ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 540/2021

Ședința publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 19 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. ȘI B. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., obligarea acesteia la plata următoarelor sume: 227.946,44 RON, reprezentând rest de achitat din factura fiscală nr. x/06.11.2015, scadentă și neachitată, emisă în temeiul contractului de consultanță nr. x/31.08.2009; 150.505,68 RON (121.375,70 RON + TVA) rest din onorariul de succes datorat de către pârâtă conform contractului de consultanță; 1505 RON, reprezentând penalități de întârziere în cuantum de 150,50 RON (0,1% din obligația de plată) pentru fiecare zi lucrătoare de întârziere, pentru perioada cuprinsă între 22.09.2014 - 03.10.2014, reprezentând 10 zile lucrătoare de la scadența obligației de plată privind onorariul de succes; penalități de întârziere în cuantum de 1505 RON pentru fiecare zi lucrătoare de întârziere (1% din cuantumul onorariului de succes restant), începând cu 06.10.2014 (a 11-a zi lucrătoare de la data scadenței obligației de plată privind restul din onorariul de succes datorat) și până la data achitării integrale a debitului restant. Totodată, reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 și art. 1073 din C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinare, pârâta C. S.R.L. a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile formulate de reclamantă și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca fiind prescrisă. Pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată cu obligarea reclamntei la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de soluționarea cauzei.

Prin încheierea din 3 octombrie 2017, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a pus în vedere reclamantei ca, până la termenul de judecată acordat din 28 noiembrie 2017, să facă precizări cu privire la cuantumul onorariului de succes solicitat, capătul principal de cerere, la penalitățile de întârziere solicitate și dacă această creanță solicitată prin acțiunea principală a mai fost pusă în discuție.

Prin cererea precizatoare depusă la 17 noiembrie 2017, reclamanta a arătat că a solicitat obligarea pârâtei la plata a 6% din suma de 17.852.542,10 RON și a TVA-ului aferent onorariului de succes.

În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, a precizat că solicită o diferență a onorariului de succes în cuantum total de 150.505,68 RON (121.375,70 RON + TVA).

În ceea ce privește cel de-al treilea și cel de al patrulea capăt de cerere, reclamanta a arătat că acestea vizează penalitățile de întârziere contractuale datorate de pârâtă pentru suma de 150.505,68 RON.

Prin concluziile scrise depuse la 12 februarie 2018, pârâta C. S.R.L. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de soluționarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 1848 din 12 decembrie 2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat față de ordonanța nr. 1493 din 26.05.2015 a Tribunalului Constanța, pronunțată în dosar nr. x/2015, ca neîntemeiată. Totodată, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată la data de 17.11.2017, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. ȘI B. S.R.L., prin administrator special Ing. D. și administrator judiciar C.I.I. E., solicitând admiterea apelului și modificarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 424 din 25 septembrie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul reclamantei și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că, a admis, în parte, acțiunea; a dispus obligarea intimatei-pârâte C. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 227.946,44 RON, reprezentând T.V.A. aferent onorariului de succes în sumă de 949.776,82 RON; a respins capătul doi de cerere privind plata pretenției în cuantum de 150.505,68 RON, reprezentând rest onorariu de succes, ca nefondat; a respins capetele trei și patru din cerere privind plata penalităților de întârziere, ca nefondate; a dispus obligarea intimatei-pârâte la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 5663,92 RON, reprezentând cheltuieli de judecată achitate în primă instanță.

Împotriva deciziei civile nr. 424 din 25 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, apelanta-reclamantă A. ȘI B. S.R.L., prin administrator special Ing. D. și administrator judiciar C.I.I. E. a declarat, la 25 martie 2020, în termen legal, recurs, solicitând admiterea căii de atac și modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

După expunerea situației de fapt și a parcursului situației litigioase dintre părți, recurenta menționează că instanța de apel i-a respins pretențiile care vizau obligarea pârâtei la plata diferenței din onorariul de succes și a penalităților de întârziere aferente, pe baza unei greșite interpretări a prevederilor contractului și a voinței părților.

În dezvoltarea motivului de recurs, se arată că, așa cum rezultă din adresa AFM nr. x/21.02.2011 (care se află la dosarul cauzei), AFM i-a aprobat pârâtei o finanțare în cuantum de 17.852.542,10 RON, intimata-pârâtă având acces la toată această finanțare, pe care putea să o încaseze integral, iar această finalitate a depins exclusiv de modul în care pârâta a înțeles să implementeze proiectul.

După evocarea dispozițiilor art. 5.1., art. 9.3. și art. 9.4. din contractul de consultanță nr. x/31.08.2009, recurenta arată că părțile au înțeles să raporteze onorariul de succes la valoarea finanțării pe care AFM i-a aprobat-o intimatei-pârâte, indiferent dacă pârâta alegea să renunțe, în tot sau în parte, la aceasta. Menționează recurenta că, și dacă intimata-pârâtă ar fi refuzat semnarea contractului de finanțare, ceea ce ar fi echivalat cu pierderea întregii finanțări obținute, tot ar fi fost obligată să achite onorariul de succes, astfel că este irelevantă suma pe care, în final, pârâta ar fi încasat-o efectiv.

Mai arată că aceeași idee se desprinde și din prevederile actului adițional nr. x/31.08.2009, prin care părțile au convenit termene clare de plată a onorariului de succes (până la 15.06.2012 și 16.09.2012), indiferent dacă intimata-pârâtă ar fi reușit să acceseze finanțarea aprobată de AFM până la respectivele termene.

Mai arată că, în implementarea contractului de finanțare încheiat cu AFM, din finanțarea de 17.852.542,10 RON care i-a fost aprobată, intimata-pârâtă a accesat doar suma de 15.829.613,76 RON, fiind suma pe care AFM i-a achitat-o conform cererilor sale de plată.

În cele ce urmează, recurenta-reclamantă susține că, pe baza unei interpretări greșite a prevederilor contractuale, atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut că onorariul de succes se determină în raport de suma de 15.829.613,76 RON, care, în fapt, nu reprezintă finanțarea pe care AFM i-a aprobat-o intimatei-pârâte, ci suma pe care aceasta a accesat-o efectiv din finanțarea aprobată. Însă, arată recurenta, această opțiune a intimatei-pârâte, de a renunța la o parte din finanțarea pe care a obținut-o, nu o exonerează de plata integrală a onorariului de succes, așa cum este prevăzut expres în contract.

Mai mult, arată că părțile au agreat în mod expres în Actul adițional nr. x/22.08.2011 (art. 12) că, și în situația în care intimata-pârâtă ar fi renunțat la toată finanțarea obținută, tot ar fi fost obligată la plata onorariului de succes raportat la suma de 17.852.542,10 RON care i-a fost aprobată de AFM.

În altă ordine de idei, recurenta afirmă că, pentru situația în care, din diverse motive, intimatei-pârâte i-ar fi fost retrasă o parte din finanțarea de 15.829.613,76 RON pe care a accesat-o de la AFM, părțile au avut în vedere și această circumstanță, sens în care au reglementat în mod expres și astfel de situații în actul adițional nr. x/22.08.2011 (art. 13).

În încheiere, recurenta-reclamantă conchide în sensul că, pe baza aplicării greșite a normelor de drept material referitoare la interpretarea contractelor și a celor referitoare la forța obligatorie a contractelor, instanța de apel a reținut greșit că onorariul de succes pe care intimata-pârâtă îl datorează recurentei se determină în raport de suma pe care aceasta a încasat-o efectiv de la AFM, respingând, astfel, solicitările recurentei-reclamante de obligare la plata diferenței de onorariu de succes și a penalităților de întârziere aferente.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 3 iunie 2020, fără ca aceasta să depună întâmpinare.

Prin rezoluția completului, s-a dispus, în baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 10 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului către părți, pentru ca acestea să depună punct de vedere, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din Cod.

Raportul a fost comunicat părților la 18 noiembrie 2020, respectiv, la 19 și 20 noiembrie 2020, respectiv, la 31 iulie 2020, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul de recurs.

Niciuna din părți nu a înțeles să își manifeste poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere față de raportul comunicat.

Prin rezoluția din 28 decembrie 2020, în baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (5)-(7) C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului în completul de filtru la data de 9 martie 2021.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., nulitatea recursului, reținută prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, urmează a anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. ȘI B. S.R.L., prin administrator special D. și administrator judiciar C.I.I. E., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal este sancționată cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, în sensul că nu pot fi susținute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situației de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie. În consecință, instanța de recurs nu poate examina decât acele critici privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. și sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanței de recurs.

În speță, recurenta-reclamantă, deși a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu a relevat nicio dispoziție de drept material pe care instanța de apel să o fi omis de la aplicare sau să o fi aplicat greșit.

Astfel, deși recurenta afirmă că decizia atacată ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, făcând referire la aplicarea greșită a normelor de drept material privind interpretarea contractelor și a voinței părților, precum și la cele referitoare la forța obligatorie a contractelor, aceasta nu aduce nicio critică propriu-zisă deciziei instanței de apel, ci se limitează la a susține că, pe baza unei interpretări greșite a prevederilor contractuale, atât instanța de fond, cât și cea de apel, au reținut că onorariul de succes se determină în raport de suma pe care intimata-pârâtă a accesat-o efectiv din finanțarea aprobată, și nu raportat la finanțarea pe care AFM a aprobat-o, fără a face referire, însă, la argumentele instanței de apel și fără a arăta care sunt aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate și care sunt textele legale încălcate.

Totodată, nu se poate considera că afirmațiile recurentei din cuprinsul cererii de recurs, privind conținutul clauzelor și ipotezele de interpretare ale acestora reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale cu care ar intra în conflict, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

Așadar, în loc să combată efectiv raționamentul instanței de apel, recurenta nu face altceva decât să aducă în atenția instanței de recurs interpretarea clauzelor contractuale în maniera proprie, prezentată deja în fața instanțelor devolutive.

Or, spre deosebire de calea ordinară de atac a apelului, recursul este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, adică fără posibilitatea de a se determina o nouă judecată în fond a pricinii, în care instanța de recurs examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., fiind obligatoriu ca autorul acestuia să își exprime nemulțumirea în condițiile stabilite de lege.

Așa fiind, susținerile recurentei prezentate drept motive de recurs nu conțin critici în sens propriu asupra deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața Curții de Apel Constanța și care și-au primit o rezolvare prin hotărârea atacată, astfel încât acestea nu pot constitui o motivare legală a recursului.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că dispozițiile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. au fost invocate formal, în condițiile în care simpla afirmație privind încălcarea de către instanța de apel a regulilor de drept material referitoare la interpretarea contractelor și cele referitoare la forța obligatorie a contractelor pentru părțile sale nu reprezintă o motivare a recursului în acord cu exigențele textului legal.

Reținând că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu vizează considerentele reținute de Curtea de Apel Constanța în motivarea deciziei pronunțate, care să permită, astfel, exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Nefiind motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că autoarea recursului nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. ȘI B. S.R.L., prin administrator special D. și administrator judiciar C.I.I. E., împotriva deciziei civile nr. 424 din 25 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. ȘI B. S.R.L., prin administrator special D. și administrator judiciar C.I.I. E., împotriva deciziei civile nr. 424 din 25 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 martie 2021.