ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2751/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, la data de 3 iunie 2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., în nume propriu și în calitate de tutore al interzisului C., D., E., F. și G., să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 16 septembrie 2014, având ca obiect terenul intravilan în suprafață de 15.001 mp, situat în municipiul Constanța, zona Palazu Mare, parcela x, număr cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x, cu consecința repunerii părților în situația anterioară. La data de 23 septembrie 2019, numitul H. a depus o cerere de intervenție accesorie în interesul pârâților, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 896 din 8 martie 2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins cererea formulată de reclamanta A., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. Prin decizia civilă nr. 196/C din 3 decembrie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul reclamantei A., a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanță.

Hotărârile pronunțate în al doilea ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 3327 din 31 octombrie 2022, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de reclamanta A. și a admis cererea de intervenție accesorie în interesul pârâților formulată de H.. Prin decizia civilă nr. 108 din 26 aprilie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. și a obligat apelanta să plătească intervenientului H. cheltuieli de judecată în cuantum de 5.000 RON. Prin decizia civilă nr. 1026 din 11 aprilie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 108/C din 26 aprilie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Contestația în anulare Reclamanta A. a formulat contestație în anularea deciziei civile nr. 1026 din 26 aprilie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, anularea deciziei menționate și, în principal, admiterea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 108C din 26 aprilie 2023 a Curții de Apel Constanța, casarea acesteia și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și admiterea cererii de chemare în judecată. După prezentarea hotărârilor pronunțate în cauză și a principalele aspecte care au fost reținute în considerentele acestora, contestatoarea arată că, în ceea ce privește decizia civilă nr. 1026 din 11 aprilie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, există o contradicție între minuta întocmită în conformitate cu dispozițiile art. 401 din C. proc. civ. și hotărârea motivată și comunicată. Astfel, hotărârea a fost publicată în sistemul ECRIS în ziua de 11 aprilie 2024, soluția dată recursului fiind de admitere a acestuia, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Cu toate acestea, contestatoarei i s-a comunicat o hotărâre motivată cu soluția de respingere a căii de atac pe care o promovase. În consecință, există o neconcordanță între minuta publicată pe site și considerentele deciziei comunicate. Pentru aceste motive, contestatoarea apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ., instanța de recurs nepronunțându-se asupra căii extraordinare de atac cu care a fost învestită. În al doilea rând, contestatoarea arată că instanța de recurs a omis să cerceteze unul dintre motivele de casare invocate în termenul legal, împrejurare care atrage incidența motivului de anulare reglementat de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din același act normativ. Astfel, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de casare reprezentat de efectul juridic al sentinței civile nr. 10276 din 23 mai 2014, pronunțate de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2014, prin care instanța de tutelă a admis acțiunea formulată de B., în calitate de tutore a lui C., și a dispus autorizarea mai multor vânzări de imobile, pentru nevoile actuale și stringente, inclusiv pentru acoperirea cheltuielilor cu tratamentul medical și internarea în clinici de specialitate. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 16 septembrie 2014 de BNP I., fără a observa că terenul în speță nu este inclus în lista bunurilor pentru care s-a dispus autorizarea, tutorele l-a înstrăinat către pârâții D., E., F. și G.. Or, instanța de recurs nu a avut în vedere această împrejurare, nu a analizat puterea lucrului judecat a sentinței arătate. În al treilea rând, contestatoarea susține că instanța de control judiciar nu a analizat motivul de recurs referitor la interpretarea greșită a prevederilor art. 795 - 799 din C. civ., sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 794 din același act normativ. Aceasta nu s-a pronunțat asupra caracterului de dispoziții generale al normelor reținute, față de reglementările speciale aplicabile. În al patrulea rând, aceasta arată că, tot în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a afirmat că au fost încălcate și aplicate eronat dispozițiile art. 144 - 145 din C. civ.. Or, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra vătămării produse persoanei puse sub interdicție, aplicând greșit dispozițiile art. 795-799 din același act normativ, în condițiile în care, pentru a se reține că un act este de administrare, trebuia analizată situația patrimoniului persoanei puse sub interdicție la data încheierii actului. Bunul în litigiu va fi necesar în viitor pentru nevoile stringente, pentru acoperirea cheltuielilor cu tratamentul medical și internarea în clinici de specialitate. In al cincilea rând, contestatoarea susține că instanța de judecată s-a substituit, în mod nepermis, instanței de tutelă în aprecierea oportunității vânzării acestui bun, a consecințelor vătămătoare asupra persoanei puse sub interdicție, făcând aprecieri fără suport legal și probatoriu. Astfel, aceasta a reținut că actul trebuia încheiat întrucât ar fi expus persoana pusă sub interdicție fie la sancțiunea rezoluțiunii promisiunii de vânzare-cumpărare, cu consecința plății avansului, fie la pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic. Însă, o astfel de sancțiune presupunea intervenția instanței de judecată, o anumită conduită a promitenților cumpărători, dar și a persoanei puse sub interdicție. În opinia sa, nici acest motiv de casare nu a făcut obiect al analizei instanței de recurs. În al șaselea rând, contestatoarea arată că a susținut în fața instanței că sunt incidente mai multe dispoziții din C. civ., a căror încălcare atrage nulitatea absolută, fiind vorba de ocrotirea unui interes general, clauze contrare legii, și că lipsește autorizarea instanței de tutelă. Mai mult, aceasta apreciază că are calitatea de persoană interesată, prin prisma gradului de rudenie și a cererii din dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Constanța, aceste aspecte nefiind analizate. În consecință, a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, anularea deciziei recurate și, în principal, admiterea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 108C din 26 aprilie 2023 a Curții de Apel Constanța, casarea acesteia și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și admiterea cererii de chemare în judecată.

Apărări formulate în cauză La data de 27 noiembrie 2024, intimatul H. a depus note scrise prin care a invocat excepția inadmisibilității căii extraordinare de atac și, în subsidiar, a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluție, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea contestației în anulare la data de 28 noiembrie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra contestației în anulare Examinând contestația în anulare, prin raportare la motivele invocate și la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, a cărei exercitare este supusă unor condiții limitativ stabilite de lege. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 503 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. (3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs". Contestatoarea A. solicită anularea deciziei civile nr. 1026 din 11 aprilie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, susținând, pe de o parte, o contradicție între minuta publicată în sistemul ECRIS și considerentele hotărârii comunicate, iar, pe de altă parte, omisiunea instanței de recurs de a analiza parte din motivele de nelegalitate a hotărârii instanței de apel. În drept, aceasta și-a întemeiat calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 4 și 3 din C. proc. civ. În ceea ce privește motivul referitor la neconcordanța pretinsă, Înalta Curte constată că acesta nu se încadrează în situațiile avute în vedere de legiuitor. Deschizând posibilitatea retractării unor hotărâri judecătorești definitive, prin reglementarea căii de atac extraordinare a contestației în anulare, motivele concret și limitativ stabilite de lege, care permit un atare demers, trebuie privite ca fiind de strictă interpretare și aplicare, ele având caracter de excepție. Acestea nu pot fi extinse - pe cale de analogie - la alte situații decât cele explicit prevăzute în norma legală pentru că o astfel de extindere ar avea drept consecință nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârii atacate și, implicit, afectarea siguranței circuitului civil. Astfel, orice persoană care înțelege să exercite un asemenea demers trebuie să își fundamenteze cererea pe motive care se circumscriu riguros exigențelor legale care reglementează contestația în anulare. Or, contestatoarea pretinde existența unei neconcordanțe care nu poate fi încadrată nici în situația prevăzută de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ., care devine incidentă în cazul în care instanța omite să soluționeze un întreg recurs - principal, incident sau provocat, și nici în celelalte motive expres reglementate la pct. 1-3 din actul normativ menționat. De altfel, susținerile acesteia nu sunt reale. Argumentele pe care și-a fundamentat demersul procedural, astfel întreprins, se referă la o contrarietate între minuta publicată în ziua ședinței de judecată și dispozitivul și considerentele hotărârii comunicate. Însă, nu există nicio neconcordanță, soluția transcrisă în sistemul informatizat fiind transpusă în hotărârea ce i-a fost comunicată. De altfel, această situație rezultă și din corespondența pe care contestatoarea a inițiat-o cu arhiva instanței. Prin urmare, această primă susținere a contestatoarei este nefondată. Nici motivul referitor la omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivele invocate în cererea de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. anterior citate, nu este fondat. Conform prevederilor legale menționate, "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen." Astfel, anularea hotărârii instanței de recurs, pentru acest motiv, este condiționată de îndeplinirea următoarelor condiții: obiectul contestației este o hotărâre prin care instanța de recurs a respins recursul sau l-a admis în parte; necercetarea vreunuia dintre motivele de casare trebuie să fie rezultatul unei omisiuni a instanței de recurs; motivele de recurs omise a fi cercetate să fie cele care au fost invocate în termen. Procedând la verificarea deciziei atacate, în limitele impuse de legiuitor, se constată că, în cuprinsul considerentelor hotărârii judecătorești supuse controlului judiciar, s-a realizat o amplă cercetare a motivelor de recurs formulate de contestatoare. În analiza criticilor formulate, încadrate în cazul prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., Înalta Curte va avea în vedere următoarele aspecte. În primul rând, pentru o apreciere completă a acestui motiv de contestație în anulare, este necesar să se facă distincție între motivele de nelegalitate și argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurentă dintre cele prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., iar nu argumente de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care se sprijină. În cauza pendinte, prin cererea de recurs, contestatoarea a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din actul normativ menționat, pe care, însă, instanța de recurs le-a analizat în mod detaliat, răspunzând argumentelor aduse în sprijinul fiecărui element de nelegalitate susținut. În al doilea rând, motivarea unei hotărâri constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Însă, sub aspectul acestei garanții procesuale, nu li se poate pretinde instanțelor să răspundă tuturor argumentelor părților. Motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci de substanță, astfel încât instanțele trebuie să expună, în mod necesar, acele argumente esențiale, care formează structura raționamentului logico - juridic ce a determinat adoptarea unei anumite soluții în cauzele deduse judecății. Or, din analiza considerentelor deciziei pronunțate în recurs, se constată că instanța a examinat aspectele de nelegalitate pe care le-a identificat și criticile concret formulate de contestatoare, critici care priveau natura juridică a actului dedus controlului judiciar și nevaliditatea acestuia și a apreciat caracterul lor nefondat, cu consecința respingerii recursului. Astfel, se constată că soluția de respingere a recursului este una dată în urma judecății efectiv realizate de respectiva instanță de control judiciar relativ la criticile care erau formulate de recurentă. Din perspectiva celor expuse, procedând la verificarea deciziei atacate prin raportare la motivele de recurs și argumentele care le susțin, Înalta Curte reține că acestea au fost analizate pornindu-se de la natura juridică de act de administrare a convenției deduse judecății. Această calificare a fost realizată de către instanțele de fond, ținând cont de întreaga masă patrimonială a interzisului, și nu a putut fi cenzurată în recurs întrucât nu se circumscrie niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. Prin urmare, în raport de natura juridică a contractului, așa cum a fost stabilită de instanțele de fond, instanța de recurs a examinat criticile contestatoarei și a reținut că litigiului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 142 alin. (1) și art. 799 alin. (3) din C. civ., iar nu cele ale prevederilor art. 144 și art. 145 din același act normativ. De asemenea, a analizat conduita instanței de apel, prin prisma susținerilor cuprinse în cererea de recurs, arătând că, față de calificarea actului, ca fiind act de administrare, nu prezintă relevanță criticile în sensul că aceasta s-a substituit instanței de tutelă în aprecierea oportunității vânzării imobilului și a consecințelor vătămătoare asupra persoanei puse sub interdicție. Instanța de recurs a mai reținut că, nefiind incidente prevederile art. 144 alin. (2) și cele ale art. 145 din C. civ., sunt lipsite de importanță susținerile referitoare la intervenirea sancțiunii nulității actului dedus judecății, pentru lipsa autorizării instanței de tutelă, precum și felul acestei nulități (absolute sau relative) în raport de interesul ocrotit de legiuitor. Prin urmare, instanța de recurs a cercetat motivele de casare invocate, precum și argumentele prezentate în dezvoltarea acestor motive, constatând că sunt nefondate. În ceea ce privește efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 10276 din 23 mai 2014 a Judecătoriei Constanța, acesta nu a făcut obiect al cererii de recurs, contestatoarea indicând hotărârea menționată doar pentru a justifica sancțiunea nulității absolute pe care o susține. Prin urmare, nu se poate reproșa instanței de recurs omisiunea cercetării unei astfel de împrejurări. Pe de altă parte, lipsa autorizării a fost apreciată ca fiind fără relevanță în cauză, față de calificarea juridică a convenției, realizată de către instanțele de fond. Pe calea contestației în anulare nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs a analizat motivele de casare, respectiv temeinicia argumentelor pentru care le-a apreciat ca fiind nefondate, căci această cale extraordinară de atac este un remediu procedural pentru greșeli săvârșite în legătură cu aspectele formale ale judecății, iar nu un mijloc de control judiciar asupra legalității deciziei din recurs. Prin exercitarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare pentru situația prevăzută de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs, analizând motivele de casare, a înțeles să răspundă acestora, întrucât ține de esența judecății. Concluzia contrară ar presupune că, în cadrul contestației în anulare, s-ar putea urmări și corectarea unor greșeli de judecată, iar nu doar a erorilor în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ceea ce nu poate fi admis. În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a conturat ideea potrivit căreia redeschiderea procesului judecat irevocabil poate fi determinată numai de circumstanțe substanțiale și imperative, care au făcut ca erorile de fapt să devină vizibile doar la finalul unei proceduri judiciare (Cauza Mitrea vs. România - Hotărârea din 29 iulie 2008 și Cauza Stanca Popescu vs. România - Hotărârea din 07 iulie 2009), ceea ce nu este cazul în speță. Față de aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele invocate în cuprinsul contestației în anulare nu se circumscriu ipotezelor normelor legale invocate care reglementează această cale de atac, ceea ce constituie un impediment de ordin legal în examinarea pe fond a aspectelor puse în discuție, va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei civile nr. 1026 din 11 aprilie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019. În baza dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga contestatoarea la plata, către intimatul H., a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.