ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1207/2021

Ședința publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 27 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. S.R.L., fostă, D. S.R.L., E. (fostă F.), și S.C. G. S.R.L., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 950.000 euro, reprezentând diferențe dividende cuvenite conform art. 10.9.2 din contractul de vânzare cumpărare din data de 10.12.2014 și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1170, art. 1270, art. 1271 C. civ., art. 67 din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 357 din 28 februarie 2019, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtelor C. S.R.L. și E..

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B. și a obligat pârâta S.C. G. S.R.L. să plătească reclamanților A. și B. suma de 950.000 euro, reprezentând diferențe dividende convenite conform contractului de vânzare cumpărare din data de 10.12.2014 încheiat între părți; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților formulată în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L. și E..; a obligat pârâta S.C. G. S.R.L. să plătească reclamantului B. cheltuieli de judecată astfel: suma de 47.956,70 RON, constând în contravaloare taxă timbru și suma de 60.017,65 RON constând în contravaloare onorariu avocat și a obligat reclamanții la plata către pârâta E. a cheltuielilor de judecată în sumă de 9.760,11 euro constând în onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâta G. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 511/2019 din 21 octombrie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții-reclamanți A. și B. și de apelanta-pârâtă G. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 357 din 28 februarie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta S.C. G. S.R.L., prin care a solicitat, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Constanța, cu obligarea intimaților-reclamanți, în temeiul dispozițiilor art. 451 și următoarele C. proc. civ., la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate.

În motivarea căii de atac declarate, recurenta-pârâtă a formulat critici de nelegalitate, având în vedere următoarele considerente:

Prin decizia recurată au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1557 alin. (2) C. civ., vizând imposibilitatea temporară de executare a obligației debitorului, care îl îndreptățește pe creditor (în speță, G. S.R.L.) să suspende executarea propriilor obligații (plata dividendelor rezervate). Recurenta apreciază că suspendarea plății dividendelor rezervate este posibilă potrivit art. 1557 alin. (2) C. civ., pentru a permite compensarea cu sumele ce vor fi datorate de intimații-reclamanți din cauza neîndeplinirii obligațiilor contractuale.

A susținut că, instanța de apel, făcând o greșită interpretare și aplicare a art. 1557 alin. (2) C. civ., a considerat că nu este incidentă suspendarea obligațiilor U.S.A. (recurentei de față) până la momentul finalizării inspecției fiscale, când va fi cunoscut cuantumul prejudiciului și se vor putea aplica mecanismele de soluționare a diferendelor reglementate de art. 10.1 - 10.6 din Contract.

Prealabil dezvoltării motivului de recurs, autoarea recursului arată că:

Instanța de fond a reținut existența obligației de plată strict prin prisma inexistenței unui titlu executoriu care să permită suspendarea Dividendelor rezervate, ignorând remediul disponibil în temeiul legii, invocat de autoarea recursului în subsidiar, constând în excepția de neexecutare a contractului prevăzută de dispozițiile art. 1557 alin. (2) C. civ., care permite suspendarea propriilor obligații, în speță, până la momentul finalizării inspecției fiscale, când va fi cunoscut cuantumul prejudiciului și se vor putea aplica mecanismele de soluționare a diferendelor reglementate de art. 10.1 - 10.6 din Contract:

"Fără a aduce atingere niciunor altor remedii disponibile în temeiul legii, Cumpărătorul și Societatea vor avea dreptul de a compensa [...]" (subl. noastră).

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că problematica de drept ce face obiectul prezentului recurs privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1557 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "dacă imposibilitatea de executare a obligației este temporară, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligații ori poate obține desființarea contractului (...)".

Cu titlu preliminar, recurenta mai arătă că, în contradicție cu cele reținute de instanța de apel, dispozițiile art. 1557 alin. (2) C. civ. au fost invocate de aceasta atât prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe (par. 58 din întâmpinare), cât și prin concluziile scrise (par. 28 din Concluziile scrise).

Recurenta-pârâtă susține, în esență, că instanța de fond a interpretat și a aplicat greșit textul de lege aplicabil în cauză, reținând că "textul art. 1557 alin. (2) Ccd Civil nu este incident speței, textul vizând imposibilitatea fortuită de executare temporară, or pârâta nu se află într-o astfel de imposibilitate din cauza unui eveniment fortuit, ci opune doar o suspendare a executării obligației sale de plată a dividendelor până la clarificarea situației creanțelor fiscale ce fac obiectul inspecției, suspendare care se circumscrie excepției de neexecutare a contractului."

În cele ce urmează, recurenta a expus situația de fapt anterioară declanșării litigiului, evidențiind faptul că, începând cu data de 1.05.2013, G. face obiectul unei inspecții fiscale care se desfășoară pentru perioadele 1.01.2008 - 31.12.2012 și pentru obligațiile fiscale constând în impozit pe profit, TVA, diferite contribuții, impozit pe veniturile din salarii și impozit pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice.

Se mai arată că inspecția fiscală a fost suspendată începând cu data de 5.05.2014, în vederea efectuării unor cercetări specifice în vederea identificării unor persoane sau stabilirii realității unor tranzacții, fiind menținută suspendarea inspecției fiscale în urma solicitării DI1COT - Structura Centrală până la "identificarea unor persoane implicate în tranzacțiile verificate sau stabilirea realității unor tranzacții".

Recurenta arată că, în acest context, în care emiterea de către organul fiscal a unui titlu executoriu pentru obligații de plată pe care G. va trebui să le suporte este o certitudine, incertitudinea vizând doar momentul emiterii unui astfel de titlu, în mod corect a refuzat plata celei de-a treia tranșe a dividendelor către intimații-reclamanți.

Autoarea recursului afirmă că, pe întreaga durată a desfășurării inspecției fiscale, intimații-reclamanți se află în imposibilitate temporară de a-și îndeplini obligațiile prevăzute la art. 9.16 din Contract, motiv pentru care recurenta poate apela în mod corespunzător la remediul suspendării propriilor obligații până la momentul finalizării inspecției fiscale, când va fi cunoscut cuantumul prejudiciului și se vor putea aplica mecanismele de soluționare a diferendelor reglementate de art. 10.1-10.6 din Contract.

Făcând trimitere la o anumită literatură de specialitate, potrivit căreia, "cazul fortuit reprezintă situația intermediară între culpa debitorului, care antrenează răspunderea civilă pentru prejudicii și forța majoră, ca o cauză străină de natură să o înlăture, în absența unei legături de cauzalitate dintre faptă și urmările dăunătoare care s-au produs", recurenta prezintă principalele condiții ale cazului fortuit.

Precizând faptul că inspecția fiscală este suspendată din data de 05.05.2014, recurenta-pârâtă susține că desfășurarea inspecției fiscale întrunește toate condițiile cazului fortuit, fiind (i) circumscrisă unor împrejurări obiective care privesc însăși natura internă a lucrului sau sfera de activitate, control și influență a debitorului, (ii) având un caracter relativ imprevizibil, luând în considerare că durata și momentul finalizării acesteia nu pot fi determinate și (iii) creând un prejudiciu inevitabil autoarei recursului, având în vedere obligațiile fiscale minime la care G. se așteaptă să fie stabilite în plus de către organele fiscale, în cuantum de 6.332.000 RON la care se vor adăuga dobânzi și penalități.

Față de cele expuse mai sus, recurenta apreciază că desfășurarea inspecției fiscale creează o imposibilitate fortuită de executare temporară, sens în care consideră că dispozițiile art. 1557 alin. (2) C. civ. sunt aplicabile, contrar raționamentului eronat expus de instanța de apel.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-reclamanți la 13 februarie 2020 și intimaților-pârâți C. S.R.L. și E. la data de 17 februarie 2020.

La 2 martie 2020, intimații-reclamanți A. și B. au transmis, în termen legal, întâmpinare, prin care au invocat excepția de netimbrare a recursului, precum și excepția tardivității recursului, formulând, totodată, și apărări pe fond, în sensul respingerii recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

La 10 martie 2020, întâmpinarea a fost comunicată recurentei, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a reținut admisibilitatea recursului formulat.

Prin încheierea din 6 octombrie 2020, pronunțată în complet de filtru, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Față de raportul comunicat, părțile nu și-au exercitat dreptul de a formula punct de vedere, în scris, la raport.

Prin încheierea din 23 martie 2021, pronunțată în complet de filtru, Înalta Curte a respins excepțiile netimbrării și tardivității formulării recursului, invocate de intimații-reclamanți B. și A., prin întâmpinare; a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la data de 18 mai 2021, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, respectiv, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se cuvine menționat că, în analiza prezentului recurs, Înalta Curte se va raporta exclusiv la criticile dezvoltate în memoriul de recurs, și nu la alte critici de nelegalitate formulate în cadrul ședinței de dezbateri.

Așadar, prin recursul formulat, recurenta invocă, în esență, o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 1557 alin. (2) din C. civ., de către instanța de apel, care în mod greșit ar fi apreciat că desfășurarea inspecției fiscale nu este o cauză de suspendare a propriilor obligații.

Critica este nefondată, decizia atacată fiind legală.

Articolul 1557 C. civ., având ca denumire marginală "Imposibilitatea de executare", reglementează cea de-a doua cauză justificată de neexecutare a obligațiilor, prin intermediul noțiunii generice de "imposibilitate fortuită de executare".

În materie contractuală, imposibilitatea fortuită de executare (cauzată de forța majoră, cazul fortuit, ori alte evenimente asimilate acestora conform art. 1351 - 1352 din C. civ.), are două efecte generale: imposibilitatea executării în natură a obligației, cu consecințe asupra existenței sau derulării contractului, și exonerarea debitorului de răspunderea pentru consecințele neexecutării, efecte care se produc circumstanțiat, prin raportare la particularitățile cauzei.

Articolul 1557 C. civ. reține primul efect al imposibilității fortuite de executare, cu prezentarea modurilor în care aceasta afectează existența sau derularea relației contractuale dintre părți: desființarea de drept a contractului (alin. (1); suspendarea contractului (alin. (2) teza I) și desființarea contractului prin rezoluțiune (alin. (2) teza a II-a):

"(2) Dacă imposibilitatea de executare a obligației este temporară, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligații ori poate obține desființarea contractului. În acest din urmă caz, regulile din materia rezoluțiunii sunt aplicabile în mod corespunzător".

Măsura suspendării contractului este prevăzută de lege la latitudinea creditorului, ca urmare a opțiunii acestuia de a-și suspenda propriile obligații, pentru situațiile în care imposibilitatea de executare a obligației debitorului este doar temporară.

În cauza de față, recurenta-pârâtă G. S.R.L., debitoare a obligațiilor asumate în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 10.12.2014, mai exact, a celei de plată a dividendelor stipulate la art. 10.9.2. din contract, susține că desfășurarea inspecției fiscale la societatea USA îi creează acesteia o imposibilitate fortuită de executare a obligației de plată a celei de-a treia tranșe a dividendelor către intimații-reclamanți B. și A.. Mai precis, arată că, pe întreaga durată a desfășurării inspecției fiscale, intimații-reclamanți se află în imposibilitate temporară de a-și îndeplini obligațiile prevăzute la art. 9.16 din Contract, ceea ce, în opinia recurentei, îi oferă posibilitatea de a proceda la suspendarea propriilor obligații până la momentul finalizării inspecției fiscale, potrivit art. 1557 alin. (2) C. civ.

Analizând susținerile recurentei raportat la pretinsele obligații prevăzute la art. 9.16 din contract, în privința cărora susține că intimații-reclamanți se află în imposibilitate temporară de a le duce la îndeplinire (a se vedea paragraful 19 din memoriul de recurs), Înalta Curte constată că art. 9.16 din contract, intitulat "Impozite", face parte din art. 9 al contractului în cauză, prin care părțile au detaliat ceea ce au denumit a fi "reprezentările și garanțiile vânzătorului".

Prin urmare, articolul 9.16 din contract nu reglementează altceva decât una din garanțiile oferite de Vânzător, dar și de Societate (recurenta G.) Cumpărătorului, și nu o obligație contractuală.

Cu toate acestea, chiar și în situația în care ar avea loc o încălcare a reprezentărilor și garanțiilor, art. 10 din Contract prevede faptul că, în cazul în care o garanție a Vânzătorilor nu este adevărată sau este inexactă, Cumpărătorul este cel care are dreptul la remediere sau de a pretinde daunele suferite de Cumpărător.

În speță, însă, obligația neîndeplinită este aceea de plată a dividendelor stipulate de părți la art. 10.9.2. din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, debitorul acestei obligații fiind chiar recurenta-pârâtă G. S.R.L. (Societatea), iar creditorii obligației, în cazul de față, intimații-reclamanți B. și A. (Vânzătorii).

Având în vedere că, potrivit art. 1557 alin. (2) teza I C. civ., invocat de recurentă, creditorul este cel care poate suspenda executarea propriilor obligații decurgând din convenție în caz de imposibilitate temporară de executare a obligației debitorului, Înalta Curte constată că, față de prevederile art. 9.16 din Contract, invocate ca motiv de suspendare a propriilor obligații, recurenta nu are calitate de creditor, astfel încât, dispozițiile art. 1557 alin. (2) C. civ. este inaplicabil situației de fapt.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă G. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 511/2019 din 21 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

Cu privire la cererea formulată de intimatul-reclamant B. de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs, atestă efectuarea de către intimatul-reclamant B. a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 17.850 RON.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă G. S.R.L. la plata către intimatul-reclamant B. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 17.850 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă G. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 511/2019 din 21 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă pe recurenta-pârâtă G. S.R.L. la plata către intimatul-reclamant B. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 17.850 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2021.