ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1911/2022

Ședința publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 02.07.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții, în solidar, la plata sumei de 528.068,25 RON, reprezentând prejudiciu, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1829/11.12.2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins excepțiile netimbrării, inadmisibilității, prematurității, lipsei calității procesual pasive a pârâților și ca nefondată acțiunea; a obligat reclamanta la plata sumei de 6.357,19 RON către pârâtul B., reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 307/01.10.2020, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul și a obligat apelanta-reclamantă la plata sumei de 3.095 RON către intimatul-pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

În motivare, după prezentarea parcursului judiciar, a arătat că instanța de apel în mod greșit a reținut că răspunderea administratorilor și a directorilor de fapt nu poate fi decât una contractuală, aidoma celei a directorilor de drept, cu încălcarea art. 1.349 C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală și cu aplicarea și interpretarea greșită a art. 143, art. 143

1

, art. 143

2

, art. 144

1

alin. (1) și (4) și art. 144

2

din Legea nr. 31/1990.

Potrivit recurentei, dacă pricina ar fi fost soluționată corect, instanța ar fi constatat incidența dispozițiilor art. 1.349 și ale art. 1.357-1.371 C. civ., în raport cu faptele săvârșite de pârâți, fapt ce ar fi atras răspunderea delictuală a lor.

Sub acest aspect, a subliniat că, instanța de apel a apreciat că temeiul răspunderii juridice a administratorilor de fapt este similar administratorilor de drept, astfel că aceștia au o răspundere contractuală cu privire la faptele săvârșite în exercitarea mandatului, ignorând faptul că poate fi atrasă și răspunderea delictuală atunci când se fac vinovați de încălcarea normelor legale.

Subliniind că între administrator și societate se încheie un contract de administrare și că atribuțiile ce îi revin derivă și din lege, actul constitutiv sau hotărârea adunării generale, adică nu doar din contractul încheiat, recurenta a afirmat că răspunderea față de societate poate fi atât delictuală pentru neîndeplinirea culpabilă a atribuțiunilor legale, cât și contractuală pentru neîndeplinirea culpabilă a unor alte atribuțiuni rezultate din exercitarea mandatului.

A mai afirmat că, instanța de apel trebuia să constate că nu sunt incidente dispozițiile legale care reglementează răspunderea administratorilor societăților pe acțiuni, în condițiile în care la data săvârșirii faptelor prejudiciabile pârâții aveau reprezentarea faptului că acționează fără drept, prin uzurparea calităților de administrator sau director. Aceasta, deoarece ele nu pot fi extinse și la situația administratorului de fapt, care uzurpă, fără acordul administratorului sau directorului de drept această funcție.

Potrivit recurentei, în ipoteza juridică a administratorului de fapt se pune în discuție un abuz, o faptă ilicită, deoarece puterea de direcție, control sau gestiune nu are niciun temei legal ori contractual; astfel, redând un considerent din hotărârea atacată, prin care instanța de apel a apreciat că nu poate reține susținerile privind recalificarea acțiunii de drept una în răspundere contractuală, recurenta a afirmat că nu a formulat o astfel de critică în apel, cu atât mai mult cu cât tribunalul a reținut că este admisibilă cererea de antrenare a răspunderii delictuale a pârâților.

În continuare, a relevat că în fața instanțelor devolutive a arătat pe larg faptul că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a pârâților, context în care a reiterat argumentele referitoare la fapta ilicită, prejudiciu, vinovăția și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Astfel, a arătat că fapta ilicită constă atât în preluarea controlului, administrarea și conducerea nelegală a societății A. S.A. în perioada 16.09.2011-24.07.2012 de către inimații-pârâți, cât și în încălcarea obligației de fidelitate, prin perfectarea contractelor cu N. S.R.L.

În ceea ce privește prejudiciul, în cuantum de 528.068,25 RON, recurenta a susținut că a făcut dovada acestuia, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, sens în care a făcut trimitere la contractele încheiate cu N. S.R.L. de vânzare produse (ulei, zahăr și băuturi alcoolice), în condițiile în care nu desfășura activități de comercializare cu zahăr și băuturi alcoolice

Referitor la vinovăția și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, recurenta a subliniat că intimații-pârâți au acționat cu intenție, întrucât aveau cunoștință de litigiile derulate cu privire la conducerea și administrarea A. S.A., sens în care au decis să nu respecte și să nu pună în executare hotărârile pronunțate.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 17.09.2021 intimatul-pârât B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 21.09.2021, intimații-pârâți M. și C. au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 08.06.2022, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Demersul judiciar urmărește atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților, pe motiv că aceștia au produs reclamantei un prejudiciu în cuantum de 528.068,25 RON, constând în debitele nerecuperate de la cocontractantul N. S.R.L., aferente contractelor nr. x/2012 și nr. y/2012; totodată, pârâților li se reproșează faptul că, în uzurparea calității lor de administrator sau director, au perfectat și derulat relații contractuale cu această societate din urmă, care a intrat în procedura insolvenței.

Prima instanță a respins acțiunea, iar sentința astfel pronunțată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de față, întemeiat în drept pe ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căreia casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea incidenței acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că instanța de apel în mod greșit a reținut că răspunderea administratorilor și a directorilor de fapt este contractuală, aidoma celei a administratorilor sau directorilor de drept, cu încălcarea art. 1.349 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, respectiv aplicarea și interpretarea greșită a art. 143, art. 143

1

, art. 143

2

, art. 144

1

alin. (1) și (4) și art. 144

2

din Legea nr. 31/1990.

Se cuvine subliniat că reclamanta a formulat o acțiune al cărei obiect principal a fost configurat ca pretenție de acoperire a prejudiciului înregistrat ca urmare a săvârșirii de către pârâți a faptei civile delictuale reclamate și a fost fundamentată în drept pe dispozițiile de drept material care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale.

În susținerea temeiniciei acțiunii, reclamanta a arătat că fapta ilicită constă în exercitarea de către pârâți a atribuțiilor de administratori sau directori în mod nelegal, prin preluarea conducerii societății urmare a nerespectării unor hotărâri judecătorești, și încheierea contractelor de vânzare nr. x/2012 și nr. y/2012 cu N. S.R.L., și că prejudiciul provine din neîndeplinirea obligațiilor de plată de către cocontractanta arătată anterior; totodată, a invocat existența unei legături de cauzalitate cu prejudiciul creat atât prin neplata debitelor, cât și prin insolvabilitatea cocontractantului, rezultată din chiar fapta săvârșită.

În acest context factual, instanța de apel a stabilit că se impune cu prioritate analiza naturii juridice a răspunderii pârâților, ce au exercitat administrarea societății reclamante ca administratori, fie ca directori.

Din această perspectivă, în raport cu art. 143, art. 143

1

, art. 143

2

, art. 144

1

, art. 144

2

și art. 152 din Legea nr. 31/1990 și art. 2.018 C. civ., instanța de apel a statuat că administratorilor unei societăți pe acțiuni nu le este specifică răspunderea civilă delictuală pentru actele efectuate în funcțiile deținute, indiferent dacă administrarea societății a avut loc de iure sau de facto.

Subliniind că reclamanta tinde la transpunerea în plan delictual a unor raporturi juridice pur contractuale, cu referire la raportul contractual cu N. S.R.L. și cel al societății cu administratorii de facto, care răspund ca și administratorii de iure, instanța de apel a menținut dispoziția de respingere a acțiunii. Este de notat că pentru a conchide în acest sens, instanța de prim control judiciar a expus și a analizat starea de fapt, prezentând în mod argumentat elementele care au configurat atragerea tipului de răspundere contractuală.

Totodată, în acest context, în urma examinării motivelor de apel invocate, în care autoarea căii de atac a încercat să demonstreze că cele două forme de răspunderi (contractuală și delictuală) pot fi aplicate prin coroborare și nu se exclud reciproc, instanța de apel a subliniat că, în conformitate cu art. 478 alin. (2) C. proc. civ., nu este permisă o eventuală recalificare a acțiunii drept una în răspundere contractuală în etapa apelului, deoarece acest lucru ar presupune o schimbare a cauzei acțiunii.

Autoarea căii de atac critică decizia recurată din perspectiva construcției juridice în care și-a configurat acțiunea cu privire la uzurparea funcțiilor de către pârâți, context în care a afirmat că instanța de apel ar fi trebuit să constate că normele legale enunțate mai sus sunt aplicabile numai administratorilor care ocupă în mod legal funcțiile, ele neputând fi extinse și administratorilor de fapt, în condițiile în care aveau reprezentarea că acționează fără drept la data săvârșirii faptelor prejudiciabile.

Înalta Curte notează că, natura juridică a răspunderii administratorilor unei societăți pe acțiuni este una contractuală, indiferent dacă administrarea a avut loc de iure sau de facto, Legea nr. 31/1990 instituind pentru societățile pe acțiuni criteriul obiectiv al bunului administrator, adică al gestionarului obișnuit, mijlociu, mediu după care se apreciază culpa.

O pretinsă încălcare a art. 1.349 C. civ. ar fi putut fi reclamată în situația în care reclamanta ar fi supus spre analiză argumente apte care să susțină o astfel de răspundere delictuală.

Or, cum în mod judicios a reținut instanța de apel, fapta ilicită reclamată, constând în uzurparea calității de administrator sau director și încheierea contractelor de vânzare cu N. S.R.L., constituie o nemulțumire vizând modul de administrare a societății, iar pretenția de acoperire a prejudiciului derivă din neîndeplinirea obligațiilor de plată a cocontractantei asumate contractual, fără a se face dovada legăturii dintre intimați și starea de insolvabilitate a cocontractantei.

Cum în speță pretinsul prejudiciu nu a fost generat de un fapt juridic ilicit, ci este născut din neexecutarea unui act juridic, fapt imputabil exclusiv terțului, în mod judicios a reținut instanța de apel că răspunderea pârâților este una contractuală, de vreme ce pârâților li se impută culpa în administrare.

Așadar, criticile recurentei nu pot fi primite.

Având în vedere argumentele prezentate mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, criticile recurentei nejustificând casarea ei, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat și, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 2.940,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 307/01.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 2.940,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2022.