12.2015 și a considerentelor hotărârii instanței de fond, prin care s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii din perspectiva temeiului juridic invocat și s-a constatat că acțiunea a fost corect întemeiată, încheierea și considerentele nefiind atacate cu apel de către niciuna dintre părți, procedându-se la o reanalizare a temeiului juridic.

Instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești care au fost depuse la dosarul cauzei, prin care s-a constatat că intimații au acționat nelegal, prin preluarea controlului asupra S.C. A. S.A. începând cu data de 16.09.2011, prin menținerea controlului asupra societății în perioada 16.09.2011-24.07.2012, prin împiedicarea administratorilor legal aleși de a pătrunde în sediul societății și prin perfectarea de acte juridice în numele și pe seama societății A. S.A.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta consideră că instanța de apel a aplicat o normă care nu era incidență în speță, respectiv art. 1915 C. civ., făcându-se o interpretare greșită a concursului dintre art. 1915 C. civ. și art. 1349 C. civ., instanța apreciind greșit că art. 1915 este norma specială care înlătură aplicarea art. 1349 C. civ., care este norma generală.

De asemenea, recurenta arată că, în mod nelegal, instanța de apel a apreciat ca nefiind incidente dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală și că nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor de atragere a răspunderii intimaților, deși a dezvoltat pe larg în cererea de chemare în judecată aceste aspecte.

Un alt aspect de nelegalitate invocat de recurenta este că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că principiul "business judgement rule" înlătură răspunderea intimaților din prezenta cauză, acest principiu fiind consacrat în materia societăților pe acțiuni în art. 144

1

alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990 privind societățile, text de lege care se aplică numai administratorilor legal aleși, nu și administratorilor de fapt.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Intimații-pârâți D., G., E. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin rezoluția din 7 mai 2019 s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 55 din 1 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, până la soluționarea sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care face obiectul dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin încheierea nr. 1889 din 23 octombrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției I Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție. A fost scoasă cauza de pe rol și a fost trimisă, spre competentă soluționare, secției a II-a Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată de rolul secției a II-a Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub număr de dosar x/2015

Prin încheierea din 14 februarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 55 din 1 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. A fost stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 12 iunie 2020.

Prin încheierea din 15 mai 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a preschimbat, din oficiu, termenul de judecată de la data de 12 iunie 2020, la data de 16 iunie 2020, judecarea cauzei fiind amânată în vederea indicării și introducerii în cauză a moștenitorilor intimatului-pârât F..

La 23 septembrie 2020, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a transmis o cerere de introducere în cauză a moștenitorilor defunctului F., respectiv: J., care este parte în cauză și L., iar, la termenul din 21 octombrie 2020 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor defunctului F., și anume: J. și L..

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce privește invocarea motivului de recurs reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., se impune precizarea faptului că acest motiv de casare se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă se constată ca fiind nefondate criticile recurentei subsumate acestui motiv de casare.

Totodată, se constată că hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția, motivarea fiind clară și concisă, nefiind incident nici motivul de casare instituit de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel s-a pronunțat cu respectarea cerințelor art. 477 alin. (1), art. 479 C. proc. civ., cu garantarea principiului "tantum devolutum, tantum judicatum", față de limitele în care reclamanta a înțeles să învestească instanța de fond și să-și argumenteze pretențiile, verificând aplicarea legii de către instanța de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care apelanta a înțeles să învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurentei, nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe încălcarea regulilor de procedură.

Argumentat și legal motivat, instanța de control judiciar a reținut cu justețe că reclamanta A. S.A. a formulat o acțiune îndreptată împotriva intimaților-pârâți B., C., D., E., F., G., H., I. și J., întemeiată pe prevederile C. civ. în materia răspunderii civile delictuale, prin care a solicitat repararea prejudiciului cauzat de pierderea suferită prin nerecuperarea contravalorii mărfii livrate către S.C. K. S.R.L., în temeiul contractului nr. x/23.01.2012, urmare a intrării acestei societăți în faliment și a radierii acestei societăți.

Ceea ce s-a criticat pe întregul parcurs al litigiului (inclusiv în recurs) a fost modul de exercitare a administrării de fapt a societății recurente, de către intimații-pârâți care ar fi uzurpat aceste calități și ar fi deținut controlul efectiv asupra afacerilor S.C. A. S.A., pentru o perioadă de timp, reclamanta subliniind existența faptei ilicite, condiție a îndeplinirii atragerii răspunderii civile delictuale, rezultată, în opinia sa, din preluarea, în mod nelegal, a conducerii societății A. S.A., în data de 16.09.2011 și perfectarea de acte juridice în numele și pe seama societății recurente, precum și nerespectarea unor hotărâri judecătorești prin care au fost suspendate efectele unor hotărâri AGA sau au fost anulate anumite hotărâri AGA, privind administrarea A. S.A.

În mod greșit, recurenta se prevalează de împrejurarea că instanța de apel a făcut o interpretare eronată a concursului dintre art. 1915 C. civ. și art. 1349 C. civ. și a reținut că art. 1915 este norma specială care înlătură aplicarea art. 1349 C. civ., care este norma generală.

În speță, instanța de apel nu a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 1349 C. civ., cum în mod eronat pretinde recurenta, ci a arătat, în raport de obiectul cauzei, cu respectarea principiului generalia specialibus non derogant, că prevederile art. 1349 C. civ. se pot aplica doar cu privire la aspectele nereglementate de art. 1915 C. civ., respectiv că norma specială se completează cu cea generală.

Câtă vreme pretențiile reclamantei A. S.A. au fost întemeiate pe răspunderea civilă delictuală a administratorului, este de necontestat că în cauză, pe lângă dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., relevante în materia răspunderii civile delictuale a administratorului sunt și prevederile art. 1915 C. civ., conform cărora:

"(1) Administratorii răspund personal față de societate pentru prejudiciile aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpă în administrarea societății. (2) Dacă mai mulți administratori au lucrat împreună, răspunderea este solidară. Cu toate acestea, în privința raporturilor dintre ei, instanța poate stabili o răspundere proporțională cu culpa fiecăruia la săvârșirea faptei cauzatoare de prejudicii", aspect reținut legal de instanța de control judiciar.

Instanța de apel a analizat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, pornind de la susținerile A. S.A. privind existența faptei ilicite constând în nelegala administrare, iar faptul că soluția adoptată nu a corespuns voinței reclamantei nu poate conduce la casarea hotărârii atacate.

Sunt nefondate susținerile recurentei vizând schimbarea temeiului juridic, încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, respectiv a prevederilor art. 13, art. 14 alin. (4) (5) și (6), art. 22 alin. (4) și (7) C. proc. civ., motivat de împrejurarea că instanța de apel s-ar fi pronunțat cu privire la incidența art. 1915 C. civ. direct prin considerentele hotărârii, fără a pune în discuția contradictorie a părților acest temei juridic, întrucât, astfel cum rezultă din actele aflate la dosar, art. 1915 C. civ. a fost invocat prin întâmpinarea depusă în primă instanță de intimatul B..

Nu se poate face abstracție de aplicarea prevederilor art. 1915 C. civ., deoarece întreaga acțiune s-a fundamentat pe ideea de administrare abuzivă a societății, în sensul că este îndeplinită condiția faptei ilicite prin raportare la faptul că toate acele hotărâri AGOA, emise de acționarii ce i-au numit pe pârâți în consiliul de administrație, au fost anulate prin hotărâri judecătorești, iar conducerea societății de către pârâți a avut loc de facto, și nu de drept.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă se impune a se preciza că administratorul de fapt are aceeași răspundere civilă față de societate ca și administratorul de drept (în funcție), iar motivele pentru care poate fi antrenată răspunderea reparatorie a administratorului sunt precizate de art. 1915 alin. (1) C. civ.

Este știut că răspunderea civilă a administratorilor este o răspundere subsidiară posibilă, ce poate interveni atunci când societatea a epuizat orice alt remediu de reparație, fără satisfacerea creanței sale.

Potrivit dispozițiilor C. civ., răspunderea administratorilor este o răspundere directă față de asociații societății reclamante și poate fi angajată doar în anumite cazuri: a) încălcarea legii, b) încălcarea mandatului, c) culpa în administrare, angajarea răspunderii administratorilor fiind posibilă atât în temeiul art. 72 și 73 din Legea nr. 31/1990, cât și în temeiul răspunderii civile delictuale, în măsura în care se încalcă însăși legea, și nu doar contractul de mandat.

Cum în mod legal a constatat și instanța de apel, în speță nu a fost invocată încălcarea legii și nici încălcarea vreunui mandat, ceea ce impută reclamanta intimaților-pârâți fiind culpa în administrare.

În acest context, în limitele învestirii, apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanței să conchidă, că imposibilitatea recuperării contravalorii mărfii livrate nu echivalează cu o culpă a persoanelor care au angajat societatea reclamantă în acest raport juridic, deoarece legea nu oferă, acționarilor unei societăți, protecție împotriva riscurilor inerente ale afacerilor, iar reclamanta nu a dovedit că pierderea a fost produsă ca urmare a unei judecăți neglijente sau frauduloase a intimaților, pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală a acestora.

Astfel, din moment ce reclamanta nu a dovedit că o altă persoană, aflată în poziția intimaților, care ar fi acționat cu diligența unui bun proprietar (bonus pater familias), nu ar fi încheiat un astfel de contract cu S.C. K. S.R.L., s-a arătat că nu se poate vorbi despre dovedirea culpei intimaților la încheierea acestui contract, fiind de necontestat că simpla încheiere a unui contract de vânzare produse potrivit obiectului de activitate al societății nu poate fi reținută ca având un caracter ilicit.

Se impune precizarea faptului că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale, aspectele de temeinicie neputând constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Fără a relua cele anterior expuse, se reține ca fiind nefondat și motivul de casare prevăzut de pct. 7 al art. 488 C. proc. civ., neputând fi primite susținerile recurentei vizând autoritatea de lucru judecat a încheierii din data de 23.12.2015 și a considerentelor hotărârii instanței de fond, din perspectiva temeiului juridic invocat, întrucât simpla referire la art. 1915 C. civ. nu echivalează cu o schimbare a temeiului juridic ori cu o agravare a situației în propria cale de atac, astfel cum pretinde recurenta, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat, instanța a analizat îndeplinirea cerințelor răspunderii civile delictuale, pe care s-a întemeiat acțiunea, din perspectiva propusă de reclamanta A. S.A.

În egală măsură, sunt lipsite de justificare criticile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești prin care s-a constatat că intimații au acționat nelegal, prin preluarea controlului asupra S.C. A. S.A. începând cu data de 16.09.2011, prin menținerea controlului asupra societății în perioada 16.09.2011-24.07.2012, prin împiedicarea administratorilor legal aleși de a pătrunde în sediul societății și prin perfectarea de acte juridice în numele și pe seama societății A. S.A.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că regula privind buna judecată în luarea deciziilor de afaceri, "business judgement rule", cuprinsă de art. 144

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990 (la care face referire recurenta), reflectă o prezumție că în luarea unei decizii de afaceri directorii/administratorii unei societăți au acționat în cunoștință de cauză bine informați, cu bună-credință și în convingerea sinceră că acțiunea a fost luată în interesele societății.

În acest sens, instanța de apel a reținut că deciziile luate cu celeritate, pe baza unor informații rezonabile, nu atrag răspunderea administratorilor, oricât ar fi de mare prejudiciul suferit de societate, iar, în cauză, reclamanta nu a dovedit existența unor informații rezonabile, accesibile intimaților, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.01.2012, care să conducă la concluzia că încheierea acestui contract cu K. S.R.L. poate avea drept rezultat prejudicierea vânzătorului cu suma reprezentând contravaloarea mărfii livrate, aspecte de fapt care nu mai pot fi evaluate în recurs.

Așa fiind, s-a arătat în mod corect că neacoperirea unei creanțe, urmare a incapacității de plată a debitorului, se încadrează în noțiunea de "risc inerent în afaceri".

Pentru rațiunile înfățișate, se constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel a interpretat și aplicat corect legea.

Așa fiind, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 55 din 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatului B. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestuia, în sensul obligării recurentei-reclamante S.C. A. S.A. la plata sumei de 2898,90 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât B., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 55 din 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă pe recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. la plata sumei de 2898,90 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2021.