ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1026/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la 3 iunie 2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., în nume propriu și în calitate de tutore al interzisului C., D., E., F. și G., să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.09.2014, având ca obiect terenul intravilan în suprafață de 15.001 mp, situat în municipiul Constanța, zona Palazu Mare, parcela x, număr cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x, cu consecința repunerii părților în situația anterioară. La 23 septembrie 2019, H. a depus la dosar cerere de intervenție accesorie în interesul pârâților, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 896 din 8 martie 2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins cererea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. Împotriva acestei sentințe, la 6 aprilie 2021, a declarat apel reclamanta. Prin decizia civilă nr. 196/C din 3 decembrie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanță.

Hotărârile pronunțate în al doilea ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 3327 din 31 octombrie 2022, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea principală și a admis cererea de intervenție accesorie formulată în interesul pârâților. Împotriva sentinței, la 17 noiembrie 2022, a declarat apel reclamanta. Prin decizia civilă nr. 108 din 26 aprilie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul și a obligat apelanta-reclamantă să plătească intimatului-intervenient cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 RON.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 29 august 2023, reclamanta a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., învederând că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, din moment ce instanța de apel a reținut, pe de o parte, că întoarcerea bunului în patrimoniul persoanei ocrotite i-ar putea fi profitabilă, iar conduita promitenților-vânzători este imprevizibilă, iar, pe de altă parte, că întoarcerea bunului în patrimoniu nu ar mai fi profitabilă persoanei interzise judecătoresc, conduita promitenților-cumpărători fiind previzibilă, în sensul ca aceștia ar putea solicita fie rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, fie pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare. Recurenta-reclamantă a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia civilă recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, sens în care a învederat următoarele argumente: În condițiile în care, printre bunurile autorizate de către instanța de tutelă, prin sentința civilă nr. 10276 din 23 mai 2014, nu se află și imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărei nulitate se solicită în cauză, sunt incidente prevederile art. 144 alin. (2), art. 145 alin. (1) și art. 171 din C. civ., iar nu dispozițiile art. 142 alin. (2) din C. civ., care fac trimitere la prevederile art. 795-799 din C. civ., conform cărora vânzarea unui bun, raportată la întregul patrimoniu, nu reprezintă un act de dispoziție, ci un act de administrare. Prevederile art. 144 alin. (2) și ale art. 145 alin. (1) din C. civ. au caracter special și se aplică cu prioritate față de normele generale din Titlul V, rezultând că prevederile art. 795-799 din C. civ. au fost aplicate în mod greșit de către instanța de apel, care a ignorat art. 794 din C. civ. Din interpretarea dispozițiilor art. 144 și ale art. 145 din C. civ. rezultă că autorizarea instanței de tutelă este necesară doar pentru actele de dispoziție privitoare la bunurile interzisului judecătoresc, nu și pentru actele de administrare, precum și că instanța judecătorească acordă autorizarea numai atunci când actul de dispoziție ce urmează a fi încheiat reprezintă un folos neîndoielnic pentru interzisul judecătoresc. Pentru ca instanța să acorde tutorelui autorizarea în vederea încheierii, în mod valabil, în numele și pentru persoana reprezentată, a oricărui act ce depășește dreptul de administrare, trebuie să se probeze că actul ce se solicită a fi încheiat răspunde unei nevoi sau produce un folos neîndoielnic pentru acesta, în sensul art. 145 alin. (1) din C. civ.. Ca atare, concluzia instanței de apel, în sensul că vânzarea bunului reprezintă un act de administrare, eludează prevederile ale art. 144 și ale art. 145 din C. civ. Pe de altă parte, fiind vorba despre un bun proprietatea unui interzis judecătoresc cu discernământul abolit, necesar în viitor în scopul întreținerii curente și acoperirii cheltuielilor cu tratamentul medical și internării în clinici de specialitate, vânzarea acestuia, cu nerespectarea prevederilor legale, produce în patrimoniul persoanei ocrotite o vătămare ce nu poate fi acoperită altfel decât prin constatarea nulității actului. Prețul încasat de tutore, în numele persoanei interzise, a fost de 50.000 euro (respectiv 1/6 din valoarea terenului), sumă ce putea fi destinată acoperii nevoilor speciale ale interzisului. Instanța de apel, păstrând considerentele sentinței, s-a substituit, în mod nepermis, instanței de tutelă, apreciind asupra oportunității vânzării bunului, fără a avea un suport probatoriu și temei legal cu privire la consecințele neîncheierii actului de vânzare în formă autentică. Instanța de apel a apreciat că neperfectarea actului de vânzare-cumpărare în forma autentică ar fi expus persoana pusă sub interdicție fie la sancțiunea rezoluțiunii promisiunii de vânzare-cumpărare, cu consecința plății dublului avansului, fie la pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare cumpărare. Or, este nejustificat a se reține aceste sancțiuni, în condițiile în care atât rezoluțiunea, cât și pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare presupun intervenția unei alte instanțe, precum și o anumită conduită procesuală a promitenților-cumpărători și a persoanei puse sub interdicție, ce nu poate fi apreciată ca fiind previzibilă sau imprevizibilă, excedând obiectului prezentei cauze. Pe de altă parte, numai instanța de tutelă ar fi îndrituită să constate că încheierea în formă autentică a contractului de vânzare conduce la evitarea tragerii la răspundere civilă contractuale a persoanei puse sub interdicție. În mod greșit a reținut instanța de apel că simpla enumerare a art. 1246 alin. (1), art. 1247 alin. (1) și alin. (2), art. 1250, art. 1255 alin. (1) din C. civ., fără indicarea, în concret, a motivului de nulitate absolută, nu au învestit-o cu analiza unor motive de nulitate absolută a actului dedus judecății, în contextul în care, la perfectarea vânzării, nu au fost respectate condițiile impuse de lege, respectiv autorizarea instanței de tutelă cu privire la încheierea actului de dispoziție. Fiind vorba despre ocrotirea unui interes general, nu este incidentă excepția nulității relative, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 1248 din C. civ. cu referire la art. 144 alin. (3) din același Cod, invocat de către intervenient. Totodată, măsurile de ocrotire a persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale sunt de interes general, aspect care reiese atât din preambulul Legii nr. 140/2022, cât și din decizia Curții Constituționale nr. 601/2020 și din Legea nr. 221/2010, chestiuni pe care instanța de apel nu le-a analizat. De altfel, instanța de apel din primul ciclu procesual a reținut, cu autoritate de lucru judecat, calitatea procesuală activă a reclamantei, indiferent de natura nulității actului dedus judecății. Prin prisma dispozițiilor art. 144 alin. (2) și alin. (3), raportate la cele ale art. 147 alin. (1) din C. civ., actul de înstrăinare este încheiat fără autorizarea instanței de tutelă, aspect interzis de lege, urmând a fi supus sancțiunii nulității. Cum aspectele invocate reprezintă motive de nulitate absolută, reclamanta justifică interes în promovarea acțiunii, atât prin prisma gradului de rudenie cu persoana pusă sub interdicție, fiind sora acestuia, cât și din perspectiva solicitării efectuate în cadrul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Constanța, având ca obiect constituirea Consiliului de familie. Instanța de apel a făcut o apreciere greșită cu privire la poziția procesuală a pârâților care nu au formulat întâmpinare, astfel că devin incidente prevederile art. 208 alin. (2) din C. proc. civ., aceștia fiind decăzuți din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții. Prevederile art. 1246 alin. (2) și (3) din C. civ., reținute de către instanța de apel, nu sunt incidente, iar poziția procesuală a pârâților trebuie interpretată în sensul că aceștia nu formulează apărari, nu propun probe și recunosc că actul a fost încheiat fără autorizarea instanței de tutelă, poziție pe care instanța de judecată trebuia să o aprecieze în contextul susținerilor reclamantei, iar nu să o înlăture.

Apărările formulate în cauză La 29 februarie 2024, intimatul-intervenient accesoriu H. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, părțile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. În cauză, recurenta-reclamantă a respectat aceste exigențe legale, din moment ce unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte atunci când, în ședința publică din 11 aprilie 2024, a respins, ca nefondată, excepția nulității recursului, invocată de către intimatul-intervenient accesoriu. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia civilă recurată cuprinde considerente contradictorii, sens în care a argumentat că instanța de apel, atunci când a respins critica privind contradictorialitatea considerentelor sentinței, a reținut, pe de o parte, că întoarcerea bunului în patrimoniul interzisului i-ar putea fi profitabilă, iar conduita promitenților-vânzători este imprevizibilă, iar, pe de altă parte, că întoarcerea bunului în patrimoniu nu ar mai fi profitabilă persoanei puse sub interdicție, iar conduita promitenților-cumpărători este previzibilă, în sensul ca ar putea solicita fie rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, fie pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat. În acest sens, se constată că, la pagina 10 a deciziei civile recurate, după prezentarea motivului de apel ce a vizat contradictorialitatea considerentelor sentinței, instanța de apel a reținut următoarele: "Curtea nu poate reține acest motiv de apel. Astfel, în analiza excepției invocate, prima instanță a analizat interesul în promovarea acțiunii, raportat la temeiul de drept și de fapt dedus judecății, respectiv la calificarea actului atacat drept act de dispoziție, precum și la finalitatea urmărită, respectiv întoarcerea bunului în patrimoniul interzisului. Or, prin analiza interesului promovării acțiunii, sub acest aspect, prima instanță nu a expus motive contradictorii cu fondul cauzei, unde a analizat cererea dedusă judecății sub aspectul temeiniciei acesteia, pornind de la calificarea actului atacat drept act de administrare, și nu de dispoziție". Contrar susținerilor recurentei-reclamante, aceste considerente nu sunt contradictorii, ci prezintă, în mod clar și coerent, argumentele pentru care instanța de apel a înlăturat critica de apel privind contradictorialitatea considerentelor sentinței. Din această perspectivă, este de menționat că, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă decizia dată în apel, astfel că partea interesată nu poate invoca critici de recurs împotriva hotărârii primei instanțe, prin care să invoce contradictorialitatea considerentelor proprii acesteia, ci doar împotriva deciziei pronunțate de către instanța de apel, care, după cum s-a arătat deja, nu cuprinde considerente contradictorii, ci acestea prezintă, într-o manieră clară și logică, argumentele avute în vedere la respingere respectivei critici de apel. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia civilă recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 142 alin. (1) și art. 795-799 din C. civ., învederând că incidente în cauză sunt prevederile speciale ale art. 144 alin. (2), art. 145 alin. (1) și art. 171 din C. civ. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Ca premisă a analizei criticilor subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se reține că instanța de apel a calificat actul dedus judecății drept un act de administrare, iar nu de dispoziție, ținând cont de întreaga masă patrimonială a interzisului și apreciind că tutorele nu a urmărit înstrăinarea imobilului, ci evitarea atragerii răspunderii civile contractuale a interzisului, în sensul obligării la restituirea dublului avansului, prin activarea clauzei penale din antecontractul de vânzare-cumpărare, luând în considerare și împrejurarea că încheierea contractului de vânzare-cumpărare a reprezentat materializarea obligației instituite prin antecontract, în temeiul căruia și instanța ar fi putut pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic. Or, modalitatea în care instanța de apel a calificat actul juridic dedus judecății nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât, sub imperiul reglementării art. 488 alin. (1) din actualul C. proc. civ., se constată că nu mai există un motiv de recurs similar celui prevăzut la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, care se referea la ipoteza în care instanța, interpretând în mod greșit actul juridic dedus judecății, i-a schimbat natura ori înțelesul lămurit și neîndoielnic. Cu alte cuvinte, critica recurentei-reclamante, în sensul că instanța de apel a calificat, în mod greșit, actul juridic dedus judecății ca fiind un act de administrare, iar nu de dispoziție, nu se circumscrie niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., astfel că nu poate fi analizată. Acest aspect a fost pus în discuție în cadrul dezbaterilor ce au avut loc în ședința din 11 aprilie 2024. În acest context, nu poate fi primită susținerea recurentei-reclamante, în sensul că în cauză sunt incidente prevederile art. 144 alin. (2) și ale art. 145 alin. (1), iar nu cele art. 142 alin. (1) din C. civ., care fac trimitere la prevederile art. 795-799 din Titlul V al C. civ.. Ca atare, este lipsită de relevanță, în economia speței, critica potrivit căreia prevederile art. 144 alin. (2) și ale art. 145 alin. (1) din C. civ. au un caracter special și se aplică cu prioritate față de normele generale din Titlul V al C. civ.. Pentru aceleași considerente, nu poate fi primită nici critica recurentei-reclamante, potrivit căreia concluzia instanței de apel, în sensul că înstrăinarea imobilului reprezintă un act de administrare, eludează prevederile speciale ale art. 144 și art. 145 din C. civ.. În realitate, plecând de la calificarea definitivă dată de către instanța de apel actului juridic dedus judecății, și anume aceea de act de administrare, iar nu de dispoziție, se constată că decizia civilă recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Calificând actul juridic dedus judecății drept un act de administrare și plecând de la împrejurarea că motivul de nulitate invocat prin cererea de chemare în judecată îl reprezintă încălcarea, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.09.2014, a dispozițiilor art. 144 alin. (2) din C. civ., cu referire la cele ale art. 145 și ale art. 171 din C. civ., se constată că instanța de apel a reținut, în mod legal, că nu este incident în cauză art. 144 din C. civ., care se referă doar la actele de dispoziție și care, la alin. (2), prevede că "tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie și autorizarea instanței de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunțe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum și să încheie în mod valabil orice alte acte ce depășesc dreptul de administrare", iar, la alin. (3), stipulează că "actele făcute cu încălcarea dispozițiilor prevăzute la alin. (1) și (2) sunt anulabile. În aceste cazuri, acțiunea în anulare poate fi exercitată de tutore, de consiliul de familie sau de oricare membru al acestuia, precum și de către procuror, din oficiu sau la sesizarea instanței de tutelă". Pe cale de consecință, instanța de apel a constatat că nu sunt aplicabile în cauză nici prevederile art. 145 alin. (1)-(3) din C. civ., conform cărora: "(1) Instanța de tutelă acordă tutorelui autorizarea numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor. (2) Autorizarea se va da pentru fiecare act în parte, stabilindu-se, când este cazul, condițiile de încheiere a actului. (3) În caz de vânzare, autorizarea va arăta dacă vânzarea se va face prin acordul părților, prin licitație publică sau în alt mod". Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 144 și ale art. 145 din C. civ. rezultă că autorizarea instanței de tutelă este necesară doar pentru actele de dispoziție privitoare la bunurile interzisului judecătoresc, nu și pentru actele de administrare, precum și că instanța judecătorească acordă autorizarea numai atunci când actul de dispoziție ce urmează a fi încheiat reprezintă un folos neîndoielnic pentru interzisul judecătoresc. Din moment ce a stabilit că, în raport cu întreaga masă patrimonială administrată de către tutore, actul juridic dedus judecății trebuie calificat drept un act de administrare, se constată că instanța de apel a reținut, în mod legal, că litigiului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 142 alin. (1) din C. civ., conform cărora: "Tutorele are îndatorirea de a administra cu bună-credință bunurile minorului. În acest scop, tutorele acționează în calitate de administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor minorului, dispozițiile titlului V din cartea a III-a aplicându-se în mod corespunzător, afară de cazul în care prin prezentul capitol se dispune altfel". Or, conform prevederilor art. 799 alin. (3) din Titlul V al C. civ., "când administrarea are ca obiect o masă patrimonială sau un patrimoniu, administratorul poate să înstrăineze un bun individual determinat sau să îl greveze cu o garanție reală ori de câte ori este necesar pentru buna administrare a universalității (...)". În acest context, sunt nerelevante susținerile recurentei-reclamante, în sensul că instanța de apel s-a substituit nepermis instanței de tutelă, apreciind asupra oportunității vânzării imobilului, precum și că doar instanța de tutelă este îndrituită să constate că încheierea contractului de vânzare conduce la evitarea angajării răspunderii civile contractuale a persoanei puse sub interdicție. Reținând, conform considerentelor arătate mai sus, că în prezentul litigiu nu sunt incidente prevederile art. 144 alin. (2) și ale art. 145 din C. civ., sunt lipsite de relevanță susținerile recurentei-reclamante referitoare la intervenirea sancțiunii nulității actului dedus judecății, pentru lipsa autorizării instanței de tutelă, precum și la felul acestei nulități (absolute sau relative), în raport cu interesul ocrotit de către legiuitor (particular sau general). De altfel, considerentele expuse la pagina 13 a deciziei recurate au un caracter subsidiar. În altă ordine de idei, este nefondată și critica de recurs potrivit căreia prevederile art. 1.246 alin. (2) și (3) din C. civ., reținute de către instanța de apel, nu sunt incidente în cauză, iar poziția procesuală a intimaților-pârâți trebuia interpretată în sensul că aceștia recunosc că actul a fost încheiat fără autorizarea instanței de tutelă, cu consecința intervenirii sancțiunii nulității. Conform art. 1.246 alin. (2) din C. civ., "dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părților", iar, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, "prin acordul părților nu pot fi instituite (...) cauze de nulitate". Plecând de la aceste dispoziții legale, instanța de apel a reținut, în mod corect, că acordul părților poate conduce la desființarea actului juridic numai dacă se reține incidența unei cauze de nulitate, pentru nerespectarea unei condiții de valabilitate prevăzute de lege, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât, pentru încheierea unui act de administrare, astfel cum l-a calificat instanța de apel, legiuitorul nu a impus condiția autorizării prealabile din partea instanței de tutelă, dispozițiile art. 144 alin. (2) și ale art. 145 din C. civ. fiind aplicabile doar în ipoteza actelor de dispoziție. Față de aceste considerente, constatând că ambele motive de casare invocate de către recurenta-reclamantă sunt neîntemeiate și că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 108/C din 26 aprilie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.