ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1948/2022

HOTĂRÂRE

06.10.2022

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1948/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 6 octombrie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Prin cererea înregistrată la data de 30 iulie 2020 pe rolul Judecătoriei Constanța – secția civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. (fostă C. S.R.L.), obligarea acesteia la plata sumei de 26.313,09 RON, reprezentând prețul lucrărilor, datorat conform contractului de furnizare nr. x/09.03.2017 și a actelor adiționale la acesta. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 15.035,94 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 30 iulie 2020, la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,05%, calculate în continuare începând cu data de 31 iulie 2020 și până la momentul achitării efective și integrale a debitului principal, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270, art. 1350 și art. 1535 alin. (1) din C. civ.

La data de 6 octombrie 2020, pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată și obligarea acesteia la plata sumei de 182.051,57 RON, echivalentul sumei de 37.179 Euro, ce reprezintă diferența între valoarea penalităților de întârziere reținute acesteia de către beneficiarul lucrării, societatea D. S.R.L. și valoarea solicitată de reclamantă. Pe cale de excepție, pârâta a invocat necompetența teritorială a Judecătoriei Constanța. În motivare, a menționat că reclamanta s-a adresat Judecătoriei Constanța, având în vedere, probabil, dispozițiile art. 126 din C. proc. civ. și art. 12.2 din contractul nr. x/09.03.2017.

Prin sentința civilă nr. 4238 din 13 aprilie 2021, pronunțată de Judecătoria Constanța – secția civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâta B. S.R.L., prin întâmpinare, competența teritorială de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria Constanța a reținut următoarele:

Reclamanta se prevalează, în dovedirea pretențiilor sale, de contractul nr. x/09.03.2017, având ca obiect executarea, transportul și montarea de către furnizor a produselor reprezentate în anexa nr. 1 la contract cu următoarele caracteristici: perete cortină semistructural (zona lift) – 139,50 mp; tâmplărie Al – 13,53 mp.

Contractul nu poartă semnătura beneficiarului lucrărilor, respectiv a pârâtei, semnătura acesteia regăsindu-se exclusiv în cuprinsul actelor adiționale la contract.

Sub un prim aspect, instanța a înlăturat argumentul reclamantei referitor la incidența dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că aceste dispoziții legale îndreptățesc instanța să concluzioneze în sensul că determinarea competenței teritoriale în funcție de locul executării obligațiilor contractuale este condiționată de inserarea expresă în contract a unui atare loc. Or, nicio dispoziție contractuală nu îl prevede.

Contrar susținerilor reclamantei, nici anexa 1 la contract nu prevede locul executării obligațiilor, ci enumeră produsele ce urmau a fi executate, transportate și montate.

Prin urmare, întrucât nu este suficient a se stabili locul executării obligației, ci se impune ca acesta să fie expres prevăzut în contractul părților, Judecătoria Constanța a constatat că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Sub un al doilea aspect, instanța a constatat că în conformitate cu art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute și, prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.

Conform art. 12.2 din contractul nr. x/09.03.2017, litigiile născute în legătură cu interpretarea și/sau executarea contractului sunt de competența instanțelor judecătorești din Constanța.

Conform art. 1203 din C. civ., clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunța unilateral contractul, de a suspenda executarea obligațiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părți decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepții, restrângerea libertății de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor judecătorești nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.

În acord cu susținerile pârâtei, dispozițiile civile anterior evocate sunt pe deplin incidente cauzei, întrucât clauza prevăzută la art. 12.2 din contract este una standard care derogă de la normele ce reglementează competența instanțelor judecătorești - în speță de la art. 107 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, instanța a observat că pârâta nu a acceptat expres clauza contractuală prevăzută la art. 12.2, în condițiile în care convenția în cuprinsul căreia a fost inserată nu poartă semnătura acesteia. Împrejurarea semnării actelor adiționale la contract sau a purtării unei corespondențe între părți referitoare la executarea contractului nu schimbă concluzia trasă anterior, având în vedere că nu este suficientă asumarea tacită a clauzei atributive de competență, aspectele relatate prezentând, așadar, relevanță doar în cadrul analizei fondului raporturilor juridice dintre părți.

Concluzionând, competența de soluționare a cauzei se determină în raport de regula generală stabilită prin art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., conform căreia cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Întrucât sediul pârâtei se află în Sectorul 1 al Municipiului București, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Judecătoria Sectorului 1 București – secția I civilă, prin sentința civilă nr. 13144/2021 din 17 decembrie 2021, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L. și pe pârâta B. S.R.L., în favoarea Judecătoriei Constanța; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În argumentarea acestei sentințe, s-a arătat că regula înscrisă în art. 107 din C. proc. civ. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial.

Prin contractul încheiat de părțile litigante s-au stabilit mai multe clauze, printre care și alegerea de competență, potrivit căreia "instanța competentă în caz de litigii: instanțele judecătorești din Constanța". Această clauză, prin care s-a convenit ca litigiile privitoare la raportul juridic obligațional dintre părți să fie soluționate de o altă instanță decât cea competentă potrivit legii, alegerea fiind în favoarea instanței judecătorești din Constanța, respectiv Judecătoria Constanța sau, după caz, Tribunalul Constanța ori Curtea de Apel Constanța, are valoarea unei clauze atributive de competență, având în vedere că a fost însușită de către ambele părți.

Din acest punct de vedere, sunt relevante dispozițiile art. 277 alin. (2) din C. proc. civ. care stabilește că "înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obișnuit în exercițiul activității unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepția cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăși dovedirea actului juridic".

Contractul chiar nesemnat, neînsușit prin semnătură de către destinatarul său nu constituie o probă împotriva acestuia dacă nu se dovedește, în condițiile dispoziției legale arătate, faptul conex că destinatarul își organizează afacerea în mod constant, în relația cu emitentul facturii, în condițiile stipulate în contractul criticat de pârâtă.

Or, relațiile contractuale dintre părți se desfășoară de multă vreme, în contract este stipulat clar obiectivul și amplasarea acestuia în Constanța, motiv pentru care, instanța a acordat relevanță mențiunii referitoare la stabilirea competenței în caz de litigii, cum este cazul în speță, emitentul facturii a demonstrat că o asemenea clauză era, în mod constant, acceptată între părți, acea clauză a fost asumată de cel căruia i se opune, respectiv că aparține instanței din Municipiul Constanța competența în soluționarea litigiilor în legătură cu contractul încheiat, acceptat de pârâtă potrivit corespondenței electronice ca un argument în plus că intenția părților a fost în sensul că toate litigiile urmau a fi soluționate în Municipiul Constanța.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă la data de 29 iunie 2022.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. (fostă C. S.R.L.) la plata sumei de 26.313,09 RON, reprezentând prețul lucrărilor, datorat conform contractului de furnizare nr. x/09.03.2017 și a actelor adiționale la acesta. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 15.035,94 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 30 iulie 2020, la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,05%, calculate în continuare începând cu data de 31 iulie 2020 și până la momentul achitării efective și integrale a debitului principal.

Înalta Curte constată că reclamanta A. S.R.L. și-a asumat, prin contractul de furnizare nr. x/09.03.2017 încheiat cu pârâta B. S.R.L. (fostă C. S.R.L.), obligația de a realiza lucrările de executare, transport și montare a produselor "perete cortină semistructural (zonă lift) – 139,50 mp" și "tâmplărie Al – 13,53 mp", în schimbul prețului de 32.655,40 euro plus TVA, ce urma a fi plătit în două tranșe, respectiv 60% avans la data semnării contractului și 40% la recepția lucrării, contractul fiind modificat prin mai multe acte adiționale, în sensul că au fost adăugate lucrări noi și modificată valoarea contractului corespunzător lucrărilor adăugate.

Reclamanta susține că deși și-a îndeplinit întocmai obligațiile asumate, dovadă fiind procesele-verbale de recepție ce atestă realizarea lucrărilor conform convenției părților, pârâta nu a achitat integral suma datorată cu titlu de preț.

Acțiunea în pretenții introdusă este întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, instanța sesizată fiind cea de la locul prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, conform art. 113 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., respectiv Judecătoria Constanța.

În materie de competență teritorială, regula generală este instituită de art. 107 din C. proc. civ., potrivit căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Conform dispozițiilor art. 113 alin. (1) din C. proc. civ., care reglementează competența teritorială alternativă, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din același cod, mai sunt competente și instanțele prevăzute la pct. 1-9 de la alin. (1) al aceluiași text.

În considerarea acestor temeiuri de drept care reglementează competența teritorială alternativă, art. 116 din C. proc. civ. prevede că reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Așadar, în toate cazurile de competență alternativă, alegerea instanței competente aparține reclamantului, iar odată învestită una dintre instanțele competente teritorial alternativ, opțiunea acestuia nu poate fi contestată întrucât, prin introducerea acțiunii, s-a fixat în mod definitiv competența teritorială a instanței respective.

Prin urmare, instanța nu mai poate să se dezînvestească prin declinarea competenței de soluționare a cauzei, din oficiu ori la cererea pârâtului, și nici chiar reclamantul nu mai poate reveni asupra alegerii sale, în favoarea unei alte instanțe.

În cauză, opțiunea reclamantei A. S.R.L. a fost în sensul soluționării cauzei la Judecătoria Constanța, instanța locului executării lucrărilor menționate în contractul de furnizare nr. x/09.03.2017 și în Anexa 1 la contract .

Chiar dacă părțile nu au stipulat expres locul executării lucrărilor respective, din înscrisurile aflate la dosarul Judecătoriei Constanța rezultă că acestea au fost executate la obiectivul E. din Municipiul Constanța.

Prin urmare, sesizarea Judecătoriei Constanța s-a făcut cu respectarea art. 113 alin. (1) pct. 3, raportat la art. 116 din C. proc. civ., astfel că aceasta era competentă teritorial să judece cauza și nu putea declina competența de soluționare altei instanțe, deopotrivă competente, cu încălcarea art. 116 C. proc. civ. și, totodată, a voinței reclamantei.

Față de cele arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., raportat la art. 135 alin. (4) din același cod, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.