ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2204/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Examinând recursul pe baza actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 22.10.2018, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și intervenientul forțat D., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 400.000 RON către reclamanta A., cu titlu de daune morale și sumei de 100.000 RON către reclamanta B., reprezentând daune morale, precum și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 % calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, până la plata efectivă a despăgubirilor.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1.349, art. 1.357, art. 1.381, art. 1.385, art. 2.199 și art. 2.224 C. civ., art. 37 și art. 38 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, cele din Legea nr. 136/1995.

Prin sentința civilă nr. 1192/11.07.2019, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 400.000 RON către reclamanta A., reprezentând daune morale și a sumei de 100.000 RON către reclamanta B., cu titlu de daune morale, precum și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,1%/zi, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la data plății efective; prin aceeași hotărâre, pârâta a fost obligată să achite reclamantelor suma de 4.352 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 639/12.12.2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de față a susținut că decizia civilă recurată este netemeinică și nelegală, având în vedere următoarele argumente:

Recurenta-reclamantă A. s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale, în raport cu art. 15 din vechiul C. proc. pen.., în dosarul penal nr. x/2011, soluționat prin sentința penală nr. 168/23.09.2015, rămasă definitivă la 17.02.2016, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani.

Astfel, acțiunea civilă a fost introdusă înăuntrul termenului de prescripție, fiind înregistrată pe rolul primei instanțe la 22.10.2018.

A mai arătat că instanța de apel în mod eronat a apreciat că persoana vătămată putea deschide o acțiune civilă, a cărei judecată, conform art. 19 alin. (3) din vechiul C. proc. pen.., s-ar fi suspendat până la soluționarea cauzei penale, deoarece o astfel de acțiune ar putea fi pornită de persoana vătămată în fața instanței civile doar dacă procesul penal a fost suspendat, ipoteză care în cauză nu se regăsește.

De altfel, în procesul penal instanța a lăsat nesoluționată acțiunea civilă în ceea ce o privește pe A., deși era constituită parte civilă în faza de urmărire penală, aceasta putând porni acțiunea civilă în fața instanței civile, fără a fi prescrisă.

La 15.06.2020 intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate care ar putea fi subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de altfel în mod formal.

Pe fondul recursului, a susținut că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept incidente, reținând că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.

Potrivit dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., aplicabile în litigiu conform art. 24 din același cod, în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părților.

Prin încheierea completului de filtru din 10.03.2021, a fost respinsă excepția nulității recursului și acesta a fost admis în principiu, părțile fiind citate pentru dezbateri.

Prin încheierea din 21.04.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

La 13.08.2021 recurenta-reclamantă a formulat o cerere pentru repunerea procesului pe rol, prin care a arătat, totodată, că în cauză a operat întreruperea termenului de prescripție prin emiterea ofertei de despăgubire de către intimata-pârâtă.

Analizând decizia civilă atacată prin prisma criticilor invocate și a înscrisurilor de la dosar, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Examinând motivele de casare fondate de recurentă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că problema de drept pretins greșit dezlegată în apel a vizat momentul de la care curge cursul prescripției dreptului la material la acțiune în cauză, în măsura în care autoarea caii de atac s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal, iar instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă a cauzei.

Instanța de apel a stabilit, examinând prescripția, că aceasta a început să curgă de la data soluționării cauzei penale în primă instanță, respectiv de la data pronunțării sentinței penale nr. 168/23.09.2015, de Judecătoria Mangalia, prin care D., autorul accidentului din 17.07.2010, a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă. A motivat acest considerent raportat la dispozițiile art. 19 C. proc. pen.. și ale art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, pe care le-a evocat, reținând că persoana care a provocat accidentul și care este vinovată de producerea accidentului a putut fi cunoscută de recurenta-reclamantă cel mai târziu la data pronunțării sentinței sus-indicate, prin care s-a constatat vinovăția intimatului-intervenient și s-a dispus condamnarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă. A mai subliniat instanța de apel că la 23.09.2015 recurenta-reclamantă și intimata-reclamantă B. au cunoscut atât producerea pagubei, cât și persoana care răspunde de ea, astfel că față de data introducerii cererii de chemare în judecată, 22.10.2018, termenul de 3 ani era împlinit și acțiunea, prescrisă.

Înalta Curte reține, cu privire la starea de fapt, că astfel cum rezultă din sentința penală nr. 168/23.09.2015, pronunțată de Judecătoria Mangalia, dosarul primei instanțe, dar și din decizia penală nr. 190/P/17.02.2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția Penală și pentru Cauze Penale cu Minori și de Familie, reclamanta-recurentă s-a constituit parte civilă în procesul penal împreună cu E. și intimata-reclamantă B., fiind citați în procesul penal.

Este de subliniat că la momentul constituirii ca parte civilă numele de familie al recurentei-reclamante era F., împrejurare confirmată de înscrisurile de la dosarul de fond.

Așa fiind, analiza considerentelor instanței de prim control judiciar avute în vedere la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune relevă că acestea au fost prezentate în apel fără a se avea în vedere că autoarea căii de atac s-a constituit parte civilă în procesul penal care s-a soluționat prin pronunțarea sentinței sus-arătate, rămasă definitivă prin decizia penală indicată mai sus și că prin hotărârea dată instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă cu privire la recurenta-reclamantă, pronunțându-se numai sub aspectul pretențiilor deduse judecății de partea civilă E..

Înalta Curte reține că întreruperea pescripției extinctive este stabilită numai pentru cazurile prevăzute în mod limitativ de lege, așa încât cererea de constituire de parte civilă, ca situație de întrerupere a prescripției, se impunea a fi examinată în cadrul căii de atac devolutive.

De aceea, trebuie reamintit că stingerea dreptului material la acțiune prin prescripție are la bază o prezumție de pasivitate a titularului dreptului; ori de câte ori această premisă se infirmă, iar titularul dreptului subiectiv iese din pasivitate, efectul sancționator al prescripției nu se mai justifică.

Potrivit dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripție a dreptului la acțiune în răspundere delictuală de 3 ani, care începe să curgă, conform art. 8 din același act normativ, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, se întrerupe, între altele, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă a fost introdusă la o instanță judecătorească necompetentă, sub condiția să nu se fi pronunțat încetarea procesului, cererea să nu fi fost respinsă, anulată, să nu se fi perimat sau cel care a introdus-o să nu fi renunțat la ea, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din același decret.

Astfel, legea civilă asimilează cazului de întrerupere al prescripției și ipoteza constituirii ca parte civilă în procesul penal, expres prevăzut de lege, și pe cel în care sesizarea organelor penale cu o pretenție civilă, derivată din fapta cercetată ca infracțiune, a rămas nesoluționată de instanța penală.

Altfel spus, prin aceste dispoziții este anihilată prezumția de pasivitate a părții.

În această situație, constituirea de parte civilă în procesul penal semnifică ieșirea din pasivitate a subiectului activ prin afirmarea dreptului încălcat prin fapta cercetată penal, iar consecințele asupra prescripției sunt cele stabilite prin art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Fiind stabilită de lege ca și caz de întrerupere a prescripției extinctive, prin art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, această împrejurare trebuia verificată de instanța de judecată în cadrul examinării apelului sub aspectul excepției prescripției, potrivit art. 22 C. proc. civ., coroborat cu art. 18 din Decretul nr. 167/1958. Or, prin neaplicarea în cauză a dispozițiilor legale amintite, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, lipsind de efecte actul întrerupător al prescripției extinctive, respectiv constituirea recurentei-reclamante ca parte civilă în procesul penal.

Consecința aplicării greșite a legii în apel a determinat și lipsirea de efecte a dispozițiilor art. 17 din Decretul nr. 167/1958, prin care se statuează că actul întrerupător de prescripție șterge prescripția începută anterior și o nouă pescripție, de aceeași durată, începe să curgă după pronunțarea unei hotărâri definitive a instanței penale.

Or, astfel cum rezultă din actele cauzei, recurenta-reclamantă s-a constituit parte civilă în procesul penal, iar de la data soluționării definitive a acestuia a început, potrivit legii, să curgă un nou termen de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea în despăgubiri generată de evenimentul rutier din 17.07.2010, în condițiile în care instanța penală nu a soluționat acțiunea civilă a autoarei căii de atac.

Natura de ordine publică a prescripției extinctive, astfel cum aceasta derivă din prevederile art. 1 alin. (2), coroborat cu art. 18 din Decretul nr. 167/1958, impunea instanței de apel obligația de a cerceta, din oficiu, dacă dreptul la acțiune este prescris, prin verificarea tuturor elementelor și împrejurărilor care vizau momentul începerii cursului prescripției, incidența vreunui caz de suspendare sau întrerupere a cursului acesteia și efectele produse asupra cauzei, precum și momentul împlinirii termenului de prescripție.

Prin soluția pronunțată, instanța de apel a ignorat și principiul "electa una via non datur recursus ad alteram", în raport cu care reclamanta-recurentă, care s-a constituit parte civilă în procesul penal, nu avea obligația de a promova, paralel, o acțiune civilă pentru recuperarea despăgubirii decât după pronunțarea hotărârii penale prin care acțiunea sa civilă nu fusese soluționată.

Cât privește susținerea recurentei-reclamante cu privire la întreruperea prescripției prin emiterea ofertei de despăgubire de către intimata-pârâtă, invocată de autoarea căii de atac prin cererea transmisă la 23.04.2021, instanța supremă constată că acestea reprezintă critici suplimentare în susținerea recursului promovat, care, față de prevederile art. 487 C. proc. civ. și data formulării lor, nu vor mai fi avute în vedere.

Însă, întrucât regimul prescripției examinate se realizează în temeiul Decretului nr. 167/1958, trebuie amintit că, potrivit naturii normelor legale, prescripția are regimul juridic statuat prin norme de ordine publică, motiv pentru care examinarea ei, în ansamblu, revine, chiar din oficiu, organului juridicțional.

De aceea, pe lângă chestiunile asupra cărora s-a statuat în acest recurs, în rejudecare, curtea de apel va examina orice alte împrejurări opuse de părți, ca relevante, în verificarea prescripției.

Constatând, așadar, potrivit acestor considerente, că instanța de apel a pronunțat decizia civilă recurată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 496 - 497 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul, va casa decizia civilă atacată și va trimite cauza instanței de apel pentru o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 639/12.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia civilă atacată și trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2021.