Decizia nr. 936/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 31.05.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu pârâții Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța și Municipiul Constanța prin primar, obligarea pârâților la plata, în solidar, a sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în Constanța, str. x pentru perioada 02.10.2001- 14.05.2014. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 192 și următoarele din C. proc. civ. art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 2517 și art. 2528 din C. civ. art. 25 și art. 27 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. La data de 21.06.2019, reclamantul a formulat o precizare la acțiune la solicitarea instanței, prin care a arătat că valoarea obiectului cererii este de 2.468.977 RON, conform raportului de expertiză extrajudiciară evaluatorie întocmit la data de 18.06.2019 de experții B. și C., iar modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori este cel explicat și detaliat în acest raport de expertiză, având la bază principiul substituției și utilizând informații derivate din piața specifică, cu referire la valoarea chiriei medii lunare pe unitatea de suprafață. Pârâtul Municipiul Constanța, prin primar a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesual active a reclamantului și excepția lipsei calității sale procesual pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată. Pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesul active a reclamantului, excepția lipsei de interes, excepția inadmisibilității cererii formulată de reclamant, excepția prescripției dreptului la acțiune și a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 285 din 12 februarie 2020, Tribunalul Constanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâți și a respins acțiunea ca prescrisă. Totodată, a fost obligat reclamantul la plata către pârâtul Municipiul Constanța prin Primar a sumei de 1.487,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva sentinței civile nr. 285 din data de 12 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2019, reclamantul A. a formulat apel. Intimatul pârât Municipiul Constanța prin Primar a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului formulat și menținerea sentinței civile nr. 285/12.02.2020 ca fiind legală și temeinică. În subsidiar, în ipoteza admiterii apelului și anulării sentinței, pe cale de excepție, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului. Pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu. A susținut că, la termenul de judecată din 21.01.2020, instanța a pus în discuția părților excepția netimbrării acțiunii pe care a respins-o în raport de încheierea de reexaminare din 30.09.2019, excepțiile invocate de Municipiul Constanța prin Primar, precum și excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității acțiunii invocate în cauză de O.C.P.I., dar instanța a soluționat cauza prin raportare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, apreciind că dezlegarea cu privire la celelalte excepții invocate, precum și cu privire la fondul cauzei este de prisos. Intimatul pârât Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond. Prin decizia nr. 148/C/02 octombrie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins calea de atac exercitată în cauză, ca nefondată și a fost obligat apelantul către intimatul Municipiul Constanța la plata sumei de 1.190 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 148/C din 2 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A.. La data de 5.01.2021, intimatul-pârât Municipiul Constanța prin Primar a formulat întâmpinare și recurs incident împotriva deciziei civile nr. 148/C din 2 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. Prin cererea de recurs formulată de reclamantul A., întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., se solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Motivul de recurs potrivit căruia hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) vizează considerentele ce privesc refuzul de reformare a soluției de admitere a excepției prescripției. Astfel, se susține că, pe de o parte, instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor legii speciale de restituire cu consecința că momentul de la care dobândesc calitatea de proprietari ai imobilelor obținute în această procedură este momentul emiterii deciziei de restituire în natură a imobilului, iar pe de altă parte, aceeași instanță a reținut că "nici data declanșării procedurii judiciare în dosarul nr. x/2012 și nici data emiterii dispoziției de restituire, 23.08.2016, emisă în temeiul hotărârii judecătorești nr. 1541/C/14.05.2014 nu pot fi reținute drept moment la care ar fi fost cunoscută persoana responsabilă de pagubă" (pag. 34, par. 2). Or, în cadrul concluziilor scrise formulate atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru judecata în apel s-a arătat că legiuitorul recunoaște dispoziției de aprobare a restituirii în natură a imobilului forța probantă a unui înscris autentic cu privire la dreptul de proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilului restituit și caracterul de titlu executoriu al dispoziției de restituire pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, conform art. 25 alin. (4) din Legea 10/2001- forma în vigoare la data introducerii acțiunii soluționate prin Decizia de restituire nr. 154C/14.05.2014. În considerarea legăturii indisolubile dintre redobândirea dreptului de proprietate cu toate atributele sale la data de 23.08.2016 și concretizării existenței pagubei (generate prin lipsirea de folosința bunului) în patrimoniul persoanelor îndreptățite la aceeași dată, recurentul susține că tot la 23.08.2016, cel mai devreme, a fost și ar fi putut fi cunoscută efectiv existența pagubei argument la care Curtea de Apel Constanța nu a răspuns. În cadrul cererii de recurs s-a mai susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau conține motive străine de natura cauzei, motive încadrabile, de asemenea în dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Consideră recurentul că instanța de apel nu a explicat și nu a motivat refuzul său de a se raporta în aprecierea datei de la care începe să curgă termenul de prescripție la dispozițiile din legea specială cu privire la efectele dispoziției de restituire, respectiv art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, instanța de apel nu s-a raportat și nici nu și-a motivat refuzul de a ține seama de momentul finalizării raportului de expertiză tehnică cu privire la imobilul restituit, deși s-a afirmat, atât în cadrul cererii de chemare în judecată cât și în cadrul precizării formulate că starea tehnică a imobilului s-a cunoscut abia la momentul finalizării raportului de expertiză în structură, monumente și evaluare întocmit în dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului Constanța la data de 20.05.2019 și doar de la acel moment se puteau găsi comparabile relevante pentru întocmirea raportului de expertiză evaluatorie pentru contravaloarea lipsei de folosință. Singura trimitere a instanței de apel la aceste motive constă în afirmația conform căreia "De asemenea, prejudiciul era posibil să fie evaluat fie printr-o expertiză extrajudiciară (așa cum, de altfel, a și procedat reclamantul în dosarul de fond în litigiul de față) fie prin raportare la chiriile practicate pe piața liberă la aprecierea reclamantului, fie printr-o expertiză judiciară administrată într-un proces" (decizia nr. 148/C/2020, pag. 34, parag. 4), dar procedând, astfel, instanța de apel nu și-a motivat hotărârea și a refuzat să se raporteze la aspecte esențiale din motivarea cererii de chemare în judecată cu care era învestită. De asemenea, pentru aceleași motive, apreciază recurentul că se poate considera că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.). Un alt motiv de recurs vizează încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) susținându-se că în motivarea soluției pronunțate cu privire la prescripția dreptului la acțiune, Curtea de Apel Constanța s-a raportat exclusiv la dispozițiile de drept comun - art. 2528 C. civ., ignorând cu desăvârșire dispozițiile speciale ale art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001- forma în vigoare la data introducerii acțiunii soluționate prin Decizia de restituire nr. 154C/14.05.2014. Se arată că recunoașterea calității de proprietar se realizează, în concepția Legii nr. 10/2001, doar prin dispoziția de restituire, iar calitatea procesuală activă într-o acțiune în pretenții reprezentând contravaloarea lipsei de folosință o are doar proprietarul imobilului conform dispoziției de restituire. Apreciază recurentul că recunoașterea calității de persoană îndreptățită la restituire, chiar și prin hotărâre judecătorească definitivă, nu este suficientă pentru recunoașterea calității procesuale active a proprietarului ce solicită despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului câtă vreme potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe "prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură". În susținerea motivelor încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a mai arătat că modalitatea în care instanța s-a raportat la prejudiciu reprezintă o încălcare a normelor de drept substanțial ce reglementează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în materia răspunderii civile delictuale - art. 2528 C. civ. Astfel, potrivit considerentelor hotărârii recurate: "la data de 14.05.2014 a fost cunoscută sau trebuia să fie cunoscută și paguba, aceasta constând în lipsa de folosință a imobilului pe perioada 2.10.2001 -14.05.2014" dar, apreciază recurentul, simplul fapt al raportării, în determinarea prejudiciului, la data de 14.05.2014 nu înseamnă că la acea dată, în mod automat, prejudiciul trebuia să fie cert. Dimpotrivă, astfel cum a arătat, întinderea pagubei nu putea fi determinată mai devreme de stabilirea stării concrete a imobilului - 20.05.2019. Prin cererea de recurs incident formulată, Municipiul Constanța, prin Primar, a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesual active a reclamantului și admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtului, arătând că reclamantul, fiind cel care declanșează procedura judiciară, avea obligația conform art. 194 C. proc. civ. de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât și calitatea procesuală a pârâtului, iar instanța era datoare să verifice calitatea procesuală a părților potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. Apreciază recurentul că, în cauză, reclamantul nu a dovedit această calitate, având în vedere că, din expunerea cererii de chemare în judecată nu transpune care este argumentul pentru care reclamantul se pretinde a fi titularul unei acțiuni în pretenții în contradictoriu cu pârâtul. Deși reclamantul face trimitere în justificarea calității procesuale la contractele de cesiune nr. x/22.05.2018, y/22.05.2018, z/08.06.2018 și 7/08.06.2018 prin care s-ar fi transmis acestuia drepturile de despăgubire reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul care îl dobândise de la aceștia prin contract de vânzare-cumpărare, din lecturarea mențiunilor acestor contracte rezultă că fiecare cedent a transmis dreptul de a fi despăgubit de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară și/sau de către Statul Român cu contravaloarea lipsei de folosință. Prin urmare, față de obiectul cesiunii, nu a fost transmis în patrimoniul reclamantului dreptul de a se adresa instanței de judecată cu o acțiune în pretenții formulate împotriva Municipiului Constanța, sens în care reclamantul nu justifică calitate procesuală activă. Raportat la această argumentație este nelegală soluția instanței de apel care extinde limitele obiectului contractului de cesiune și la acțiunea formulată împotriva Municipiului Constanța, deși cesiunea viza Statul Român și/sau Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară. În ceea ce privește greșita soluție cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, în condițiile în care eventualul drept sau interes al reclamantului din prezenta cauză nu se poate realiza în contradictoriu cu Municipiul Constanța, apreciază recurentul că este evident că acesta nu poate avea calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, întrucât nu este entitatea căreia i s-a statuat prin hotărâre judecătorească obligația de predare a bunului. De asemenea, aceeași argumentație ce rezidă din efectele contractelor de cesiune, expusă în susținerea excepției lipsei calității procesual active, o reiterează și pentru această excepție, considerent pe care instanța de apel omite să o analizeze în susținerea acestei excepții. Mai mult, cât timp s-a reținut că plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință se solicită pentru perioada 02.10.2001-14.05.2014, dată la care a fost recunoscută prin decizia nr. 154/2014 calitatea de persoană îndreptățită a autorilor reclamantului și obligația la restituirea imobilului în sarcina pârâtului OCPI Constanța, nu poate fi pretins că pârâtul este autor al vreunei fapte ilicite, legate de predarea bunului.

Apărările formulate în cauză: Municipiul Constanța, prin primar a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care a arătat că acesta este nemotivat în drept, astfel că sunt incidente prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 489 C. proc. civ., care prevăd sancțiunea nulității. Se apreciază că în cererea de recurs sunt indicate doar formal motivele de casare, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., aspect care este sancționat cu nulitatea recursului conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ. și că dezvoltarea motivelor de recurs nu se încadrează în exigentele art. 489 C. proc. civ., întrucât, în speță, recurentul-reclamant nu a susținut în vreun fel nelegalitatea soluției atacate, limitându-se a relua apărările formulate în calea de atac a apelului. Recurentul nu a indicat, în concret, în ce ar consta greșeala de judecată și nelegalitatea sub acest aspect a deciziei din apel, astfel încât, criticile acestuia privesc aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate în sensul cerut de prevederile art. 488 C. proc. civ. Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul incident declarat de Municipiul Constanța, solicitând admiterea excepției nulității cererii și anularea recursului pentru neîncadrarea motivelor invocate în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului declarat de Municipiului Constanța ca nefondat, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. A susținut că prin recursul incident nu se formulează critici de nelegalitate cu privire la decizia recurată, nefiind criticat modul în care Curtea de Apel Constanța a soluționat cele două excepții, acest aspect neputând fi contestat, deoarece recurentul nu face nici măcar o trimitere la decizia recurată. Ceea ce face Municipiul Constanța este, din contră, să (re)invoce și în această cale de atac excepțiile lipsei calității procesuale active și pasive așa cum a menționat și în întâmpinările formulate în apel, respectiv în fond. Așadar, nici măcar declarativ - cu atât mai puțin și argumentat - nu se susține pretinsa încălcare sau greșită aplicare a dispozițiilor de drept material, nu se menționează ce dispoziții de drept material ar fi fost încălcate sau greșit aplicate de instanța de apel și oricum, dispozițiile legale incidente în cazul celor două excepții presupun reguli și norme de procedură, iar nu de drept substanțial, motivul de casare prevăzut la punctul 8 al art. 488 C. proc. civ., neputând fi invocat, în mod obiectiv, în cazul de față. Tot astfel, nici cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul nu face nicio referire, absolut nicăieri în cuprinsul recursului nefăcându-se vorbire despre faptul că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Așa fiind, în ciuda modalității în care Municipiul Constanța a ales să își formuleze cererea de recurs, respectiv în același document cu întâmpinarea, este evident că singurele aspecte pe care a înțeles, în temeiul principiului disponibilității, să le invoce în susținerea căii de atac sunt cele două excepții procesuale. Ca atare, nici reclamantul și nici instanța de recurs nu pot să deroge de la acest principiu și nu pot să interpreteze ori să recalifice pretinsele motive de recurs. În consecință, solicită ca această din urmă instanță să rețină că recurentul invocă exclusiv excepții și nu susține în mod real și efectiv niciun motiv de casare, simpla menționare a "art. 488 alin 6, 8 C. proc. civ.." nefiind suficientă pentru a acoperi nulitatea recursului impusă de dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. În ipoteza în care instanța de recurs va respinge excepția nulității recursului, se solicită respingerea recursului ca nefondat, întrucât în ceea ce privește soluționarea celor două excepții invocate de Municipiul Constanța, Curtea de Apel Constanța a reținut în mod corect ca acestea sunt neîntemeiate, respingându-le ca atare. Instanța de apel a soluționat excepțiile cu respectarea dispozițiilor legale privind condițiile de exercitare a acțiunii civile și ordinea de soluționare a excepțiilor, constatând în mod corect atât calitatea procesuală activă a lui A., cât și calitatea procesuală pasivă a Municipiului Constanța. Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantul A., pentru considerentele expuse pe larg în cuprinsul cererii.

Soluția asupra excepțiilor nulității cererilor de recurs. La termenul de judecată din data de 1 aprilie 2021, așa cum rezultă din considerentele încheierii de ședință de la acel termen, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepțiile nulității cererilor de recurs, invocate reciproc de recurenți, având în vedere că, din analiza recursului principal formulat de recurentul-reclamant A. și a recursului incident formulat de recurentul-pârât Municipiul Constanța prin Primar, s-a constatat că acestea conțin critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare. Referitor la cererea de recurs formulată de reclamantul A., se observă că aceasta este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs potrivit căruia hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau conține motive străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) recurentul a criticat hotărârea instanței de apel prin prisma menținerii soluției de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune. Dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituind, printre altele, o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate. Din această perspectivă, raportat și la garanțiile date de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei și de circumstanțele acesteia. Astfel, motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. În situația de față, Înalta Curte observă că instanța de apel a valorificat probele administrate, ce au fost prezentate în considerentele hotărârii recurate, iar, urmare a interpretării acestora, a stabilit situația de fapt dedusă judecății. Astfel, s-a reținut că prin decizia civilă nr. 154/C/14.05.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel Constanța a constatat calitatea de persoane îndreptățite a numitelor D., E., F. și G., dispunând obligarea pârâtelor Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța și OCPI Constanța să restituie în natură imobilul situat în Constanța, str. x. În temeiul deciziei civile nr. 154/C/14.05.2014, a fost emisă de O.C.P.I. Constanța Dispoziția nr. 90/23.08.2016 prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului mai sus menționat. Prin contractele de vânzare - cumpărare nr. x/22.05.2018 și nr. y/22.05.2018 autentificate de H., I. și J. reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil, iar prin contractele de cesiune nr. x/22.05.2018, nr. y/22.05.2018, nr. z/08.06.2018 și nr. 7/08.06.2018 a dobândit cesiunea drepturilor de despăgubire reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit vânzătorilor în procedura Legii nr. 10/2001, drepturi ce fac obiectul cererii de chemare în judecată de față. Totodată s-a reținut că reclamantul a dedus judecății fapta ilicită a pârâților Municipiul Constanța prin primar și OCPI Constanța, constând în aceea că au lipsit persoanele îndreptățite (cedenții, care au avut și calitatea de vânzători ai imobilului restituit) de folosința imobilului restituit în procedura Legii nr. 10/2001, timp de mai bine de 10 ani după data formulării notificării, respectiv pârâtul Municipiul Constanța "a tergiversat soluționarea notificării, împiedicând astfel ca aceasta să fie transmisă unității deținătoare în vederea soluționării", în timp ce faptele imputate O.C.P.I. Constanța constau în ocuparea fără drept a imobilului (aparțind în prezent) apelantului reclamant, ignorarea notificării și, mai ales, refuzarea eliberării imobilului. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că, pe de o parte, instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor legii speciale de restituire respectiv art. 25 alin. (4) din Legea 10/2001- forma în vigoare la data introducerii acțiunii soluționate prin Decizia nr. 154C/14.05.2014, cu consecința, în opinia sa, că momentul de la care dobândesc calitatea de proprietari ai imobilelor obținute în această procedură este momentul emiterii deciziei de restituire în natură a imobilului, respectiv data de 23.08.2016, iar pe de altă parte, aceeași instanță a reținut că "nici data declanșării procedurii judiciare în dosarul nr. x/2012 și nici data emiterii dispoziției de restituire, 23.08.2016, emisă în temeiul hotărârii judecătorești nr. 154/C/14.05.2014 nu pot fi reținute drept moment la care ar fi fost cunoscută persoana responsabilă de pagubă [...]". După cum se poate lesne observa, chiar din cuprinsul fragmentului din considerentele hotărârii atacate, pretins contradictoriu, redat în cadrul cererii de recurs, rezultă că instanța a analizat incidența dispozițiilor art. 25 din Legea 10/2001, dar a apreciat că emiterea dispoziției de restituire, nu poate fi momentul la care ar fi fost cunoscută persoana responsabilă de pagubă în înțelesul art. 2528 C. civ. Potrivit acestor dispoziții ce reglementează dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită "(1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Ca atare, în analiza momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, instanța de apel a apreciat în concret care este momentul în care reclamantul (în speță autorii săi) ar fi trebuit să cunoască pe cel ce a cauzat fapta ilicită și paguba produsă. Faptul că s-a considerat că acest moment nu este data emiterii Deciziei de restituire, ci este data pronunțării deciziei Curții de Apel Constanța nr. 154/C/14.05.2014, în cadrul căreia s-a stabilit în mod definitiv cine este deținătorul imobilului, a fost cunoscută persoana care se face vinovată de tergiversarea soluționării notificării, precum și persoana care trebuie să restituie imobilul în natură, nu constituie o motivare contradictorie, ci reprezintă concluzia logică la care s-a ajuns aplicând raționamentul logico juridic circumstanțelor concrete ale cauzei. Astfel, au fost analizate considerentele acestei decizii, prin care s-a reținut că: "Municipiul Constanța prin primar, cu încălcarea dispozițiilor art. 25 și art. 27 din Legea 10/2001 a tergiversat soluționarea notificării, împiedicând astfel ca notificarea să fie transmisă unității deținătoare în vederea soluționării acesteia în termenul legal de 60 de zile"; "culpa acestora constând numai în împrejurarea că după notificarea adresată acestora de reclamanți, nu au luat măsuri pentru redirecționarea notificării către unitatea deținătoare ANCPI Constanța, atitudine ce a determinat prelungirea nejustificată a litigiului" . Totodată, s-a reținut că de abia de la data pronunțării deciziei irevocabile a Curții de Apel Constanța nr. 154/C/14.05.2014 s-a constatat calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite să obțină măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, constând în restituirea în natură a imobilului și au fost obligați pârâții Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța să restituie în natură imobilul în condițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, reclamantele fiind obligate să respecte afectațiunea publică a imobilului pe o perioadă de până la 3 ani. Așadar, în mod corect a statuat Curtea de apel că la data pronunțării acestei decizii s-a stabilit în mod definitiv cine este deținătorul imobilului, a fost cunoscută persoana care se face vinovată de tergiversarea soluționării notificării, precum și persoana care trebuie să restituie imobilul în natură, aspecte esențiale și necesare stabilirii momentului la care a fost cunoscută persoana care se face vinovată de comiterea faptei ilicite, raționamentul instanței fiind expus în mod clar, concis și fără a fi inserate considerente contradictorii. Înalta Curte constată că motivarea contradictorie la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când privește considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc. Or, această împrejurare nu rezultă din conținutul deciziei recurate. Faptul că instanța nu s-a raportat la data emiterii Dispoziției nr. 90/23.08.2016 prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului mai sus menționat în baza titlului executoriu constând în Decizia nr. 154/C/14.05.2014 ci la data emiterii acesteia din urmă, ca moment de la care curge termenul de prescripție, ține de modul în care instanța a stabilit împrejurările de fapt și a interpretat probatoriile administrate, de aplicare a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt dedusă judecății, iar nu de nemotivarea hotărârii din perspectiva art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Cu privire la cea de-a doua condiție impusă de art. 2528 C. civ. referitoare la momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, instanța de apel a arătat, în mod corect, că în situația acțiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, prescripția nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deși - în mod obiectiv - dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la repararea prejudiciului, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, condiția fiind ca cel păgubit să probeze imposibilitatea identificării prejudiciului și a celui care răspunde de acesta în termenul prescris de lege. Recurentul, apreciind că legiuitorul recunoaște dispoziției de aprobare a restituirii în natură a imobilului forța probantă a unui înscris autentic cu privire la dreptul de proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilului restituit și caracterul de titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, conform art. 25 alin. (4) din Legea 10/2001consideră că la data de 23.08.2016, cel mai devreme, a fost și ar fi putut fi cunoscută efectiv existența pagubei De asemenea, susține că instanța de apel nu s-a raportat la momentul finalizării raportului de expertiză tehnică cu privire la imobilul restituit dispus în cadrul dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului Constanța, respectiv 20.05.2019, deși doar de la acel moment se puteau găsi comparabile relevante pentru întocmirea raportului de expertiză evaluatorie pentru contravaloarea lipsei de folosință. Cu privire la acest aspect, instanța de apel a reținut că prejudiciul constând în lipsa de folosință a imobilului în perioada 2.10.2001 - 14.05.2014, era cert la data pronunțării hotărârii judecătorești menționate anterior, din moment ce existența sa se grefează pe tergiversarea soluționării notificării și timpul îndelungat scurs de la formularea acesteia, chestiuni statuate prin această hotărâre judecătorească. De asemenea s-a apreciat că la data de 14.05.2014 a fost cunoscută sau trebuia să fie cunoscută și paguba, aceasta constând în lipsa de folosință a imobilului în perioada scursă de la depunerea notificării, 2.10.2001, până la emiterea hotărârii de constatare a dreptului la măsuri reparatorii prin restituirea în natură a imobilului - 14.05.2014, cum s-a solicitat prin acțiune. În speță, instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a înlăturat susținerea reclamantului în sensul că prejudiciul nu era cert câtă vreme nu cunoștea starea tehnică a imobilului, care nu a putut fi determinată decât în anul 2019, adică la momentul finalizării rapoartelor de expertiză judiciară în dosarul nr. x/2015 (având ca obiect acțiunea OCPI Constanța de obligare a vânzătorilor imobilului la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului de OCPI Constanța). Ca atare susținerile în sensul că la aceste argumente Curtea de Apel Constanța nu a răspuns sunt nefondate. Prin hotărârea ce face obiectul controlului judiciar s-a arătat că, așa cum s-a statuat în doctrină, caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare, fiind întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data când se pretinde repararea lui. În aceste condiții, în mod corect Curtea de apel a considerat că paguba putea fi cuantificată începând cu această dată, în concret, fie printr-o expertiză extrajudiciară (așa cum, dealtfel, a și procedat reclamantul în dosarul de fond în litigiul de față), fie prin raportare la chiriile practicate pe piața liberă în aprecierea reclamantului, fie printr-o expertiză judiciară administrată într-un proces. Valorificând aceste considerente, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a răspuns criticilor formulate în apel, a analizat cererea recurentului-reclamant din perspectiva întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, a reținut și a înlăturat susținerile recurentului-reclamant formulate în apel, cu referire directă la dispozițiile de drept aplicabile în cauză, și a explicat de o manieră convingătoare, prin raportare la situația de fapt astfel stabilită în urma probatoriului administrat, raționamentul juridic pe care l-a adoptat, de natură a fi realizat controlul judiciar. Ca atare, nu pot fi primite criticile recurentului în sensul că instanța de apel nu și-a motivat hotărârea și/sau a refuzat să se raporteze la aspecte esențiale din motivarea cererii de chemare în judecată cu care era învestită sau că, pentru aceleași motive, hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În consecință, nu sunt incidente în cauză prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. și nici ale art. 488 pct. 5 C. proc. civ., acestea din urmă fiind invocate formal, fără a se preciza care au fost dispozițiile de procedură încălcate. Referitor la motivul de recurs ce vizează încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material încadrabile în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se susține că în motivarea soluției pronunțate cu privire la prescripția dreptului la acțiune, Curtea de Apel Constanța s-a raportat exclusiv la dispozițiile de drept comun - art. 2528 C. civ., ignorând cu desăvârșire dispozițiile speciale ale art. 25 din Legea nr. 10/2001- forma în vigoare la data introducerii acțiunii soluționate prin Decizia de restituire nr. 154C/14.05.2014. Curtea de Apel Constanța s-a considerat învestită cu temeiurile menționate de reclamant în motivarea în drept a cererii de chemare în judecată, respectiv art. 1349, 1357, 1358, 2517 și 2528 C. civ. dar și cu cele ale art. 25 și 27 din Legea nr. 10/2001, considerându-se că cererea este legată de aplicarea Legii nr. 10/2001 și privește un bun care a făcut obiectul acesteia. Așadar, nu se poate pretinde că instanța de apel s-a raportat doar la dispozițiile de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală și că nu au fost avute în vedere și dispozițiile Legii nr. 10/2001 invocate în cuprinsul cererilor de către reclamant. Din contră, analizând dispozițiile Legii nr. 10/2001 invocate, Curtea de Apel a arătat că acestea nu statuează nici cu privire la caracterul prescriptibil, nici cu privire la caracterul imprescriptibil al unor cereri în despăgubire pentru imobilele ce cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel că, în speță, este vorba de aplicarea la un caz particular a condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de dreptul comun, respectiv cele ale art. 2528 C. civ. Susține recurentul că recunoașterea calității de proprietar se realizează, în concepția Legii nr. 10/2001, doar prin dispoziția de restituire, iar calitatea procesuală activă într-o acțiune în pretenții reprezentând contravaloarea lipsei de folosință o are doar proprietarul imobilului conform dispoziției de restituire, pe când recunoașterea calității de persoană îndreptățită la restituire, chiar și prin hotărâre judecătorească definitivă, nu este suficientă pentru recunoașterea calității procesuale active a proprietarului ce solicită despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului câtă vreme, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe "prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură". Înalta Curte reține că în speță, așa cum au arătat instanțele anterioare, reclamantul solicită obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință pentru un imobil retrocedat în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru perioada 02.10.2001 (data la care ar fi trebuit soluționată notificarea de restituire) - 14.05.2014 (data pronunțării deciziei Curții de Apel Constanța în cauza având ca obiect cererea de restituire a imobilului) pentru că "au lipsit vânzătorii de folosința imobilului restituit timp de mai bine de 10 ani după data formulării notificării", Primarului unității administrativ teritoriale imputându-i-se nesoluționarea în termenul de 60 de zile a notificării din data de 02.08.2001 și netransmiterea notificării către unitatea deținătoare, iar unității deținătoare, pârâta OCPI Constanța, refuzul de soluționare a acestei notificări. Ca atare, dreptul de a solicita despăgubiri a devenit actual de la data la care persoanele afectate de faptele ilicite imputate au cunoscut persoanele responsabile (Municipiul Constanța care nu a transmis în termen notificarea și unitatea deținătoare care, astfel, nu a emis decizia de restituire) și paguba pricinuită (lipsirea de folosința imobilului de la data depunerii notificării până la data constatării dreptului de restituire prin hotărâre judecătorească), nefiind condiționat, așa cum susține recurentul, de emiterea înscrisului constatator al dreptului de proprietate și întabularea acestuia în evidențele de Carte funciară. Înalta Curte observă că instanțele anterioare au stabilit că, ulterior pronunțării Deciziei nr. 154/C/14.05.2014 prin care Curtea de Apel Constanța a constatat ca autorii reclamantului (vânzători ai imobilului și cesionari de drepturi litigioase) sunt persoane îndreptățite să obțină măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu și a obligat pârâții Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța să restituie în natură reclamanților imobilul situat în Constanța str. x, s-a încheiat la data de 22.08.2014 procesul-verbal de predare primire între OCPI Constanța și D., E., F. și G. în cadrul căruia s-a consemnat predarea, respectiv, primirea imobilului. Ca atare, în susținerea argumentelor instanței de apel care a reținut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție conform art. 2528 C. civ. este data pronunțării Deciziei nr. 154/C/14.05.2014, se poate constata că lipsa actului de punere în executare a dispozițiilor acestei hotărări, care s-a concretizat de abia la data de 23.08.2016, când OCPI Constanța a emis Dispoziția nr. 90 prin care a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Constanța, str. x, nu a constituit un impediment pentru punerea în posesie a autorilor reclamantului asupra bunului litigios, chiar în baza titlului executoriu de care se bucurau. De asemenea, nu pot fi primite nici criticile potrivit cărora modalitatea în care instanța s-a raportat la prejudiciu reprezintă o încălcare a normelor de drept substanțial ce reglementează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în materia răspunderii civile delictuale - art. 2528 C. civ., deoarece întinderea pagubei nu putea fi determinată mai devreme de determinarea stării concrete a imobilului - 20.05.2019. Așa cum s-a arătat anterior, potrivit textului anterior indicat, "prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Astfel, potrivit acestor dispoziții, în situația acțiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, prescripția începe să curgă nu de la data când s-a produs paguba, deși - în mod obiectiv - dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la repararea prejudiciului, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Or, la data de 14.05.2014, data pronunțării hotărârii prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului în mod definitiv, prejudiciul era posibil a fi evaluat, reclamanții de la acel moment bucurându-se de efectele unui titlu executoriu care dădea posibilitatea identificării tuturor elementelor necesare cuantificării acestuia. De altfel, identificarea bunului litigios rezultă chiar din dispozitivul deciziei anterior menționate prin care Curtea de Apel Constanța a constatat că reclamanții D., E., F. și G. sunt persoane îndreptățite să obțină măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Constanța, str. x, compus din teren în suprafață de 367 mp și construcția dispusă pe 4 nivele S+P+2E, cu o suprafață de 314,50 mp construită la sol, identificat prin expertiza topografică K. și prin expertiza imobiliară L. și au fost obligați pârâții Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța să restituie în natură reclamanților imobilul. Câtă vreme determinarea situației concrete a imobilului s-a făcut prin chiar hotărârea prin care s-a constatat dreptul de a fi restituit imobilul în natură și nu la data de 20.05.2019, când a fost efectuat un raport de expertiză în cadrul unui alt litigiu, așa cum susține recurentul, rezultă că în mod corect instanța anterioară a apreciat că întinderea pagubei putea fi determinată la data de 14.05.2014, dată de la care curge termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., care s-a împlinit la data de 14.05.2017. Ca atare, prin raportare la data de 31.05.2019 la care a fost înregistrată cererea de chemare în judecată în mod corect instanțele anterioare au admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă. Nefiind încălcat niciunul din textele normative incidente, astfel cum a invocat recurentul, Înalta Curte constată că, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul reclamantului. În ceea ce privește recursul incident formulat de Municipiul Constanța, prin Primar, se observă că recurentul a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesual active a reclamantului și admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtului. Se susține că reclamantul, deși face trimitere în justificarea calității procesuale la contractele de cesiune nr. x/22.05.2018, y/22.05.2018, z/08.06.2018 și 7/08.06.2018 prin care s-ar fi transmis acestuia drepturile de despăgubire reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul pe care îl dobândise de la aceștia prin contract de vânzare-cumpărare, din lecturarea mențiunilor acestor contracte rezultă că fiecare cedent a transmis dreptul de a fi despăgubit de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară și/sau de către Statul Român cu contravaloarea lipsei de folosință și nu de către Municipiul Constanța, prin Primar, care nu poate avea calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, întrucât nu este entitatea căreia i s-a statuat prin hotărâre judecătorească obligația de predare a bunului. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului se observă că recurentul pârât a formulat aceste susțineri și în fața instanței de apel, în cadrul întâmpinării prin care a solicitat respingerea apelului reclamantului și menținerea sentinței civile nr. 285/12.02.2020 ca fiind legală și temeinică, menționând în mod expres că doar în subsidiar, în ipoteza admiterii apelului și anulării sentinței, pe cale de excepție, invocă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului. Câtă vreme soluția instanței de apel, menținută prin prezenta decizie, a fost aceea de respingere a apelului reclamantului și de menținere a soluției instanței de fond, solicitarea recurentului apare ca fiind făcută cu încălcarea dispozițiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora, instanta de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt si aplicarea legii de către prima instanță. În condițiile în care, recurentul pârât nu a uzat de calea de atac a apelului și susținerile formulate în cadrul cererii de recurs de față au fost invocate doar prin întâmpinare și numai în situația în care apelul reclamantului ar fi fost admis, exercitându-și dreptul său de a dispune asupra procesului, în temeiul dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților și având în vedere art. 9 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ. conform căreia partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege, Înalta Curte constată că acesta nu poate invoca direct în recurs, omisso medio, aceleași aspecte. Deși cea mai semnificativă caracteristică procesuală a apelului este reprezentată de efectul său devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt si de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instantei de apel, trebuie subliniat faptul că, totuși, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum ce stabilește că pricina se transmite către instanța superioară, spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanței inferioare a fost criticată și tantum devolutum quantum judicatum, în sensul că nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat. În condițiile în care recurentul pârât nu a formulat apel principal sau incident împotriva hotărârii instanței de fond, o soluție de admitere a recursului sub acest aspect și de trimitere a cauzei spre rejudecarea apelului reclamantului care nu a vizat aspectele invocate prin prezenta cerere ar însemna o încălcare a principiului tantum devolutum quantum appellatum, dar și a principiului neagravării situației apelantului în propria cale de atac. În considerarea acestor argumente Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile formulate pe calea recursului incident, urmând ca acesta să fie respins în considerarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,