ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1372/2022

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța – secția a II-a Civilă la 29.11.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, cu citarea obligatorie a intervenientului C., să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 6.000.000 euro, cu titlu de daune morale și a sumei de 60.000 RON, cu titlu de daune materiale.

Prin sentința civilă nr. 261/26.02.2021, Tribunalul Constanța – secția a II-a Civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtă la plata către reclamant a sumei de 5.144,6 RON, reprezentând daune materiale, a sumei de 700.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plății, reprezentând daune morale și a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, A. și S.C. B. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 413/07.10.2021, Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscala a admis apelul apelantei-pârâte și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 500.000 euro, în echivalent în RON, cu titlu de daune morale. A menținut în rest dispozițiile primei instanțe și a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Constanța.

În argumentare, a arătat, sub un prim aspect, că decizia recurată este nemotivată în fapt și în drept, împrejurare care contravine dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Astfel, evocând obligația judecătorului de a prezenta argumentele care au condus la hotărârea pronunțată, a afirmat că motivarea deciziei recurate are un caracter general și succint față de susținerile părților, expuse în calea de atac devolutivă și că în prezentarea considerentelor soluției pronunțate, instanța de prim control judiciar nu a indicat probele și motivele în raport cu care daunele morale acordate au fost cuantificate.

Mai mult, recurenta a susținut că instanța de apel a făcut referire la beneficiul nerealizat, în condițiile în care intimatul-reclamant nu a solicitat acordarea unor astfel de daune.

În continuare, a arătat că hotărârea instanței de control devolutiv nu este motivată în raport cu dispozițiile Legii nr. 132/2017 și ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, în măsura în care, față de data contractării, aprilie 2018, despăgubirea pentru producerea riscului asigurat se acorda în conformitate cu aceste prevederi legale.

Din această perspectivă, a apreciat că soluția instanței de prim control judiciar a fost dată și cu încălcarea acestor acte normative.

De asemenea, în motivarea criticii sale, autoarea căii de atac a evocat practica instanțelor judecătorești și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În continuare, recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, întrucât la cuantificarea daunelor morale nu a ținut cont de jurisprudența în materie, încălcând, astfel, dispozițiile art. 26 din Norma A.S.F. nr. 20/2017 și ale art. 22 alin. (5) și (6) din Legea nr. 136/2017 care prevăd că daunele morale se acordă în raport cu legislația și practica instanțelor judecătorești din România.

A afirmat că acest aspect rezultă chiar din considerentele deciziei recurate în care s-a reținut că daunele morale se stabilesc prin raportare la salariile și pensia neîncasată de intimat, fără nicio trimitere la jurisprudență.

Autoarea căii de atac a mai susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată și cu încălcarea prevederilor art. 1.371 C. civ., așa cum a fost interpretat prin decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că la stabilirea prejudiciului se impune a se verifica dacă victima a participat sau nu la producerea propriului prejudiciu.

În motivare, a precizat că instanța de apel nu i-a analizat apărarea privind contribuția intimatului la cauzarea ori mărirea prejudiciului, în condițiile în care, în opinia sa, accidentul ar fi putut fi evitat dacă intimatul ar fi traversat drumul public cu respectarea prevederilor art. 72 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 03.02.2022 intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Pe calea întâmpinării depuse la data de 14.02.2022, intimatul-intervenient a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată Curții de Apel Constanța.

La termenul de astăzi, în ședință publică, intimatul-reclamant a invocat excepția inadmisibilității, asupra căreia Înalta Curte, potrivit art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în C. proc. civ. în art. 457.

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 413/07.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în apel, într-o cauză în materia asigurărilor.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate (…) în materia (...) asigurărilor (...)".

Prin urmare, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului pentru hotărârile date în apel în materia asigurărilor.

Așa fiind, Înalta Curte constată că decizia civilă nr. 413/07.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, împotriva căreia s-a declarat prezentul recurs, este o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., nesusceptibilă de exercițiul căii de atac a recursului.

Împrejurarea că, în speță, curtea de apel a indicat în dispozitiv, în mod greșit, posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii pe care a pronunțat-o, nu poate determina recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, întrucât s-ar încălca principiul legalității căilor de atac; în acest sens, potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

În aceste condiții, apreciind întemeiată excepția inadmisibilității, invocată de intimatul-reclamant, Înalta Curte, pentru rațiunile înfățișate, urmează ca, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 413/07.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2022.