ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2393/2021

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă sub nr. x/2019 la 8 martie 2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 203.232,82 RON, în calitate de fidejusor pentru S.C. C. S.R.L., conform contractului de fidejusiune nr. x din 5 decembrie 2013, cu cheltuieli de judecată.

La 20 septembrie 2019 reclamanta a precizat că valoarea obiectului cererii este de 199.737,39 RON, aceasta fiind creanța rămasă de recuperat.

Prin sentința civilă nr. 1770 din 19 noiembrie 2019, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 299 din 30 septembrie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 199.737,39 RON și la cheltuieli de judecată în sumă de 8.384,51 RON în fond și apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, după prezentarea situației de fapt, a susținut că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor art. 2.294 și ale art. 2.295 C. civ., referitoare la beneficiul de discuțiune, realizând o greșită calificare juridică a situației de fapt dedusă judecății.

După evocarea conținutului textelor legale enunțate, recurenta a arătat că prima condiție este îndeplinită, deoarece beneficiul de discuțiune a fost invocat în termen, respectiv înainte de închiderea dezbaterilor asupra fondului.

Sub acest aspect, a relevat că invocarea beneficiului de discuțiune reprezintă o excepție de drept material, fiind o simplă apărare de fond, context în care nu se poate vorbi despre un termen de invocare in limine litis, sub sancțiunea de a nu mai fi valorificat ulterior. Prin urmare, atât timp cât fidejusorul nu a renunțat expres la acest beneficiu, legea îl prezumă, astfel că nu ar putea fi înlăturat pe criterii de temporalitate drastice.

Recurenta a mai arătat că și cea de-a doua condiție este îndeplinită, întrucât a indicat sumele de bani cu care reclamanta s-a înscris la masa credală a debitoarei S.C. C. S.R.L. și care urmau să fie achitate conform planului de reorganizare.

Potrivit recurentei, chestiunea vizând deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei S.C. C. S.R.L., prin încheierea nr. 1572 din 21 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2014 nu a fost învederată instanței prin cererea de chemare în judecată și nici la momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului; aceasta a fost invocată ca motiv nou în apel, context în care nu putea fi analizat de către instanța de apel.

În continuare, a arătat că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 2.295 C. civ., în condițiile în care a indicat și suma de 193.136,53 RON, care a fost încasată de reclamantă de la societatea debitoare încă din anul 2014.

Precizând că asupra cuantumului de 193.136,53 RON părțile au purtat un litigiu, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, soluționat definitiv, prin care s-a statuat că încasarea acestei sume de bani de către intimata-reclamantă a fost legală, recurenta a arătat că acest caracter litigios al creanței nu are nicio influență asupra aplicabilității beneficiului de discuțiune.

Totodată, sub acest aspect a mai arătat că imposibilitatea urmăririi sale, în calitate de fidejusor, pentru suma de 193.136,53 RON (încasată de reclamantă în 2014) rezidă în faptul că legea nu cere nici măcar ca bunurile urmăribile indicate de fidejusor să acopere întreaga datorie, "însă, în orice caz, să acopere o parte însemnată", condiție îndeplinită în prezenta cauză. De altfel, nu se cere nici măcar să fie indicate toate o dată, apreciindu-se că, dacă bunurile indicate nu sunt suficiente pentru stingerea creanței, atunci "sunt permise și mai multe indicațiuni".

În opinia recurentei, beneficiul de discuțiune este o facultate pe care legea o oferă fidejusorului, în cazul în care creditorul s-a îndreptat cu urmărirea împotriva sa, de a-i cere acestuia să urmărească mai întâi bunurile debitorului și, numai după aceea, dacă nu s-a îndestulat, să-l urmărească pe el. Această excepție este personală, aparținând exclusiv fidejusorului, care are facultatea de a se folosi de ea, numai dacă sunt întrunite condițiile.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 8 iulie 2021, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

La 26 iulie 2021, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Instanța supremă consideră util ca, pentru facilitarea deplinei înțelegeri a prezentelor considerente, să noteze că, așa cum s-a reținut în etapele anterioare, devolutive, procesul de față a fost generat de încheierea între părțile litigante a unui contract de fidejusiune cu nr. x din 5 decembrie 2013, anexă la contractul de vânzare nr. x din 25 septembrie 2012, acest din urmă contract încheiat între reclamantă și S.C. C. S.R.L., prin care pârâta B., în calitate de fidejusor a garantat executarea obligațiilor asumate de către societate prin contractul de vânzare cu o serie de bunuri mobile.

Urmărind recuperarea debitului, ca urmare a neexecutării obligației de plată de către societatea debitoare, reclamanta s-a îndreptat împotriva fidejusorului (pârâtei) pentru executarea creanței în sumă de 203.232,82 RON înregistrată de societatea pentru care a garantat, în temeiul art. 1 din contractul de fidejusiune.

În apărare, pârâta s-a prevalat de beneficiul de discuțiune stipulat în art. 2 din contractul de fidejusiune și de prevederile art. 2.294 și ale art. 2.295 C. civ., invocând faptul că reclamanta nu a epuizat căile pe care le avea la dispoziție pentru a executa direct averea societății debitoare principale.

Prima instanță a respins acțiunea reclamantei, iar curtea de apel, admițând apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința apelată și a admis cererea de chemare în judecată, obligând pârâta la plata sumei de 199.737,39 RON.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a avut în vedere faptul că împotriva debitoarei C. S.R.L. a fost deschisă procedura falimentului și s-a dispus dizolvarea societății debitoare, prin încheierea nr. 1572 din 21 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2014, situație în care nu se poate aprecia că reclamanta mai poate primi sume de bani conform planului de reorganizare.

Astfel, în lipsa existenței unor bunuri urmăribile în patrimoniul debitoarei, curtea de apel a apreciat că beneficiul de discuțiune nu mai poate fi invocat și nici paraliza cererea creditoarei (reclamanta) de obținere a unui titlu executoriu împotriva fidejusorului (pârâta), context în care a reținut neîndeplinirea condiției privind indicarea de către fidejusor a bunurilor urmăribile din averea debitoarei.

Apreciind că o eventuală compensare a creanței, potrivit solicitării pârâtei, putea fi efectuată doar în procedura de insolvență, în condițiile prevăzute de art. 90 din Legea nr. 85/2014, concluzia instanței de apel a fost în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile legale deoarece fapta ilicită ce a generat creanța în discuție s-a născut ulterior deschiderii procedurii insolvenței împotriva societății debitoare, iar o astfel de cerere de compensare nu a fost recunoscută de către lichidatorul judiciar/administratorul judiciar.

Analiza deciziei din apel conduce la concluzia că, la stabilirea sumei de 199.737,39 RON în sarcina pârâtei, instanța a dedus din suma inițial solicitată - 203.232,82 RON - suma achitată în baza planului de reorganizare pentru plăți în procedura insolvenței, cea de 3.495,43 RON, conform precizărilor reclamantei.

În acest context, raportând analiza de față la criticile dezvoltate în memoriul de recurs, Înalta Curte apreciază că primul motiv de recurs este nefondat, întrucât examinarea considerentelor deciziei recurate nu relevă faptul că instanța de prim control judiciar ar fi reținut că recurenta-pârâtă nu ar fi invocat în termen legal, anume in limine litis, beneficiul de discuțiune. Ca urmare, hotărârea instanței de apel neîntemeindu-se pe acest argument, critica având acest obiect nu poate fu primită.

Nefondată este și critica referitoare la considerentul instanței de apel despre neîndeplinirea obligației de a indica bunurile debitorului principal și de a avansa cheltuielile necesare valorificării acestor bunuri.

Aceasta întrucât instanța de apel a reținut ca relevantă trecerea debitorului principal la faliment, caz în care intimata-reclamantă nu mai are posibilitatea de a-și realiza creanța conform planului de reorganizare, ceea ce echivalează cu neindicarea bunurilor debitorului principal.

Aceste considerente specifice ale instanței de apel nu au fost contestate de către recurenta-pârâtă și nici combătute prin argumente care să țină de specificul procedurii insolvenței, în concret a procedurii falimentului și din care să reiasă că în faliment un creditor anume ar avea dreptul, posibilitatea și garanția că își va acoperi creanța prin valorificarea unor bunuri anume determinate.

Nu a dovedit recurenta-pârâtă, în egală măsură, că a indicat bunuri ale debitorului principal și nici că a avansat sume de bani pentru valorificarea acestora, iar în aceste condiții nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 2.295 alin. (1) C. civ., critica nefiind aptă să atragă incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. civ.

Este, însă, întemeiată critica referitoare la nesocotirea de către instanța de apel a apărării despre încasarea de către intimata-reclamantă a sumei de 193.136,53 RON încă din anul 2014, în contextul în care probele aflate la filele x ale dosarului de recurs relevă faptul că în dosarul de insolvență creanța intimatei-reclamante s-a diminuat la 6.737,74 RON, urmare a compensației operate la 21 ianuarie 2021, aspect recunoscut de parte în ședința publică de la 11 noiembrie 2021 și consemnat în practicaua deciziei de față.

În consecință, în raport de noul cuantum al pretenției deduse judecății, instanța supremă apreciază incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I și al art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și, în limitele reținute în considerentele ce preced, va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 299 din 30 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată curții de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2021.