ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1602/2023

Ședința publică din data de 12 octombrie 2023

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la data de 01.04.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Municipiul Constanța, prin primar, a solicitat obligarea în solidar a pârâților A., B., C., D., E., F. și G. la plata sumei de 4.384.867 dolari, echivalentul în RON la data plății, reprezentând prejudiciul parțial cauzat patrimoniului U.A.T. Municipiul Constanța prin infracțiunile săvârșite în cazul de retrocedare H., astfel cum au fost constatate definitiv prin decizia penală nr. 32/A/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2008, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea de chemare în garanție înregistrată la data de 04.05.2021, pârâtul D. a solicitat obligarea fiecărui chemat în garanție, respectiv ceilalți pârâți din cererea de chemare în judecată, la plata sumei de bani ce urmează a fi stabilită de instanță ca urmare a participației fiecăruia la săvârșirea faptei ilicite invocate de reclamant, în cazul plății de către pârâtul D. a întregului prejudiciu cauzat patrimoniului U.A.T. Municipiul Constanta prin infracțiunile săvârșite în cazul de retrocedare H..

Prin sentința civilă nr. 3686/21.10.2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins ca nefondate excepțiile netimbrării, nulității și inadmisibilității cererii principale și excepția lipsei calității procesuale active, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâți, a respins cererea principală ca prescrisă, a admis excepția nulității cererii de chemare în garanție formulate de pârâtul D., pe care a anulat-o, a respins cererile reclamantului și ale pârâților D., A. și C. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 105C/15.04.2022, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins ca nefondată excepția lipsei de interes în formularea apelurilor principale de către pârâții C. și D., precum și a apelului incident de către pârâtul B., a admis apelurile principale formulate de către reclamantul Municipiul Constanța, prin primar, și de către pârâții C. și D., precum și apelul incident formulat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 3686/21.10.2021 pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Constanța, secția I civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 105C/15.04.2022 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, au declarat recurs în termen pârâții A., E., B., C., D. și G..

4.1. Recursul declarat de pârâtul A.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În susținere, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 6 alin. (4) din noul C. civ., art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, sens în care a învederat următoarele argumente:

Interpretarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 și ale art. 6 alin. (4) din C. civ. duce la concluzia că prevederile actualului C. civ. nu sunt aplicabile prescripțiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, chiar dacă s-au împlinit ulterior acestei date. În acord cu aceste dispoziții legale, prescripțiile extinctive începute înainte de 1 octombrie 2011 și neîmplinite până la această dată, reprezentând situații juridice în curs de realizare (facta pendentia), rămân supuse legii vechi, dându-se satisfacție principiului respectării așteptărilor legitime. Prin decizia în interesul legii nr. 1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor Decretului nr. 167/1958.

În speță, prescripția a început să curgă sub regimul guvernat de Decretul nr. 167/1958, din moment ce intimatul-reclamant a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea cel târziu la data de 13.03.2008.

Astfel, după cum rezultă din considerentele sentinței penale nr. 148/F/10.07.2017 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2008, pe parcursul urmăririi penale, respectiv prin adresa din data de 19.02.2008, intimatul-reclamant a fost încunoștiințat de organul de urmărire penală "asupra tuturor detaliilor și împrejurărilor care au generat paguba în patrimoniul său", fără însă a se constitui parte civilă. Prin urmare, la data primirii acestei adrese, intimatul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât și persoanele răspunzătoare de producerea sa. Fără a cunoaște data la care s-a primit adresa, este cert că, la data de 13.03.2008, intrase în posesia sa, de vreme ce chestiunea a format obiectul ordinii de zi a ședinței Consiliului Local Constanța, astfel că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, s-a împlinit cel mai târziu la data de 13.03.2011, acțiunea introdusă la data de 01.04.2021 fiind prescrisă.

4.2. Recursul declarat de pârâtul E.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În susținere, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 6 alin. (4) din noul C. civ., art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, sens în care a învederat următoarele argumente:

Din moment ce data la care a început să curgă termenul de prescripție în cauză este 13.03.2008, când intimatul-reclamant, după ce organul penal i-a comunicat ordonanța nr. 29/P/2005 și raportul de constatare tehnico-științifică, cu indicarea pagubei produse și a persoanelor care se fac răspunzătoare, a decis să nu se constituie parte civilă în cauza penală, rezultă că legea aplicabilă prescripției extinctive este Decretul nr. 167/1958.

În mod nelegal, instanța de apel a statuat că sunt aplicabile dispozițiile noului C. civ., arătând că doar de la data pronunțării hotărârii definitive de condamnare, respectiv 07.02.2019, intimatul-reclamant a avut cunoștință de persoanele vinovate și de paguba produsă. Este nelegal raționamentul instanței de apel că termenul de prescripție curge de la data pronunțării deciziei penale definitive, întrucât nicio dispoziție legală nu dispune că, pentru a formula pretenții civile ca urmare a comiterii unei infracțiuni, este obligatorie soluționarea definitivă a cauzei penale, în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte prin decizia civilă nr. 113/27.01.2021. Instituția constituirii de parte civilă ar fi golită de conținut dacă mai întâi ar trebui soluționat procesul penal, pentru ca ulterior să se poată formula pretenții civile.

În procesul penal, intimatul-reclamant a avut posibilitatea să se constituie parte civilă încă din data de 25.02.2008, acest lucru fiindu-i solicitat prin adresa D.N.A. înregistrată sub nr. x/25.02.2008, care a fost însoțită de ordonanța din 25.07.2007 și de raportul de constatare întocmit în baza rezoluției nr. 29/P/2005 din 28.02.2007, însă, prin hotărârea Consiliului Local al Municipiului Constanța nr. 139/13.03.2008, s-a decis să nu se constituie parte civilă în procesul penal. Intimatul-reclamant, luând la cunoștință din rechizitoriu de faptele penale imputate în cazul de retrocedare H. și de prejudiciul reținut a fi produs, avea opțiunea de a se constitui parte civilă până la citirea actului de sesizare (04.04.2012), potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen.. Mai mult, de la momentul citirii actului de sesizare și pe toată durata cercetării judecătorești, până la data de 07.02.2019, când Înalta Curte a pronunțat decizia penală nr. 32A/07.02.2019, intimatul-reclamant a beneficiat de prevederile legale care-i dădeau dreptul de a întrerupe cursul prescripției, prin promovarea unei acțiuni civile la instanța civilă și suspendarea judecării până la soluționarea definitivă a cauzei penale.

Existența pe rol a acțiunii penale nu constituie o cauză de întrerupere sau suspendare a prescripției, acestea fiind expres și limitativ reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Faptul că anumite elemente din raportul penal se impun cu autoritate de lucru judecat în soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală nu înseamnă că termenul de prescripție este suspendat sau întrerupt până la definitivarea acestor elemente.

Câtă vreme instanța supremă și-a motivat decizia penală definitivă în baza raportului de constatare tehnico-științifică efectuat de specialiștii D.N.A., intimatului-reclamant fiindu-i solicitat încă din anul 2008 ca, în baza acestuia, să se constituie parte civilă, este nelegal raționamentul instanței de apel, în sensul că păgubitul Municipiul Constanța a fost de bună-credință, atunci când a luat cunoștință de acuzațiile privind paguba și persoanele vinovate de producerea ei și nu le-a crezut, pe fondul unei comunicări deficitare sau al caracterului neconcludent al probelor ce i-au fost transmise.

4.3. Recursul formulat de pârâtul B.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În susținere, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 8 din Decretul nr. 167/1958, sens în care a învederat următoarele:

Ori de câte ori, anterior emiterii rechizitoriului, i se cere părții vătămate să declare dacă se constituie sau nu parte civilă, punându-i-se la dispoziție toate probele administrate în dosar, nu se poate concluziona decât într-un singur sens, și anume că termenul de prescripție începe să curgă de la data luării la cunoștință a înscrisurilor comunicate de organul de urmărire penală.

Este dreptul părții vătămate de a se constitui sau nu parte civilă, dar odată încunoștiințată de această posibilitate, partea vătămata, dacă alege să nu se constituie parte civilă, trebuie să depună toate diligențele pentru ca opțiunea să nu se îndrepte împotriva ei, printre care figurează și obligația de a lua toate măsurile ca termenul de prescripție să se împlinească.

Contrar raționamentului instanței de apel, nu se poate spune că au fost comunicate intimatului-reclamant informații neconcludente sau deficitare, întrucât, prin adresa din data de 20.02.2008, D.N.A. a comunicat date concrete și precise cu privire la obiectul dosarului nr. x/2005, fiind indicate persoanele vinovate, mențiunea că prin faptele penale patrimoniul unității-administrativ-teritoriale a fost deposedat de terenuri, fiind indicate și valorile acestora. Mai mult, la această adresă au fost atașate ordonanța penală nr. 29/2005 și o copie a raportului de constatare tehnico-științific, intimatul-reclamant având toate informațiile necesare pentru a putea decide în cunoștință de cauză. De altfel, la pct. 51 din decizia recurată, instanța de apel a arătat că organele judiciare și D.N.A., în special, se bucură de prestigiu în societate, astfel că nu exista niciun motiv pentru care intimatul-reclamant să concluzioneze că informațiile furnizate sunt neserioase, că trebuie ignorate și că trebuia să aștepte finalul procesului penal, pentru a vedea dacă are sau nu are pretenții civile.

Cererea de constituire de parte civilă în procesul penal nu aduce nicio atingere prezumției de nevinovăție, întrucât ține de latura civilă a procesului penal. Dacă s-ar îmbrățișa punctul de vedere al instanței de apel, ar însemna să fie lipsite de relevanță toate textele din legislația penală referitoare la latura civilă, precum constituirea de parte civilă, termenele până la care se poate face, cauzele de suspendare a acțiunii civile etc. O atare interpretare a fost îmbrățișată de Înalta Curte, care, prin decizia civilă nr. 113/27.01.2021, a statuat că niciun text legal nu confirmă teza raportării la rămânerea definitivă a hotărârii penale, pentru a putea fi cunoscută în mod definitiv persoana responsabilă de săvârșirea faptei, iar art. 4 și art. 28 din C. proc. pen. nu răstoarnă regula instituită prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

4.4. Recursul formulat de pârâta C.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile recurate, respectiv cu privire la soluția de admitere a apelului principal formulat de reclamant, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, precum și înlăturarea considerentelor de la pct. 70-77, cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 14 din Decretul nr. 167/1958.

În susținere, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, sens în care a învederat următoarele argumente:

Raportat la faptul că Municipiul Constanța a fost încunoștiințat asupra tuturor detaliilor și împrejurărilor care au generat paguba în patrimoniul său, împrejurarea că nu s-a dat crezare acestor fapte de către consilierii locali nu reprezintă decât o culpă a acestora în exercitarea mandatului, fiind răsturnată prezumția de bună-credință, aceștia având obligația de a acționa preventiv și în interesul comunității, conform art. 3 și art. 7 din Legea nr. 393/2004.

Indiferent de faptul că inculpații au fost achitați de prima instanță, consilierii locali nu ar fi putut cunoaște acest lucru, nefiind o condiție pentru exercitarea acțiunii civile achitarea sau condamnarea inculpaților, câtă vreme această acțiune civilă putea fi exercitată și separat. De altfel, nu este o condiție existența unei infracțiuni pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală.

Dacă Municipiul Constanța s-ar fi constituit parte civilă în dosarul penal, instanța s-ar fi pronunțat și asupra laturii civile, indiferent de crezarea dată de consilierii locali actelor emise de D.N.A. ori a probelor existente la momentul respectiv. Astfel, dacă ar fi existat un prejudiciu, acesta ar fi fost acoperit prin exercitarea acțiunii civile în cadrul dosarului penal, fiindcă aleșii locali au decis că nu se pot pronunța asupra existenței sau inexistenței unui prejudiciu. Cea de-a doua variantă prevăzută de lege ar fi fost introducerea unei acțiuni la instanța civilă, pentru a ieși din starea de pasivitate, caz în care ar fi fost suspendată judecata cauzei, însă, după soluționarea definitivă a dosarului penal, judecata civilă ar fi fost reluată.

Or, intimatul-reclamant nu s-a constituit parte civilă în procesul penal și nu a făcut niciun demers pentru solicitarea vreunei sume de bani până în anul 2021, deși în dosarul penal nr. x/2008, la termenul din 04.04.2012, Curtea de Apel București a dat citire actului de sesizare. Municipiul Constanța putea introduce o acțiune în pretenții la instanța civilă, în termen de 3 ani de la 13.03.2008, caz în care prescripția s-ar fi împlinit la data de 13.03.2011.

În cauză, analiza prescripției extinctive se face conform Decretului nr. 167/1958, în raport cu dispozițiile din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care prevăd că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Termenul de prescripție nu a fost întrerupt sau suspendat de actele din dosarul penal nr. x/2008, câtă vreme Municipiul Constanța nu s-a constituit parte civilă.

În ceea ce privește considerentele aflate la paragrafele 70-77 din decizia recurată, acestea se impun a fi înlăturate, întrucât instanța de apel a apreciat în mod nelegal că ar fi incidente în cauză dispozițiile art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dacă acest act normativ ar fi aplicabil în cauză.

Astfel, sintagma "socotelile nu au fost date și aprobate" din cadrul tezei finale a art. 14 din Decretul nr. 167/1958 vizează raporturile dintre ocrotitor și ocrotit și cele privind administrarea bunurilor altuia, fiind o cauză de suspendare a prescripției până la darea și aprobarea socotelilor, nefiind vizate raporturile dintre primar și consiliul local, întrucât aceștia nu au socoteli de dat și aprobat. Reglementând regimul general al autonomiei locale, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 prevede că, în relațiile dintre autoritățile administrației publice locale și consiliul județean, pe de o parte, și între consiliul local și primar, pe de altă parte, nu există atribuții de subordonare.

Prin urmare, nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958, primarul putând doar pune în aplicare hotărârile Consiliului local, ca organ executiv. Ipotetic, cât timp Consiliul local nu s-a constituit parte civilă, primarul nu ar fi avut ce socoteli să dea, pentru a fi aprobate. Nefiind îndeplinită condiția pentru care nu ar curge termenul de prescripție, per a contrario, rezultă că aceasta ar curge. Însă teza finală a art. 14 din Decret nu poate fi doar condiția pentru care nu ar curge prescripția, ci este întreaga modalitate de operare a cauzei de suspendare: prescripția nu curge cât timp socotelile nu au fost date și aprobate, iar aceste dispoziții legale nu pot fi aplicate separat, ci doar împreună, legea fiind de strictă aplicare și interpretare.

În măsura în care instanța de recurs ar considera incidente dispozițiile art. 14 din Decret, este corectă opinia instanței de fond, în sensul că, deși a început la data de 13.08.2008, prescripția nu a curs între unitatea administrativ-teritorială și pârâtul A. până la data încetării mandatului acestuia, conform Ordinului prefectului nr. 261/05.06.2015. Având în vedere că împrejurările care constituie cauză de suspendare au intervenit mai înainte de începerea cursului prescripției extinctive, efectul produs este de amânare, întârziere a curgerii prescripției extinctive. Cu alte cuvinte, prescripția a început, doar curgerea ei este temporizată până la momentul indicat de art. 14 din Decret. Astfel, în ipoteza în care s-ar suspenda cursul prescripției, s-ar amâna doar începutul acesteia, termenul de prescripție fiind cel prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Începutul termenului de prescripție este dictat de nașterea dreptului material la acțiune, respectiv de data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, respectiv de la data de 13.03.2008.

Din moment ce dreptul material la acțiune s-a născut sub imperiul vechiul C. civ., regulile privitoare la prescripția extinctivă sunt cele reglementate de Decretul nr. 167/1958. Dacă s-ar considera că o cauză de suspendare a prescripției (art. 14), prevăzută de Decretul nr. 167/1958, ar afecta începutul prescripției extinctive, calculându-se termenul de prescripție în baza noului C. civ., raportat la data demisiei pârâtului A., s-ar crea lex tertia, fiind combinate dispoziții din legi diferite în cadrul aceleiași instituții juridice. Ca atare, regulile aplicabile sunt cele ale Decretului nr. 167/1958, chiar dacă s-ar avea în vedere și incidența art. 14 din Decret.

4.5. Recursul formulat de pârâtul G.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În susținere, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material din art. 6 alin. (4) din noul C. civ., art. 5, art. 201 și art. 213 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, sens în care a învederat următoarele argumente:

Legea aplicabilă litigiului este legea în vigoare la data la care intimatul-reclamant a cunoscut sau trebuia sa cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, respectiv Decretul nr. 167/1958, din moment ce termenul de prescripție a început să curgă la data de 13.03.2008. Ca atare, prevederile art. 2.512 și 2.513 din C. civ. nu sunt aplicabile prescripțiilor începute anterior datei 1 octombrie 2011, chiar dacă s-au împlinit ulterior acestei date, fiind aplicabile numai prescripțiilor extinctive care încep sa curgă după intrarea lor în vigoare.

În cauză, astfel cum rezultă din considerentele sentinței penale nr. 148/F/10.07.2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2008, prin adresa din data de 19.02.2008, reclamantul a fost încunoștiințat de organul de urmărire penală "asupra tuturor detaliilor și împrejurărilor care au generat paguba in patrimoniul său", fără însă a se constitui parte civilă. Prin urmare, la data primirii adresei organului de urmărire penală, reclamantul trebuia să cunoască atât paguba, cât și persoanele răspunzătoare de producerea sa, astfel că a început a curge și termenul de prescripție a dreptului său material la acțiune. Fără a cunoaște data la care reclamantul a primit adresa la care a făcut referire, este cert că, la data de 13.03.2008, intrase în posesia sa, de vreme ce chestiunea a format obiectul ordinii de zi a ședinței Consiliului Local Constanța, astfel că în speță termenul de prescripție a dreptului material la acțiune s-a împlinit la data de 13.03.2011.

Contrar susținerilor instanței de apel, dispozițiile legale nu au în vedere paguba și persoana răspunzătoare stabilite judiciar, întrucât nu în toate cazurile delictul civil reprezintă o faptă ilicită penală, practica oferind numeroase exemple în care acțiunile/inacțiunile încalcă normele dreptului obiectiv și, prin aceasta, aduc atingere dreptului subiectiv/interesului legitim al altui subiect de drept, reprezentând fapte ilicite civile, fără ca, în același timp, să reprezinte și infracțiuni. A primi opinia că, în materie civilă delictuală, prescripția ar începe să curgă de la data pronunțării unei hotărâri judecătorești penale definitive de condamnare a autorului faptei ilicite pentru săvârșirea acesteia ca infracțiune, ar exclude posibilitatea antrenării răspunderii civile delictuale în toate acele cazuri în care delictul civil nu îmbracă (și) forma ilicitului penal. În egală măsură, a împărtăși această opinie ar însemna să se statueze că, în nicio situație, în materie civilă delictuală, termenul de prescripție nu ar începe mai înainte ca instanța penală să stabilească, prin hotărâre definitivă, paguba și persoana răspunzătoare. Practic, dacă s-ar accepta acest raționament, chiar nașterea dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală ar fi legată de pronunțarea hotărârii penale de condamnare, ceea ce este vădit nelegal.

Există dispoziții legale ce reglementează posibilitatea exercitării acțiunii civile atât alăturat acțiunii penale în cadrul procesului penal (art. 19 și art. 20 din C. proc. pen.), cât și pe cale separată (art. 27 din C. proc. pen.). Drept dovadă că acțiunea civilă poate fi introdusă, pe cale separată, chiar și atunci când procesul penal este în curs stau și prevederile art. 27 alin. (7) din C. proc. pen., care reglementează un caz de suspendare de drept (pe o durată limitată de un an) a acțiunii civile.

Prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul în dosarul penal nu are nicio legătură cu întrunirea cumulativă a elementelor la care fac trimitere prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și care vizează paguba și persoana răspunzătoare de producerea pagubei.

Instanța de apel era obligată să analizeze, în privința pârâtului G., prescripția dreptului la acțiune în raport de dispozițiile art. 1394 din C. civ., invocate prin întâmpinare, întrucât prescripția răspunderii penale s-a împlinit în aprilie 2019, anterior introducerii acțiunii civile.

4.6. Recursul formulat de pârâtul D.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În susținere, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material privind momentul de început și împlinirea termenului de prescripție, sens în care a învederat următoarele argumente:

În speță, având în vedere intervalul de timp în care au fost săvârșite faptele ilicite calificate ca infracțiuni (2001-2003), în aplicarea regulii tempus regit actum, consacrată de art. 6 C. civ., analizarea antrenării răspunderii civile delictuale este reglementată de normele cuprinse în vechiul C. civ., fiind incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Momentul obiectiv la care intimatul-reclamant putea și trebuia să cunoască existența prejudiciului și a persoanelor responsabile de acesta este anul 2004, când a depus bilanțul contabil și a aprobat contul de încheiere a exercițiului bugetar pentru anul 2003, având în vedere că Consiliul local are obligația anuală să inventarieze bunurile din patrimoniu. Raportat la această împrejurare, în lumina art. 8 din Decretul nr. 167/1958, Consiliul local putea și trebuia să cunoască existența prejudiciului, ca urmare constatării diminuării patrimoniului U.A.T. cu valoarea terenurilor retrocedate ilegal.

Momentul subiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, la care intimatul-reclamant a cunoscut efectiv paguba și persoanele responsabile de aceasta, este data de 13.03.2008, întrucât, astfel cum rezultă din considerentele sentinței penale nr. 148/F/10.07.2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2008, reclamantul a fost încunoștiințat de organul de urmărire penală asupra tuturor împrejurărilor care au generat paguba în patrimonial său, fără însă a se constitui parte civilă.

Instanța de apel, raportat la conținutul HCL nr. 139/13.03.2008, a interpretat eronat dispozițiile referitoare la momentul de la care termenul de prescripție a început și a apreciat greșit că, la acel moment, consilierii locali nu au cunoscut și nici nu aveau cum să cunoască paguba și, implicit, nici pe cei care răspund de ea, având în vedere că nu au crezut, cu bună-credință, acuzațiile formulate de parchet. O asemenea poziție, exprimată de membrii Consiliului local și însușită de instanța de apel, nu este relevantă, întrucât termenul prescripției începe, cel mai târziu, la data la care intimatul-reclamant trebuia să cunoască existenta pagubei și persoanele considerate răspunzătoare, iar nu întinderea pagubei. Întocmirea unui raport de către un expert judiciar autorizat A.N.E.V.A.R. ar fi putut prezenta relevanță exclusiv sub aspectul întinderii pagubei, nu și al existenței sale.

Dacă punctul de vedere anterior expus nu ar fi primit, se poate reține că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă, cel mai târziu, de la data de 28.01.2009, când Primăria Municipiului Constanța, având calitatea de persoană vătămată în dosarul penal nr. x/2008, a fost citată pentru primul termen de judecată în cauză, moment la care intimatul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât și persoanele responsabile, având posibilitatea de a cunoaște toate actele și lucrările din dosarul penal.

Prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul în dosarul penal, la care face referire instanța de apel, nu are nicio legătură cu întrunirea cumulativă a elementelor la care fac trimitere prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care vizează paguba și persoana răspunzătoare.

Dacă ar fi acceptat raționamentul instanței de apel, ar însemna ca răspunderea civila delictuală să poată fi antrenată doar pentru fapte ilicite, care constituie, totodată, și infracțiuni. Din aceleași considerente, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, nu este necesară stabilirea, prin hotărâre penală definitivă, a vinovăției făptuitorului, fiind suficient ca persoana prejudiciată sa îl cunoască. Mai mult, o astfel de interpretare ar însemna că, în materia răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție extinctivă nu ar începe să curgă mai înainte ca o instanță penală să stabilească definitiv paguba și persoanele responsabile. Practic, s-ar lega nașterea dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală de pronunțarea unei hotărâri de condamnare, ceea ce contravine art. 19, art. 20 și art. 27 din C. proc. pen., care reglementează posibilitatea exercitării acțiunii civile atât alăturat acțiunii penale, cât și pe cale separată, dar în toate cazurile cu respectarea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune.

Intimatul-reclamant Municipiul Constanța, prin primar, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, susținând în sinteză că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a interpretat și a aplicat corect dispozițiile de drept material ce reglementează prescripția extinctivă, atunci când a apreciat că momentul la care trebuia să se cunoască paguba și persoanele răspunzătoare de producerea ei este data de 07.02.2019, când a fost pronunțată hotărârea definitivă de condamnare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia civilă recurată, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de către recurenții-pârâți, Înalta Curte va admite recursurile, va casa în parte decizia civilă recurată și va trimite cauza, spre rejudecarea apelurilor principale și a apelului incident, la aceeași instanță de apel, urmând a menține soluția privind respingerea ca nefondată a excepției lipsei de interes, pentru următoarele considerente de drept:

Recurenții-pârâți au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) din C. proc. civ., susținând că soluția instanței de apel privind admiterea apelurilor principale și a apelului incident, cu consecința anulării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune.

Având a analiza acest motiv de casare, astfel cum a fost argumentat de către recurenții-pârâți, Înalta Curte constată că este fondat.

Preliminar, pentru corecta dezlegare a motivului de casare, se impune a se reitera elementele relevante ale situației de fapt, astfel cum au fost stabilite de instanțele de fond, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate.

Astfel, printr-o adresă din data de 20.02.2008, ce a fost înregistrată sub nr. x/25.02.2008, Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție a solicitat Consiliului Local al Municipiului Constanța să precizeze dacă se constituie parte civilă în cauza ce formează obiectul dosarului penal nr. x/2005, aducând la cunoștință că, prin faptele săvârșite de învinuiți (fiind menționată și soluționarea notificării formulate de H. în baza Legii nr. 10/2001), patrimoniul Municipiului Constanța a fost deposedat de terenuri în valoare de 28.690.275 USD și 11.313.347 euro. La această adresă, au fost atașate copii ale ordonanței nr. 29/P/2005 din 25.07.2007 și a raportului de constatare tehnico-științifică.

Întrunindu-se în ședință extraordinară la data de 13.03.2008, Consiliul Local al Muncipiului Constanța a adoptat hotărârea nr. 139/13.03.2008, prin care a decis că nu se poate pronunța asupra existenței sau inexistenței unui prejudiciu, întrucât nu există un raport de expertiză judiciară întocmit de un expert judiciar autorizat A.N.E.V.A.R. (neutru).

Prin decizia penală definitivă nr. 32A/07.02.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, inculpații A., B., C. și D. au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice și fals intelectual, prevăzute de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 309 din C. pen., inculpații E. și F. au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice și fals intelectual, prevăzute de art. 248 raportat la art. 248

1

din C. pen., iar inculpatul G. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzute de art. 26 raportat la art. 248 cu referire la art. 248

1

din C. pen.

Instanța penală a reținut că, în urma notificării nr. x/6.06.2001 formulate de H. în baza Legii nr. 10/2001, C. a transmis mandatarului notificatoarei o ofertă privind atribuirea de terenuri în compensare, cuprinzând 18 terenuri, și a emis o comandă de evaluare, terenul notificat și terenurile propuse a fi atribuite în compensare fiind evaluate de G.. Întrucât notificatoarea H. nu a acceptat unele terenuri, Direcția Patrimoniu a transmis acesteia alte două oferte, una cuprinzând 30 de terenuri și cealaltă 29 de terenuri, pe care notificatoarea le-a acceptat. C. a comunicat Comisiei de aplicare Legii nr. 10/2001 acceptarea de către H. a ofertei cuprinzând 29 de terenuri, iar Comisia, prin referatul semnat de E., B., C., D. și F., a propus atribuirea de terenuri în compensare.

Soluționând notificarea nr. x/6.06.2001 privind terenul în suprafață de 97.760 mp, primarul Municipiului Constanța, A., a emis dispoziția nr. x/12.11.2002, prin care a atribuit notificatoarei H., în compensare, cele 29 de terenuri propuse de Comisie, evaluate la suma de 8.830.966 USD. Ulterior, terenul menționat la pct. 5 din dispoziție a fost înlocuit cu un alt teren, prin dispoziția nr. x/27.03.2003.

Reținând în esență situația de fapt descrisă în rechizitoriu, instanța penală a constatat că G. a procedat în mod deliberat la subevaluarea terenurilor expertizate, contribuind cu intenție la prejudicierea patrimoniului Municipiului Constanța. Contrar concluziei la care ajunsese instanța penală de fond, Înalta Curte a constatat că există faptele imputate prin actul de sesizare în cazul de retrocedare H., că au fost săvârșite de inculpați și că întrunesc condițiile de tipicitate ale infracțiunilor. În cuprinsul considerentelor de la pag. 204-218, instanța penală a analizat situația fiecărui teren avut în vedere, stabilind suma cu care a fost subevaluat fiecare dintre acestea, valoarea totală a prejudiciului fiind de 4.384.867 USD. Instanța penală nu s-a pronunțat asupra recuperării prejudiciului, în condițiile în care Municipiul Constanța nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

În cauză, plecând de la această situație de fapt, prima instanță a reținut că, cel mai târziu la data de 13.03.2008, intimatul-reclamant, prin organul său deliberativ, trebuia să cunoască paguba și persoanele care răspund de ea, în conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Prin decizia recurată, instanța de apel a invalidat soluția primei instanței, reținând că intimatul-reclamant nu putea și nu trebuia să cunoască paguba și persoanele care răspund de ea mai devreme de data de 07.02.2019, când Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a pronunțat decizia penală definitivă nr. 32A/07.02.2019, prin care au fost condamnați recurenții-pârâți

În esență, raționamentul juridic al instanței de apel a fost următorul:

(i) simpla luare la cunoștință a acuzațiilor nu echivalează cu cunoașterea pagubei și a celor care răspund de ea, fiind necesar să se stabilească dacă intimatul-reclamant, prin consiliul său local, a crezut acuzațiile sau dacă cel puțin avea obligația să le creadă, din perspectiva obligației de bună-credință ce guvernează orice raport juridic; deși acuzațiile sunt bine circumstanțiate și în sprijinul lor se aduc unele probe, păgubitul este îndreptățit să nu le dea crezare din pricina caracterului complex, sensibil sau controversat al situației de fapt, nefiind convins că poate subscrie cu bună-credință acuzațiilor respective, caz în care nu s-ar putea considera că păgubitul a cunoscut paguba și pe cei care răspund de ea doar luând cunoștință de acuzații;

(ii) la momentul la care a Consiliul Local a adoptat hotărârea nr. 139/13.03.2008, intimatul-reclamant nici nu a cunoscut, nici nu trebuia să cunoască paguba și pe cei care răspund de ea, întrucât din cuprinsul hotărârii nr. 139/13.03.2008 rezultă opinia consilierilor locali că probele prezentate de organul de cercetare penală nu sunt credibile, neexistând un raport de expertiză judiciară semnat de un expert judiciar autorizat A.N.E.V.A.R., context în care consilierii locali nu s-au putut pronunța asupra existenței sau inexistenței unui prejudiciu și nu a putut formula o acțiune civilă, întrucât nu au identificat suficiente argumente pentru a considera că aceasta ar fi întemeiată; la adoptarea hotărârii nr. 139/13.03.2008, nu s-a făcut o declarație necircumstanțiată de neconstituire ca parte civilă, ci s-au cântărit argumentele și s-a ajuns la concluzia că acuzațiile și probele, așa cum au fost prezentate de organul de cercetare penală, nu sunt suficiente pentru a considera că s-a produs o pagubă, prin subevaluarea terenurilor atribuite în compensare;

(iii) declarând că nu se poate pronunța asupra existenței sau inexistenței prejudiciului, Consiliul local a fost de bună-credință și a dat prioritate prezumției de nevinovăție, protejând interesele private ale inculpaților, despre care nu a crezut că au săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, ținând cont și de faptul că acuzațiile implicau o problematică foarte complexă și care s-a dovedit ulterior chiar controversată, inclusiv pentru specialiștii în drept penal; complexitatea deosebită a cauzei penale rezultă din durata foarte mare a fazei judecății (rechizitoriul a fost emis la data de 24.10.2008, hotărârea primei instanțe a fost pronunțată la data de 10.07.2017, iar cea din apel la data de 07.02.2019); caracterul controversat al acuzațiilor, la momentul adoptării hotărârii nr. 139/13.03.2008, a fost confirmat ulterior prin aceea că, în privința infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată în legătură cu lotul de retrocedare H., inculpații au fost achitați în primă instanță, fiind condamnați de instanța de apel, în contextul în care Înalta Curte a înlăturat un raport de expertiză judiciară pe care prima instanță își fundamentase soluția de achitare și a stabilit situația de fapt prin raportare la raportul de cercetare tehnico-științifică întocmit în faza urmării penale, coroborat cu alte probe;

(iv) nu se poate reține că intimatul-reclamant se prevalează de propria culpă de a nu se fi constituit parte civilă în procesul penal, întrucât, chiar dacă în final s-a dovedit că a făcut o apreciere eronată într-o speță penală dificilă, totuși intimatul-reclamant a respectat limitele bunei-credințe, exprimând, potrivit opiniei sale juridice și politice, deplina încredere în nevinovăția inculpaților și, implicit, în inexistența vreunui prejudiciu, până ce a aflat contrariul din hotărârea penală definitivă de condamnare; dacă o curte de apel s-a pronunțat în sensul achitării inculpaților în cazul de retrocedare H., atunci și Consiliul local putea considera, cu bună-credință, că nu există niciun prejudiciu, nedând crezare, printr-un punct de vedere care nu a depășit limitele rezonabilității, acuzațiilor formulate de organul de cercetare penală.

Prin raportare la aceste argumente principale, instanța de apel a reținut că momentul la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba și pe cei care răspund de ea a fost data de 07.02.2019, când Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a pronunțat decizia nr. 32A/07.02.2019, în raport cu care a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 2.500 și urm. din C. civ. și că termenul de prescripție nu era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată (01.04.2021).

În acord cu susținerile recurenților-pârâți, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare în cauză a normelor de drept material referitoare la instituția prescripției extinctive, ceea ce a condus la pronunțarea unei soluții nelegale și la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în raport cu obiectul și cauza cererii principale deduse judecății, respectiv obligarea pârâților la repararea prejudiciului material cauzat prin fapte care au îmbrăcat forma ilicitului penal, în temeiul răspunderii civile delictuale, instanța de apel a reținut corect că sunt aplicabile dispozițiile legale privind dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită.

Este de notat că acțiunea civilă în repararea pagubei, chiar și în situația în care fapta ilicită îmbracă forma ilicitului penal (infracțiune), este guvernată de normele de drept civil substanțial, care reglementează răspunderea civilă delictuală, inclusiv în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune. Sub aspectul răspunderii civile delictuale, nu există deosebiri privitoare la antrenarea sa, după cum fapta cauzatoare de prejudiciu este doar un delict civil sau îmbracă și forma ilicitului penal, esențial fiind că răspunderea civilă delictuală se angajează ori de câte ori printr-o faptă ilicită săvârșită de o persoană se cauzează un prejudiciu material sau moral unei alte persoane.

Dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constituie, în același timp, și infracțiune, va fi angajată atât răspunderea civilă delictuală, cât și răspunderea penală, urmând ca acțiunea penală să aibă ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, în timp ce acțiunea civilă să urmărească tragerea la răspundere civilă a inculpatului, în scopul reparării prejudiciului cauzat prin infracțiune. Regulile de antrenare a răspunderii civile sunt, însă, aceleași în ambele ipoteze, inclusiv din perspectiva prescripției.

În această ordine de idei, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Totodată, art. 2.528 alin. (1) din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 prevede că "prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Se reține că cele două reglementări legale sunt identice și instituie două momente alternative, în funcție de care se calculează termenul de prescripție: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea (subiectiv), iar cel de-al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (obiectiv).

Se observă că legiuitorul nu a avut în vedere momentul cunoașterii întinderii pagubei, ci pe cel al cunoașterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. Textele de lege precitate nu se referă nici la momentul când s-a produs paguba, întrucât, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii prescripției de cel al nașterii dreptului la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv). Dacă prescripția ar începe de la data producerii pagubei, s-ar putea ca dreptul material la acțiune să se stingă prin împlinirea prescripției chiar înainte ca titularul său să fi avut posibilitatea de a-și exercita acest drept, căci, atâta timp cât păgubitul nu cunoaște existența pagubei și pe cel chemat să răspundă, nu poate acționa.

Soluția începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea în reparație a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripției un timp îndelungat, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituția prescripției extinctive, și anume lămurirea situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit și un al doilea moment, de la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, și anume data când victima trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Prin instituirea acestui moment obiectiv, legiuitorul a urmărit a realiza armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să formuleze acțiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configurația juridică a culpei la care face trimitere legiuitorul ("trebuia să"), nu este suficient ca păgubitul să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situație reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranță, ci este necesar un element esențial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenței pe care a manifestat-o. Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credință, pentru a-și ascunde lipsa de diligență în privința unui control atent asupra săvârșirii unor potențiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a păgubitului se face in abstracto, prin raportare la conduita unei persoane de o prudență și diligență rezonabile, iar nu la însușirile și capacitatea de a-și reprezenta în mod corect situația, adică la un criteriu subiectiv și concret.

În aplicarea prevederilor legale menționate, atât prima instanță, cât și instanța de apel s-au raportat la momentul obiectiv de la care trebuie considerat că începe prescripția, și anume acela la care intimatul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, având însă poziții divergente asupra stabilirii acestui moment în cauză.

Înalta Curte, plecând de la situația de fapt astfel cum a fost definitiv stabilită de către instanțele de fond și prezentată supra, constată că momentul obiectiv în care intimatul-reclamant, prin organul său deliberativ, trebuia să cunoască atât paguba, cât și persoanele care răspund de ea este cel mai târziu data de 13.03.2008, când a fost adoptată hotărârea nr. 139/13.03.2008, prin care Consiliul Local al Muncipiului Constanța a opinat că "nu se poate pronunța asupra existenței sau inexistenței unui prejudiciu, întrucât nu există un raport de expertiză judiciară care să fi fost întocmit de către un expert judiciar autorizat A.N.E.V.A.R.", ceea ce echivalează în concret cu hotărârea de a nu se constitui parte civilă în dosarul penal nr. x/2005

Astfel cum corect s-a reținut la pct. 41 din considerentele deciziei civile recurate, în cauză nu se poate stabili un moment de început al termenului de prescripție anterior datei de 13.03.2008, întrucât în apel niciunul dintre pârâți nu a criticat considerentele primei instanțe, în sensul că termenul de prescripție ar curge mai devreme de 13.03.2008. Din această perspectivă, sunt neavenite susținerile recurentului-pârât D., în sensul că termenul de prescripție ar începe din anul 2004, când Consiliul Local a verificat și a aprobat bilanțul și contul de încheiere a exercițiului bugetar al anului 2003.

Contrar raționamentului juridic al instanței de apel, prezentat pe larg la pct. 46-60 din considerentele deciziei civile apelate, Înalta Curte constată că, la momentul adoptării hotărârii nr. 139/13.03.2008, intimatul-reclamant, prin organul său deliberativ, avea suficiente date obiective cu privire la existența pagubei (prejudiciul material adus unității administrativ-teritoriale prin supraevaluarea terenurilor în procedura de soluționare a notificării formulate de H. și soluționate de primarul Municipiului Constanța prin dispoziția nr. x/12.11.2002, astfel cum a fost modificată prin dispoziția nr. x/27.03.2003), precum și la pe cei care răspund de ea (recurenții-pârâți).

Aceasta, întrucât, prin adresa din data de 20.02.2008, înregistrată sub nr. x/25.02.2008, Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție a adus la cunoștința Consiliului Local al Municipiului Constanța faptele penale săvârșite de învinuiți, cercetate în dosarul penal nr. x/2005, precum și împrejurarea că, prin aceste fa