Decizia nr. 275/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1/2022 a Tribunalului Constanța

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 1 aprilie 2021 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul Municipiul Constanța a solicitat obligarea în solidar a pârâților A., B., C., D., E., F., G., H. și I., la plata sumei de 2.857.475 dolari, echivalent în RON la data plății, reprezentând prejudiciu cauzat patrimoniului pârâtului prin infracțiunile săvârșite în cazul de retrocedare J., astfel cum au fost acestea constatate definitiv de decizia nr. 32/A/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2008.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 1 din 6 ianuarie 2022, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondate, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția nulității cererii de chemare în judecată, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului H.. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți și a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul Constanța prin primar, în contradictoriu cu pârâții A., B. C., D., E., F., G., H. și I.. A admis excepția nulității cererii de chemare în garanție formulate de pârâtul D.. A anulat cererea de chemare în garanție și a obligat pe reclamant să plătească pârâtului H. cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu avocat, onorariu redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 40/C din 14 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția I civilă au fost admise apelurile declarate de reclamantul Municipiul Constanța și de pârâtul H. împotriva sentinței civile nr. 1 din 6 ianuarie 2022 pronunțată de Tribunalul Constanța. A fost anulată în parte sentința apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe pentru soluționarea pe fond. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate. Au fost respinse apelurile declarate de pârâții C. și D. împotriva aceleiași sentințe.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 40/C din 14 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, pârâții A., F., C., G. și E., H., D. și B. au declarat recurs. 1. Recursul declarat de pârâtul A.: Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii aplicabile speței deduse judecății, respectiv cu încălcarea art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011, prin care se prevede faptul că prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse normelor legale care le-au instituit. Așadar, prescripțiile începute anterior datei de 01.10.2011 rămân supuse legii vechi potrivit principiului tempus regit actum, respectându-se astfel și principiul neretroactivității legii, potrivit căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, iar nu și situațiilor anterioare. În speță, prescripția a început a curge sub regimul necontestat reglementat de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, atât prin raportare la data cunoașterii pagubei (necontestată în cauză), cât și a persoanelor care răspund de ea, urmând ca prescripția să fie guvernată de acest act normativ. Legea aplicabilă litigiului este legea în vigoare la data la care reclamantul Municipiul Constanța a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, care în speță este 13.03.2008. Interpretarea art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011, precum și ale art. 6 alin. (4) din C. civ., duce la concluzia că prevederile art. 2.512 și 2.513 din C. civ. referitoare la invocarea prescripției extinctive, nu sunt aplicabile prescripțiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, chiar dacă s-au împlinit ulterior acestei date. Dispozițiile acestor două articole sunt aplicabile numai prescripțiilor extinctive care încep să curgă după intrarea lor în vigoare. Pentru a ajunge la această concluzie s-a susținut că rezolvarea problemei de drept intertemporal ivite în legătură cu instituția juridică a prescripției este dată de dispozițiile tranzitorii cu caracter special ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și de acelea ale art. 6 alin. (4) din C. civ. În acord cu aceste dispoziții legale, prescripțiile extinctive începute înainte de 1 octombrie 2011 și neîmplinite până la această dată, reprezentând situații juridice în curs de realizare, facta pendentia, rămân supuse legii vechi, dându-se satisfacție principiului respectării așteptărilor legitime ale părților. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1/2014 a admis recursurile în interesul legii și a stabilt că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011. Prin urmare, față de natura juridică a prescripției extinctive, supusă legii care se aplică dreptului material la acțiune, în speță, chestiunea prescripției urmează a fi analizată prin raportare la dispozițiile legii în vigoare la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv Decretul nr. 167/1958. Potrivit art. 1 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în materia răspunderii civile delictuale, legea stabilește două momente alternative de la care începe a curge termenul prescripției extinctive - fie momentul subiectiv la care păgubitul a cunoscut, cumulativ, paguba și persoana pe care o considera răspunzătoare de producerea ei, fie momentul obiectiv la care păgubitul trebuia sa cunoască cele două elemente arătate. În cauză, astfel cum rezultă din considerentele sentinței penale nr. 148/F/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2008 (pag. 80), pe parcursul urmăririi penale, respectiv prin adresa din data de 19.02.2008, reclamantul a fost încunoștințat de organul de urmărire penală "asupra tuturor detaliilor și împrejurărilor care au generat paguba în patrimoniul său", fără însă a se constitui parte civilă. Prin urmare, la data primirii adresei organului de urmărire penală, reclamantul trebuia să cunoască atât paguba, cât și persoanele răspunzătoare de producerea ei, astfel că, de la data menționată, a început a curge și termenul de prescripție a dreptului sau material la acțiune. Fără a se cunoaște data la care reclamantul a primit respectiva adresă, este cert că, la data de 13.03.2008, intrase în posesia sa (de vreme ce chestiunea a format obiect al ordinii de zi a ședinței Consiliului Local Constanța desfășurate la data menționată), astfel că, în speță, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune al reclamantului s-a împlinit cel mai târziu la data de 13.03.2011. În concluzie, raportat la momentul la care intimatul-reclamant putea și trebuia să cunoască prejudiciul și persoana răspunzătoare, care nu poate fi momentul rămânerii definitive a hotărârii penale, acțiunea este prescrisă, fiind înregistrată cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Prin răspunsul oferit de Consiliul Local Constanța prin Hotărârea nr. 139/13.03.2008, prin care s-a pronunțat în sensul că, întrucât "nu există un raport de expertiză judiciară semnat de un expert judiciar autorizat ANEVAR, neutru, nu se poate pronunța asupra existenței sau inexistenței unui prejudiciu cauzat Consiliului local", rezultă clar intenția de a nu se constitui parte civilă în dosarul penal, acesta fiind un drept de opțiune prevăzut de lege, dar neexercitat de Consiliul Local Constanța, acesta asumându-și întreaga răspundere aferentă. Totodată, nu s-a exercitat o acțiune la instanța civilă, aceasta constituind cea de-a doua și ultima opțiune prevăzută de lege pentru recuperarea unui prejudiciu produs printr-o infracțiune. Reclamantul Municipiul Constanța nu s-a constituit parte civilă în procesul penal și nu a făcut niciun demers pentru solicitarea vreunei sume până în anul 2021, deși în dosarul penal nr. x/2008, la termenul din 04.04.2012, Curtea de Apel București a dat citire actului de sesizare a instanței, respectiv a Rechizitoriului nr. x al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, acesta fiind un avantaj al opțiunii de a exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal în speța de față - adică s-ar fi prelungit termenul până la care ar fi putut solicita pretențiile, până la data de 04.04.2012. Raportat la faptul că Municipiul Constanța nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, acesta putea introduce o acțiune în pretenții la instanța civilă în termen de 3 ani de la 13.03.2008, caz în care prescripția s-ar fi împlinit la data de 13.03.2011. În ceea ce privește instituirea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanțe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane Ia adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ș.a. c. Marea Britanic, hotărârea din 22 octombrie 1996, §51). Nu în ultimul rând, urmează a se avea în vedere statuarea Înaltei Curți privitoare la determinarea momentului de început al curgerii termenului prescripției dreptului material la acțiune, care deși este referitoare la dispozițiile noului C. civ., noțiunea de "pagubă" se regăsește în ambele dispoziții legale regula generală privind începutul prescripției extinctive, având, ca obiect, dreptul la acțiune, în timp ce art. 2328 alin. (1) din același cod vizează regula specială, edictată pentru situația reparării pagubelor cauzate printr-o faptă ilicită, fiind clare în privința elementelor care trebuie cunoscute de titularul dreptului la acțiune, și anume "paguba" și "pe cel care răspunde de ea." Cunoașterea pagubei presupune cunoașterea producerii ei, adică a rezultatului dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecință a încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unui subiect de drept și care dă naștere obligației de reparare în sarcina persoanei prejudiciate. Noțiunile de "pagubă" și "întinderea ei" nu se suprapun, cunoașterea pagubei nu se confundă cu cunoașterea întinderii sale, întinderea pagubei ține de obligația de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu, aceasta va fi determinată de instanța de judecată, în urma administrării probatoriului. Se susține că soluția prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ. este în acord și cu dispozițiile art. 1381 din același act normativ, potrivit cărora dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. 2. Recursul declarat de pârâtul F.: În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a arătat că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se învederează că, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1/2014 stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011. Or, instanța reține că interpretarea gramaticală, logică și sistematică a dispozițiilor art. 520 1 și 223 din Legea nr. 71/2011, precum și ale art. 6 alin. (4) din C. civ. conduce la concluzia că prevederile art. 2512 și 2513 din C. civ., referitoare la invocarea prescripției extinctive, nu sunt aplicabile prescripțiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, chiar dacă s-au împlinit ulterior acestei date. Dispozițiile acestor două articole sunt aplicabile numai prescripțiilor extinctive care încep să curgă după intrarea lor în vigoare. Pentru a ajunge la această concluzie s-a reținut că rezolvarea problemei de drept intertemporal ivite în legătură cu instituția juridică a prescripției este dată de dispozițiile tranzitorii cu caracter special ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și de acelea ale art. 6 alin. (4) din C. civ. În acord cu aceste dispoziții legale, prescripțiile extinctive începute înainte de 1 octombrie 2011 și neîmplinite până la această dată, reprezentând situații juridice în curs de realizare, facta pendentia, rămân supuse legii vechi, dându-se satisfacție principiului respectării așteptărilor legitime ale părților. Excepțiile de la această regulă ce dau expresia revenirii la principiul aplicării imediate a legii noi civile, consacrat ca atare prin dispozițiile art. 6 alin. (5) din C. civ. și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., au fost expres și limitativ instituite prin art. 202 și art. 203 din Legea nr. 71/2011, care se referă la cazurile de suspendare prevăzute de art. 2.532 pct. 6 și 7 din C. civ., respectiv la cazul de întrerupere al cursului prescripției, prevăzut de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. Față de împrejurarea că dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. nu conțin nicio distincție, legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă aceasta s-a împlinit după intrarea în vigoare a C. civ. Se susține că în speță, instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează începutul, curgerea și împlinirea termenului de prescripție al dreptului la acțiune. Contrar susținerilor instanței de apel, se arată că prescripția dreptului la acțiune este supusă legii în vigoare de la data nașterii dreptului la acțiune care este Decretul nr. 167/1958. Termenul prescripției începe să curgă de la momentul obiectiv când păgubitul trebuia să cunoască, cumulativ, paguba și persoana pe care o consideră răspunzătoare de producerea ei numai dacă anterior acestuia, păgubitul nu a cunoscut cele două elemente arătate de text (situație în care termenul prescripției începe a curge de la momentul subiectiv), pe de o parte, iar, pe de altă parte, termenul prescripției începe a curge, cel mai târziu, de la momentul obiectiv arătat, reglementarea acestuia fiind justificată tocmai ca o sancțiune a lipsei sale de diligență a păgubitului în valorificarea măsurilor de protecție a propriului patrimoniu lăsate de lege la îndemâna sa și materializată în aceea că dincolo de orice considerente subiective, la un anumit moment, acesta "trebuia" să cunoască atât paguba, cât și persoana considerată răspunzătoare. În cauză astfel, cum rezultă din considerentele sentinței penale nr. 148/F/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2008 (pag. 80), pe parcursul urmăririi penale, respectiv prin adresa din data de 19.02.2008, reclamantul a fost încunoștințat de organul de urmărire penală asupra tuturor detaliilor și împrejurărilor care au generat paguba în patrimoniul sau, fără însă a se constitui parte civilă. Potrivit mențiunilor din sentința penală menționată, înscrisurile care atestă împrejurarea mai sus arătată reținută cu putere de lucru judecat în considerentele acestei hotărâri, nemodificată, sub acest aspect, prin decizia instanței de control judiciar se regăsesc la paginile 332 -334 din volumul 95 al dosarului de urmărire penală. Din considerentele aceleiași sentințe penale rezultă că prin " adresa nr. x/16.04.2008, Primăria municipiului Constanta a înaintat copia hotărârii nr. 139/13-03.2008 prin care Consiliul local al municipiului Constanta s-a pronunțat în sensul că, întrucât nu exista un raport de expertiză judiciară semnat de un expert judiciar autorizat ANEVAR neutru, nu se poate pronunța asupra existețtei sau inexistenței unui prejudiciu cauzat Consiliului local ". Prin urmare, la data primirii adresei organului de urmărire penală, reclamantul trebuia să cunoască atât paguba, cât și persoanele răspunzătoare de producerea sa, astfel că, de la data menționată, a început a curge și termenul de prescripție al dreptului material la acțiune. Fără a cunoaște data la care reclamantul a primit adresa, este cert că, la data de 13.03.2008, intrase în posesia sa (de vreme ce chestiunea a format obiect al ordinii de zi a ședinței Consiliului Local Constanta desfășurate la data menționată), astfel că, în speță, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune al reclamantului s-a împlinit cel mai târziu la data de 13.03.2011. Contrar susținerilor instanței, se mai arată că dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, art. 2528 alin. (1) din C. civ. 2009, nu au în vedere paguba și persoana răspunzătoare stabilite judiciar printr-o hotărâre penală, sens în care se subliniază că nu în toate cazurile fapta ilicită civilă (delictul civil) reprezintă o faptă ilicită penală (o infracțiune), practica oferind numeroase exemple în care acțiunile/inacțiunile încalcă normele dreptului obiectiv și, prin aceasta, aduc atingere dreptului subiectiv/interesului legitim al altui subiect de drept, reprezentând, deci, fapte ilicite civile, fără ca, în același timp, să reprezinte și infracțiune. Prin urmare, se învederează că a primi opinia, în sensul că, în materie civilă delictuală, prescripția ar începe a curge de la data pronunțării unei hotărâri judecătorești penale definitive de condamnare a autorului faptei (civile) ilicite pentru săvârșirea acesteia ca infracțiune ar exclude posibilitatea antrenării răspunderii chile delictuale în toate acele cazuri în care delictul civil nu îmbracă (și) forma ilicitului penal. În egală măsură, a împărtăși, aceastăa opinie ar însemna să se statueze că, în nicio situație în materie civilă delictuală termenul de prescripție nu ar începe a curge mai înainte ca instanța penală să stabilească, prin hotărârea sa definitivă de condamnare, paguba și persoana răspunzătoare. Practic, în raționamentul acesteia, chiar nașterea dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală ar fi legată de pronunțarea hotărârii penale de condamnare, ceea ce, în mod evident, este greșit. Opinia neagă, practic, întreaga reglementare a instituției acțiunii civile în procesul penal. Drept dovadă că acțiunea civilă poate fi introdusă, pe cale separată, chiar și atunci când procesul penal este în curs (nefiind încă definitiv soluționat de instanța penală) stau și prevederile art. 27 alin. (7) din C. proc. pen. care reglementează un caz de suspendare de drept (pe o durată limitată de un an) a acțiunii civile exercitate separat de acțiunea penală. Se mai arată că, prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul în dosarul penal (invocată de reclamant cu ocazia concluziilor orale pe excepția prescripției) și care vizează săvârșirea faptei penale nu are nicio legătură eu întrunirea cumulativă a elementelor la care fac trimitere prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 art. 2528 alin. (1) din C. civ. 2009 care vizează paguba și persoana răspunzătoare de producerea pagubei. În acest sens se susține că este, astfel, evident că opinia potrivit căreia termenul de prescripție al acțiunii în răspundere civilă delictuală ar fi început a curge numai de la data pronunțării hotărârii definitive de condamnare este eronată, persoana păgubită având posibilitatea de a exercita acțiunea civilă atât alăturat acțiunii penale, în cadrul procesului penal, cât și pe cale separată, fie concomitent cu derularea procesului penal, fie chiar ulterior finalizării acestuia (în funcție de soluțiile dispuse de instanța penală), însă, în toate cazurile, în cadrul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, termen care începe a curge în acord cu prevederile speciale ale legii civile care îl reglementează și care nu are nicio legătură cu pronunțarea unei hotărâri penale de condamnare. În concluzie, raportat la momentul la care intimatul-reclamant putea și trebuia să cunoască prejudiciul și persoana răspunzătoare, care nu poate fi momentul rămânerii definitive a hotărârii penale, acțiunea este prescrisă, fiind înregistrată cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Prin urmare, se susține că în mod nelegal instanța de apel a stabilit că legea aplicabilă prescripției este cea în vigoare la data pronunțării deciziei penale și că momentul care marchează începutul prescripției este cel al pronunțării acestei decizii. Pe de altă parte, întreaga construcție juridică, cu privire la transmiterea solicitării Parchetului pentru constituirea de parte civilă, către un organ necompetent, excede analizei chestiunii esențiale de drept a momentului care marchează începutul curgerii termenului de prescripție în cauza de față. Tot astfel, instanța de apel, analizând prescripția dreptului la acțiune în raport de dispozițiile Noului C. civ., era obligată în privința recurentului F. să facă aplicarea dispozițiilor art. 1394 Cod chil invocate prin întâmpinare, întrucât prescripția răspunderii penale s-a împlinit în aprilie 2019, anterior introducerii acțiunii civile (2021). Printr-o altă critică, recurentul-pârât a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 430 alin. (2) și art. 431 C. proc. civ., care reglementează efectul pozitiv al lucrului judecat. Invocă și efectul pozitiv a hotărârii pronunțate de Tribunalul Constanta, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 530/04.04.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosar nr. x/2021, prin care s-au tranșat toate chestiunile de drept analizate de instanța de apel în cauză. În considerentele acestei decizii, Înalta Curte dezleagă chestiunea de drept a prescripției dreptului la acțiune, sub următoarele aspecte: legea aplicabilă, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție și momentul împlinirii acestuia. 3. Recursul declarat de pârâta C. vizează următoarele aspecte de nelegalitate: Se susțiune în esență, că instanța de apel a constatat faptul că, deși în principiu, pentru a acționa împotriva unui debitor în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru un prejudiciu pentru fapta ilicită, nu este nevoie ca în prealabil să intervină răspunderea penală, care poate să nici nu fie atrasă și că posibilitatea de a cunoaște atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, nu era condiționată de anularea deciziilor de retrocedare respective, în urma unei analize a întregului probatoriu și a situației de fapt, deși aprioric nu trebuie stabilită o legătură între pronunțarea hotărârii definitive de condamnare și anulare a dispozițiilor de retrocedare emise nelegal, nu este exclus ca o astfel de legătură să fie stabilită. Dacă aceste chestiuni au fost problematice, complexe ori controversate sau nu, nu reprezintă un impediment pentru Consiliul Local Constanța să aleagă una din căile prevăzute de lege: opțiunea de a se constitui parte civilă în dosarul penal (care ar fi fost cea mai avantajoasă situație) ori opțiunea de a demara pe cale civilă un proces pentru a recupera sumele respective. În varianta în care consilierii locali nu au crezut în acuzațiile și probele parchetului, aceștia se puteau constitui parte civilă în dosarul penal, iar dacă instanța ar fi constatat că a existat un prejudiciu, s-ar fi pronunțat pe acesta, indiferent dacă consilierii locali au crezut sau nu în probele DNA, fiind o soluție preventivă constituirea de parte civilă. Se învederează că,având în vedere dispozițiile Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, nu se poate reține în niciun moment faptul că aceștia nu au crezut în acuzațiile aduse inculpaților, ori că aducerea la cunoștință a prejudiciului și a persoanelor responsabile (conform adresei DNA) nu ar conduce la curgerea termenului de prescripție extinctivă, consilierii locali având obligația de a acționa în interesul comunității în situația respectivă. Raportat la faptul că Municipiul Constanța a fost încunoștințat asupra tuturor detaliilor și împrejurărilor care au generat paguba în patrimoniul său, împrejurarea că nu s-a dat crezare acestor fapte de către consilierii locali nu reprezintă decât o culpă a acestora în exercitarea mandatului, fiind răsturnată prezumția de bună credință, aceștia având obligația de a acționa preventiv și în interesul comunității. Împrejurarea că prin H.C.L. nr. 139/13.03.2008 s-a hotărât în acest sens, face imposibilă și inaplicabilă o altă acțiune a primarului, conform celor susținute de instanța de apel, în sensul că acesta este reprezentantul în justiție. Dat fiind că s-a decis să nu se acționeze, primarul nu ar fi avut ce anume să reprezinte în justiție, fiindcă nu s-a decis demararea vreunui demers. Indiferent de faptul că inculpații au fost achitați de către prima instanță, consilierii locali nu ar fi putut cunoaște acest lucru, nefiind o condiție pentru exercitarea acțiunii civile achitarea sau condamnarea inculpaților, câtă vreme această acțiune civilă putea fi exercitată și separat. De altfel, nu este o condiție existența unei infracțiuni pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, aspect reținut și de instanța de apel. Prin răspunsul oferit de Consiliul Local Constanța prin Hotărârea nr. 139/13.03.2008, prin care s-a pronunțat în sensul că, întrucât "nu există un raport de expertiză judiciară semnat de un expert judiciar autorizat ANEVAR, neutru, nu se poate pronunța aupra existenței sau inexistenței unui prejudiciu cauzat Consiliului local", rezultă clar intenția de a nu se constitui parte civilă în dosarul penal, acesta fiind un drept de opțiune prevăzut de lege, dar neexercitat de către Consiliul Local Constanța, acesta asumându-și această împrejurare și întreaga răspundere aferentă. Totodată, nu s-a exercitat o acțiune la instanța civilă, aceasta constituind cea de-a doua și ultima opțiune prevăzută de lege pentru recuperarea unui prejudiciu produs printr-o infracțiune. De altfel, potrivit regulii "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria culpă pentru a valorifica un drept, invocând nerespectarea de către el însuși a unor norme legale. Cu alte cuvinte, se susține că, dacă Municipiul Constanța s-ar fi constituit parte civilă în dosarul penal, instanța s-ar fi pronunțat și asupra laturii civile, indiferent de crezarea dată de consilierii locali actelor emise de DNA ori a probelor existente la momentul respectiv. Astfel, dacă ar fi existat un prejudiciu, acesta ar fi fost acoperit prin exercitarea acțiunii civile în cadrul dosarului penal, fiindcă aleșii locali au decis că nu se pot pronunța asupra existenței sau inexistenței unui prejudiciu. Cea de-a doua variantă prevăzută de lege ar fi fost introducerea unei acțiuni la instanța civilă pentru a ieși din starea de pasivitate, caz în care într-adevăr, ar fi fost suspendată judecata cauzei conform normelor în vigoare la data respectivă, însă după soluționarea definitivă a dosarului penal, judecata civilă ar fi fost reluată, acesta putând fi considerat un moment la care nu ar mai fi fost necesară crezarea consilierilor locali în actele emise de o instituție publică - D.N.A. Cu toate acestea, odată cu intrarea în vigoare a noului C. proc. pen. (01.02.2014), legiuitorul a prevăzut la art. 27 alin. (7) că judecata în fața instanței civile se suspendă după punerea în mișcare a acțiunii penale și până la rezolvarea în primă instanță a cauzei penale, dar nu mai mult de un an. Având în vedere că normele de procedură penală sunt de imediată aplicare, dacă s-ar fi introdus o acțiune la instanța civilă ce ar fi fost suspendată, după data de 01.02.2014 s-ar fi putut solicita reluarea judecății cauzei, întrucât a trecut o perioadă mai mare de un an de la data punerii în mișcare a acțiunii penale. Raportat la faptul că Municipiul Constanța nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, acesta putea introduce o acțiune în pretenții la instanța civilă în termen de 3 ani de la 13.03.2008, caz în care prescripția s-ar fi împlinit la data de 13.03.2008, dacă ne raportăm la data când reclamantul a luat la cunoștință de prejudiciu și de persoanele răspunzătoare, conform H.C.L. Constanța nr. 139/13.03.2008; Analiza prescripției extinctive se va face conform dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă (cum de altfel au susținut toate părțile din acest dosar), corelate cu dispozițiile din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., de unde rezultă faptul că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune fiind de 3 ani, care începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. În ceea ce privește instituirea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere, se învederează că, pentru sesizarea unei instanțe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ș.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).Termenul de prescripție extinctivă nu a fost întrerupt și nu a fost suspendat de actele din dosarul penal nr. x/2008, câtă vreme Municipiul Constanța nu s-a constituit parte civilă în acea cauză, renunțând, practic, la orice beneficii civile i-ar fi putut aduce acea cauză, iar această stare de pasivitate a unui creditor este sancționată de către legiuitor prin instituția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune. Cunoașterea pagubei presupune cunoașterea faptului producerii ei, adică a rezultatului dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecință a încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unui subiect de drept și care dă naștere obligației de reparare în sarcina persoanei prejudiciate. Noțiunile de "pagubă" și "întinderea ei" nu se suprapun, cunoașterea pagubei nu se confundă cu cunoașterea întinderii sale. Întinderea pagubei ține de obligația de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu, aceasta va fi determinată de instanța de judecată, în urma administrării probatoriului. Soluția prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ. este în acord și cu dispozițiile art. 1381 din același act normativ, potrivit cărora dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Prescripția va începe să curgă de la momentul la care creditorul poate acționa, respectiv de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și persoana răspunzătoare pentru acesta. Nu în ultimul rând, atunci când opțiunea legiuitorului, în materie de prescripție extinctivă, a fost ca determinarea momentului de început al cursului prescripției să se raporteze la cunoașterea de către titularul acțiunii a întinderii pagubei, a menționat, în mod expres, acest moment, de exemplu art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin urmare, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției nu este relevantă cunoașterea cuantumului prejudiciului, fiind important momentul în care titularul acțiunii a cunoscut paguba, iar nu întinderea ei." Cu privire la incidența dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, apreciază că nu se aplică în speță, iar dacă acesta s-ar aplica, se susține că operează o reluare a cursului prescripției după încetarea cauzei de suspendare între părinți sau tutor și cei ce se afla sub ocrotirea lor, între curator și acei pe care îi reprezintă precum și între orice alta persoana care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătorești, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripția nu curge cât timp socotelile nu au fost date și aprobate. Referitor la sintagma "socotelile nu au fost date și aprobate", recurenta-pârâtă arată că această operațiune juridică este, de principiu, de competența autorității tutelare, ea mai fiind întâlnită în materia sechestrului, insolvenței și în câteva alte cazuri prevăzute de lege. Se învederează că reglementând regimul general al autonomiei locale, Legea nr. 215/2001 a prevăzut expres în art. 6 alin. (2) că, în relațiile dintre autoritățile administrației publice locale și consiliul județean, pe de o parte, precum și între consiliul local (autoritate deliberativă) și primar (autoritate executivă), pe de altă parte, nu există atribuții de subordonare. Dacă ar fi avut intenția de a recunoaște și primarului atribuții în privința legalității hotărârilor consiliului local, legiuitorul ar fi prevăzut expres un asemenea drept ori o asemenea competență, așa cum a procedat în situațiile expuse la pct. 40 și 41. Instanța de fond a apreciat că: "În ceea ce privește darea și aprobarea socotelilor administrării bunurilor aparținând unității administrativ teritoriale, Legea nr. 215/2001 nu prevede nicio procedură în acest sens, astfel că instanța reține că nu este incidentă teza finală a art. 14 alin. (1) din Decret". Prescripția a început la data nașterii dreptului material la acțiune. Dacă ar interveni o cauză de suspendare, chiar și preexistentă, tot nu se poate ajunge la concluzia că aceasta nu ar fi început, raportat la dispozițiile art. 15 din Decret, care precizează faptul că "după încetarea suspendării prescripția își reia cursul socotindu-se și timpul curs înainte de suspendare". Conform principiului neretroactivității legii civile, actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. Prin urmare, dreptul material la acțiune s-a născut sub imperiul legii vechi (chiar și acțiunea introductivă este întemeiată pe dispozițiile vechiul C. civ.), regulile privitoare la prescripția extinctivă fiind cele reglementate de Decretul 167/1958, inclusiv cu privire la termenul de 3 ani. Dacă s-ar considera că o cauză de suspendare a prescripției (în speță, art. 14) prevăzută și aplicată în baza Decretului 167/1958 ar afecta începutul prescripției extinctive, calculându-se termenul de prescripție în baza legii civile noi (conform noului C. civ. raportat la data demisiei pârâtului A. conform Ordinului prefectului nr. 261/05.06.2015) s-ar crea o lex tertia, fiind combinate dispoziții din legi diferite în cadrul aceleiași instituții juridice - prescripția. Se susține că regulile aplicabile în speță privind prescripția extinctivă sunt cele reglementate de Decretul nr. 167/1958. Precizează că situația de drept substanțial (referitoare la prescripția dreptului material la acțiune) din prezenta cauză a fost dezbătută în dosarul nr. x/2021, cauză ce a parcurs toate fazele procesuale (și care a derivat din același dosar penal -"cazul de retrocedare K."). 4. Recursul declarat de pârâții G. și E. vizează următoarele aspecte de nelegalitate: Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,recurenții-pârâți au reiterat apărările formulate inițial prin întâmpinare, apreciind că termenul de prescripție, în acord cu Decizia RIL nr. 19/2019, începe să curgă din anul 2008, când a fost adus la cunoștința atât a Municipiului Constanța, cât și Consiliului Local Constanța, toate informațiile necesare în vederea aprecierii asupra existentei unei pagube, precum și asupra celorlalte condiții de angajare a răspunderii civile. Interpretarea gramaticală, logică și sistematică a dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011, precum și ale art. 6 alin. (4) din C. civ. conduce la concluzia că prevederile art. 2.512 și 2.513 din Codul civli, referitoare la invocarea prescripției extinctive, nu sunt aplicabile prescripțiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, chiar dacă s-au împlinit ulterior acestei date. Dispozițiile acestor două articole sunt aplicabile numai prescripțiilor extinctive care încep să curgă după intrarea lor în vigoare. Pentru a ajunge la această concluzie s-a susținut că rezolvarea problemei de drept intertemporal ivite în legătură cu instituția juridică a prescripției este dată de dispozițiile tranzitorii cu caracter special ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și de acelea ale art. 6 alin. (4) din C. civ. În acord cu aceste dispoziții legale, prescripțiile extinctive începute înainte de 1 octombrie 2011 și neîmplinite până la această dată, reprezentând situații juridice în curs de realizare, facta pendentia, rămân supuse legii vechi, dându-se satisfacție principiului respectării așteptărilor legitime ale părților. Excepțiile de la această regulă - ce dau expresie revenirii la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin dispozițiile art. 6 alin. (5) din C. civ. și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. - au fost expres și limitativ instituite prin art. 202 și art. 203 din Legea nr. 71/2011, care se referă la cazurile de suspendare prevăzute de art. 2.532 pct. 6 și 7 din C. civ., respectiv la cazul de întrerupere a cursului prescripției, prevăzut de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., Față de împrejurarea că dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. nu conțin nicio distincție, legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă aceasta s-a împlinit după intrarea în vigoare a C. civ. De asemenea, s-a arătat că, dacă în privința prescripțiilor începute și neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, ca situații juridice în curs de realizare, rămân aplicabile dispozițiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripțiile începute și împlinite la data intrării în vigoare a C. civ., constituind facta praeterita, sunt supuse dispozițiilor sub imperiul cărora au început să curgă și s-au împlinit. Această soluție rezultă și din aplicarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 6 alin. (1) teza a II-a din C. civ., precum și dintr-o interpretare per a contrarie a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Dispozițiile art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. nu pot conduce la înlăturarea regulii consacrate prin art. 201 din aceeași lege, întrucât aplicarea acestora este condiționată de lipsa unor prevederi exprese contrare. Or, art. 201 conține chiar astfel de dispoziții contrare, fiind lipsit de relevanță, din perspectiva problemei de drept analizate, faptul că procesul a început după data de 1 octombrie 2011, Art. 6 alin. (4) din C. civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. nu fac decât să instituie derogări de la principiul aplicării imediate a legii civile noi pentru facta pendentia. Se susține că, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1/2014 admite recursurile în interesul legii și stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011. Prin urmare, față de natura juridică a prescripției extinctive, supusă legii care se aplică dreptului material la acțiune, în speță, chestiunea prescripției urmează a fi analizată prin raportare la dispozițiile legii în vigoare la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv Decretul nr. 167/1958, instanța fiind obligată să o ridice din oficiu față de toți pârâții. Regula generală privind începutul prescripției extinctive este că prescripția începe sa curgă la data nașterii dreptului la acțiune. Data nașterii dreptului la acțiune este data când dreptul subiectiv sau interesul legitim al reclamantei este încălcat sau, după caz, trebuia exercitat de către titularul sau. Legiuitorul leagă începerea prescripției dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală de cunoașterea pagubei, deci a existenței acesteia, iar nu de cunoașterea cuantumului prejudiciului, a întinderii acestuia. Prin Decizia nr. 1231 din 20 septembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a statuat că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În cauză, se învederează că, dreptul material la acțiune față de pârâți s-a născut la data finalizării cercetării penale - 25.02.2008 - dată la care reclamanta a cunoscut sau trebuia sa cunoască prejudiciul și persoana care răspunde de el. Din această perspectivă, se mai arată că prin adresa nr. x/25.02.2008, organul de urmărire penală a solicitat părții civile să își exprime poziția procesuală în sensul de a preciza dacă înțelege să exercite acțiunea civilă în cadrul procesului penal, anexând și o copie a raportului de constatare întocmit de către organul judiciar, în care sunt identificate punctual persoanele răspunzătoare, precum și prejudiciile astfel cum au preluate ulterior chiar de către ÎCCJ în cadrul considerentelor Deciziei nr. 32/2019. Mai mult, actuala reclamantă a comunicat, urmare a unei Hotărâri a Consiliului Local Constanța (1369/13.03.2008), că nu dorește să se constituie parte civilă în cauza penală. Astfel, se învederează că acesta este momentul obiectiv care marchează în cauză începutul curgerii termenului de prescripție. Or, raportat la momentul obiectiv la care reclamanta putea și trebuia să cunoască prejudiciul și persoana răspunzătoare, acțiunea este prescrisă, fiind înregistrata cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Se învederează că, reclamanta nu a făcut dovada existenței unui caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției, cazuri prevăzute limitativ de art. 2532 și art. 2539 C. civ. și care în raport de art. 6 alin. (5) din C. civ. și art, 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legi nr. 287/2004 privind C. civ., se analizează conform legii noi. Tot astfel, față de natura juridică a prescripției extinctive supusă legii care se aplică dreptului material la acțiune și în absența unor norme legale care să prevadă o excepție de la principiul neretroactivității legii civile, nu se poate reține incidența art. 1394 C. civ., care reglementează prorogarea termenului de prescripție în situația în care despăgubirea deriva dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civila. Pe de altă parte, în cauză s-a împlinit și termenul de prescripție al răspunderii penale.

Recursul declarat de pârâtul H. vizează următoarele aspecte de nelegalitate: Astfel, recurentul-pârât a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală în ceea ce privește trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului, în virtutea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând interpretarea eronată a dispozițiilor art. 3 și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Se învederează că, reclamantul Municipiul Constanța, a cunoscut atât pretinsa pagubă, cât și persoanele așa-zis răspunzătoare, încă din anul 2007 de la momentul întocmirii raportului de constatare în baza căruia solicită pretinsul prejudiciu (evaluarea de 2.857.475 USD fiind preluată din cuprinsul raportului de constatare efectuat încă din faza de urmărire penală. Se arată că, în dosarul nr. x/2008, în cursul urmăririi penale, s-a dispus de către organele de urmărire penală efectuarea unei constatări tehnico-științifice prin rezoluția din 28.02.2007. Raportul de constatare dispus a fi efectuat în luna februarie a anului 2017, a fost finalizat și depus la dosar la data de 21.05.2007, acesta fiind termenul de la care a început sa curgă termenul de prescripție extinctiva de 3 ani termen ce s-a im plinit în luna mai a anului 2011. Cum însăși, instanța supremă și-a motivat Decizia nr. 32/2019, raportându-se la constatările cuprinse în acest raport și preluând sumele menționate ca și prejudiciu în cuprinsul acestuia, rezultă că încă de la acel moment și reclamantul a cunoscut pretinsa pagubă și pe cel despre care presupune ca ar fi răspunzător de ea. Se impune precizarea că Înalta Curte nu a stabilit prin hotărârea sa niciun aspect suplimentar și nici nu a modificat în vreun fel întinderea prejudiciului față de cele reținute în raportul de constatare. Cu toate acestea, niciuna dintre persoanele vătămate în cauză, nici Statul Roman și nici Municipiul Constanța nu au înțeles nici să se constituie parte civilă în procesul penal și nici să introducă separat o acțiune pe rolul instanței civile, vreme de mai bine de 14 ani. În mod suplimentar, în speță, în materia prescripției sunt incidente prevederile C. civ. de la 1864 și prevederile Decretului lege nr. 167/1958, astfel că reclamantul nu s-ar putea prevala de dispozițiile art. 1394 din Noul C. civ. ce reglementează o prorogare a termenului de prescripție . Prin decizia pronunțată în recursul în interesul Legii nr. 1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că: "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011." Prin urmare, se învederează că față de dispozițiile art. 203 din Legea nr. 71/2011 și decizia în interesul Legii nr. 1/2014, legea aplicabilă prescripției este legea civilă în vigoare la data de 13.03.2008, respectiv, vechiul C. civ. și Decretul privitor la prescripția extinctivă. Prin decizia recurată, Curtea de Apel Constanța, în mod greșit a reținut că "creditorul trebuia să aibă percepția clară a faptei ilicite pentru a se ajunge la concluzia că acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Totodată se are în vedere că, deciziile de retrocedare nefiind anulate, și pe cale de consecinăa fiind exclusă existența unei fapte ilicite, nici procedura penală nu a fost una care să vădească posibilitatea reclamantului de a fi înțeles că există o faptă ilicită, care sunt persoanele responsabile și care este întinderea pagubei. De asemenea, instanța de apel consideră că: "reclamantul nu putea acționa până la data la care instanța penală a stabilit răspunderea părților pentru săvârșirea unor infracțiuni și a dispus anularea deciziilor de retrocedare, nu doar pentru că nu se poate prezuma că reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care a produs-o, dar și pentru că, până în acel moment, acesta nu a putut dovedi o faptă ilicită, temeiul răspunderii civile delictuale" Recurentul-pârât apreciază că, așa cum a reținut și instanța de fond, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu este necesară condamnarea penală a autorilor faptelor ilicite. Dacă s-ar accepta teza contrară, ar însemna că răspunderea civilă delictuală să poată fi antrenată doar pentru fapte ilicite ce constituie totodată și infracțiuni. Or, se susține că pentru angajarea răspunderii civile delictuale nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală definitivă a vinovăției făptuitorului, fiind suficient ca persoana prejudiciată să îl cunoască. De altfel, legea de procedură penală permite, în ipoteza în care faptele ilicite constituie infracțiuni, exercitarea acțiunii civile, pe cale separată în fața instanțelor civile, sau în fața insta