ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1924/2017

Prin cererea înregistrată la 11 decembrie 20!4 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar au chemat în judecată pe pârâții A., B., C., S.C. D. S.A. și E., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 8.573.541,17 RON + TVA (total pretenții 10.631.191,05 RON) reprezentând diferență de preț pentru schimbarea destinației imobilelor constând în terenuri primite în compensare de către pârâți potrivit dispozițiilor Primarului Municipiului Constanța din 19 martie 2004 și din 31 mai 2004. în temeiul art. 453 C. proc. civ. reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces constând în onorariu avocat și expertize.

Instanța, prin sentința nr. 624 din 26 martie 2015, a respins excepția Hpsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârâtul C., a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții A., S.C. D. S.A. și B., a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de această din urmă pârâtă și a respins acțiunea reclamanților, ca prescrisă.

În cadrul deciziei nr. 5C din data de 13 ianuarie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanți și de pârâta B. împotriva sentinței nr. 624 din 26 martie 2015, pronunțată de Tribunalul Constanța.

împotriva acestei decizii, reclamanții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar au formulat recurs, inițial, recursul a fost înregistrat pe rolul secției a U-a civile a instanței supreme, care, prin încheierea din 17 ianuarie 2017, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o spre competentă soluționare secției I civile,

rin întâmpinarea formulată, intimații A. și S.C. D. S.A. au invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul C. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, prin încheierea din data de 24 octombrie 2017, a încuviințat admisibilitatea în principiu a recursului promovat de reclamanți împotriva deciziei atacate, fiind fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților. Totodată, prin această încheiere, a dispus cu privire la excepția nulității recursului, invocată de către intimații A. și S.C. D. S.A., prin întâmpinare, stabilind că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs formulate putând fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum s-a reținut și prin raportul întocmit cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului.

În motivarea recursului, s-au arătat următoarele.

I. Hotărârile pronunțate de instanțele de fond au un caracter nelegal întrucât în mod greșit s-a apreciat cu privire la intervenirea prescripției dreptului la acțiune.

În ceea ce privește încadrarea în drept a recursului, sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motivat de faptul că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material care reglementează prescripția dreptului la acțiune.

Astfel, potrivit hotărârii primei instanțe ce a fost menținută în apel, s-a apreciat ca momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este reprezentat de momentul la care, pe cale administrativă, prin adoptarea unei hotărâri de Consiliu Local, s-a procedat la schimbarea de destinație a terenurilor.

Această argumentație este eronată, întrucât actele administrative adoptate de reclamanți, prin care s-a procedat la schimbarea de destinație a terenurilor, doar creează premisele pentru a se putea proceda în viitor la schimbarea destinației terenurilor. Schimbarea efectivă de destinație a terenurilor nu are loc decât la momentul ia care în mod efectiv este realizată pe teren construcția pentru care au fost aprobați indicatorii urbanistici prin actele administrative indicate anterior.

În speță, discuția comportă asupra a două chestiuni: ce reprezintă schimbarea de destinație și care este momentul la care se poate considera legai că ar fi intervenit o schimbare de destinație a imobilelor.

Schimbarea de destinație este deopotrivă, un act juridic și un fapt juridic, cele două putând coexista sau nu, simultan. în cazul de față, instanțele de fond au considerat că aceasta nu poate avea decât caracterul unui act juridic, ignorându-se însăși elementul material, faptul juridic.

Cele două elemente care definesc schimbarea de destinație, actul juridic și făptui material sunt inseparabile întrucât ceea ce s-a urmărit prin convenția afectată de condiția suspensivă potestativă (cum în parte corect s-a reținut de către instanța de apel) nu a fost reglementarea unei situații ipotetice, ci s-a avut în vedere tocmai situația premisă în care proprietarul terenului dobândit de la municipiul Constanța procedează în mod efectiv la schimbarea de destinație a terenului, dându-i o nouă destinație. Această concluzie se desprinde din chiar temeiul de drept care a stat la baza emiterii adreselor către beneficiarii terenurilor primite în compensare, și anume prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 453/2001, conform cărora terenurile aparținând domeniului privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, destinate construirii, pot fi vândute, concesionate ori închiriate prin licitație publică, potrivit legii, în condițiile respectării prevederilor documentațiilor de urbanism și de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii, în vederea realizării de către titular a construcției.

Astfel, operațiunea schimbării în mod efectiv a destinației se prezintă sub doua aspecte, obținerea autorizărilor legale pentru a se proceda la schimbarea de destinație și realizarea noului obiectiv care reprezintă noua destinație. Doar urmare a finalizării investiției cu caracter de destinație nouă se poate considera că a intervenit schimbarea de destinație.

Până la momentul la care investiția propusă și care schimbă destinația inițială nu este finalizată nu se poate discuta despre o schimbare de destinație

a terenului, ci doar, eventual, despre o schimbare de destinație în curs. În cazul de față, dată fiind nefinalizarea construcțiilor prin proces-verbal de recepție finală, se apreciază că nu este împiinit termenul de prescripție, cât schimbarea de destinație nu a avut lor efectiv prin finalizarea investiției reprezentând noua destinație.

Această concluzie se impune întrucât este posibil ca obiectivul reprezentând noua destinație a terenului nu numai să nu fie finalizat, dar chiar să se renunțe la realizarea acestuia, renunțare care poate îmbrăca forma atât a neefectuârii nîciimui demers pentru începerea construcției sau chiar a începerii construcției, sistării lucrărilor și ulterior a demolării acesteia, terenul fiind astfel adus în situația anterioară.

Mai mult decât atât, chiar analizând una dintre ipotezele prezentate de către instanțe, aceea că momentul schimbării de destinație trebuie raportat la data emiterii autorizației de construire, este de observat că autorizația de construire, ca act administrativ, produce efecte definitive abia la momentul semnării proces ului-verbal de recepție definitivă.

Așadar, nu se poate susține cu temei că prin emiterea autorizației a avut loc schimbarea de destinație, cât timp lucrările autorizate nu au fost finalizate.

S-ar putea discuta, în acest caz, cel mult despre existența unei schimbări de destinație în curs, dar nicidecum despre o schimbare definitivă a destinației. Schimbarea de destinație dobândește caracter definitiv la momentul semnării procesui-verbal de recepție definitivă a lucrărilor autorizate conform autorizației de construire.

Opinia potrivit căreia trebuie să se aprecieze că schimbarea de destinație intervine ia momentul adoptării unei noi reglementări urbanistice pentru terenul în discuție, un PUD, un PUZ sau un PUG, nu poate fi reținută atât timp cât prin noua reglementare urbanistică nu se produce și în fapt schimbarea de destinație, ci doar se creează premisele pentru a se putea proceda la o schimbare de destinație.

Schimbarea de destinație, față de natura acesteia și de intențiile părților, nu se poate rezuma doar la o singură operațiune juridică, act juridic sau fapt material întrucât reprezintă un cumul de condiții și împrejurări ce trebuie îndeplinite pentru a se considera că a operat. în vederea schimbării de destinație, este necesară obținerea autorizărilor legale, iar schimbarea efectivă de destinație operează prin aceea că terenului în discuție i se dă în mod definitiv o nouă destinație.

Raportat la cazul de față, cât timp imobilele ce au făcut obiectul schimbării de destinație nu au fost finalizate, neexistând procese-verbale de recepție fmală, nu se poate considera că termenul de prescripție a fost împlinit.

II. Se impune deopotrivă a se reține și faptul că termenul de prescripție nu este împlinit, întrucât între părți nu a intervenit o convenție pe calea căreia să se stabilească suma reprezentând schimbarea de destinație. Această teză urmează a fi analizată pentru ipoteza în care instanța de recurs va trece peste considerentele prezentate anterior ia pct. 1.

Pârâților le-au fost acordate în compensare suprafețele de teren pentru care s-a solicitat obligarea la plata diferenței de preț ea urmare a schimbării destinației acestora prin dispozițiile primarului din 19.03.2004 și din 31.05.2004, aducându-se totodată la cunoștință, prin adresele din 25.03.2004 și din 04.06.2004, emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 că, în ceea ce privește respectivele terenuri, nu se poate proceda la schimbarea de destinație decât cu acordul primăriei și cu obligativitatea plății eventualelor diferențe de preț rezultate din reevaluarea făcută în raport cu noua destinație solicitată. Plata reevaluării va fi suportată de către proprietari.

Prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 dispun:

"Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită. Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul."

În opinia recurenților, diferența de preț ce urma a fi achitată dobândea un caracter cert, lichid și exigibil abia la momentul la care se proceda efectiv la cuantificarea acesteia, potrivit unui raport de evaluare care să țină cont de noile destinații ale terenurilor.

Astfel, beneficiarii dispozițiilor din 19 martie 2004 și nr. x/2004 au fost de-acord să primească în compensare respectivele suprafețe de teren având regimul juridic astfel determinat, în raport de care s-a și făcut evaluarea la nivelul anului 2004, urmând ca, potrivit adreselordin 25 martie 2004 și din 04 iunie 2004 ale Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, pentru situația în care va fi solicitată o schimbare a destinației inițiale a terenurilor, să se stabilească printr-un nou raport de evaluare diferența de preț față de noua destinație, pentru care există obligația de plată în sarcina beneficiarilor dispozițiilor de acordare a bunurilor în compensare.

Așa fiind, doar existența și întinderea creanței viitoare și eventuale se va stabili în urma unei negocieri ce se va purta între reprezentanții Primăriei Municipiului Constanța și beneficiarii dispozițiilor Primarului prin care au fost atribuite bunurile în compensare, prin adresele din 25 martie 2004 și din 04 iunie 2004 ale Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, stabilindu-se așadar numai cadrul general care dă posibilitatea părților de a reevalua unele dintre terenurile acordate în compensare prin dispozițiile nr. x/2004 și nr. x/2004, urmare a schimbării destinației acestora.

Pentru determinarea creanței s-a demarat procedura de renegocîere prin convocarea părților la mediere. în raport de părțile care au dat curs invitației de mediere șt față de acordurile de mediere încheiate cu acestea (S.C. D. S.A. și A.) din care rezultă faptul că sunt de-acord atât cu plata sumei de bani reprezentând diferența de preț rezultată din reevaluarea terenurilor cât și cu efectuarea unui raport de evaluare a diferențelor de preț, s-a procedat la întocmirea rapoartelor de evaluare față de noua destinație, fiind astfel stabilită diferența de preț ce trebuie achitată de către intimații-pârâți pentru noua destinație a terenurilor.

Cât timp nu a mai fost încheiată o convenție prin care să se stabilească ca urmare a negocierilor diferențele de preț ce trebuie achitate de către pârâți, solicită a se observa că nu există un raport juridic obligațional care să consacre dreptul de a obține realizarea creanței solicitată prin cererea de chemare în judecată și obligația aferentă pârâților de plată a acestor sume, caz în care nu poate începe să curgă termenul de prescripție extinctivă.

Sunt de menționat în acest sens și dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, or, în prezenta cauză prescripția nu doar că nu este împlinită, ea nici măcar nu a început să curgă, deoarece cuantumul creanței datorate de pârâți și stabilit prin rapoartele de evaluare nu a fost consacrat printr-o convenție încheiată între părți urmare a negocierilor purtate în fața comisiei de negociere, neexistând încă un titlu definitiv de creanță.

În concluzie, se solicita admiterea recursului și casarea deciziei atacate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe în vederea soluționării fondului cauzei.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos

Prin criticile formulate recurenții pun în discuție aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material care reglementează prescripția dreptului la acțiune, din perspectiva momentului de început al curgerii termenului de prescripție extinctivă.

Astfel, susțin reclamanții că este eronat raționamentul curții de apel care a considerat că momentul de îa care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune pentru plata diferenței de preț solicitată ca urmare a schimbării destinației imobilelor-terenuri primite în compensare de către pârâți potrivit dispozițiilor din 19.03.2004 și din 31.05.2004, este reprezentat de data la care s-a procedat la schimbarea destinației respectivelor terenuri, prin adoptarea hotărârilor emise de Consiliul Local al Municipiului Constanța.

Așa cum se conturează prin motivele expuse în cadrul pct. I din cererea de recurs, schimbarea de destinație a terenurilor nu s-ar putea realiza pe cale administrativă, prin emiterea unor acte ale autorității locale, în speță hotărâri de Consiliu Local, ci doar la momentul ridicării pe teren a construcției pentru care au fost probați indicatorii urbanistici prin actul administrativ menționat anterior.

Analizând incidența prescripției dreptului material la acțiune prin care reclamanții din prezenta cauză au pretins despăgubiri constând în diferența de preț pentru schimbarea destinației imobilelor-terenuri primite în compensare de către pârâți în temeiul dispozițiilor din 19 martie 2004 și din 31 mai 2004, emise de primarul Municipiului Constanța în baza Legii nr. 10/2001, instanțele de fond au constatat că aceasta este întemeiată, în cauză fiind aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv de art. 2500 și art. 2517 din Noul C. civ.

În legătură cu determinarea momentului curgerii termenului în discuție, s-a stabilit că dreptul reclamanților de a obține creanța solicitată s-a născut la data când a intervenit schimbarea destinației pentru terenurile atribuite în compensare, prin aprobarea noilor planuri urbanistice de detaliu.

Cât privește momentul de la care s-a considerat că a operat schimbarea de destinație a terenurilor, în mod întemeiat au reținut instanțele de fond că acesta a avut loc prin adoptarea hotărârilor de Consiliu Local al Municipiului Constanța, prin care au fost aprobate planurile urbanistice de detaliu și zonale în perioada 2005-2001, pentru fiecare imobil în parte.

În acest sens, curtea de apel a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului și ale Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale, din care rezultă fiară echivoc că prerogativa de stabilire a modului de utilizare a terenurilor, prin elaborarea documentației de urbanism constând în planurile urbanistice generale, zonale și de detaliu, și, deci și schimbarea de destinație a acestora cade în competența Consiliului Local.

Potrivit art. 25 alin. (3) din Legea nr. 350/2001, Consiliul Local coordonează și răspunde de întreaga activitate de urbanism desfășurată pe teritoriul unității adminîstrativ-teritoriale și asigură respectarea prevederilor cuprinse în documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism aprobate, pentru realizarea programului de dezvoltare urbanistică a localităților componente ale comunei sau orașului.

În exercitarea atribuțiilor sale, în conformitate cu art. 36 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, consiliul local avizează sau aprobă, în condițiile legii, documentațiile de amenajare a teritoriului și urbanism ale localităților, iar art. 45 alin. (2) lit. e) din aceeași lege stipulează:

"Consiliul local adoptă hotărârile privind organizarea și dezvoltarea urbanistică a localităților și amenajarea teritoriului". Documentațiile de urbanism sunt cele prevăzute la art. 45 din Legea nr. 350/2001: planul urbanistic general, planul urbanistic zonal și planul urbanistic de detaliu.

În speță, Înalta Curte reține că prin hotărârile nr. 167 din 07.04.2005, nr. 492 din 26.10.2007, nr. 267 din 31.10.2011, nr. 35 din 29.01.2005, nr. 39 din 29.01.2009, nr. 575 din 13.12.2006, nr. 611 din 24.10.2005 și nr. 302 din 28.05.2005, autoritatea locală a aprobat planurile urbanistice de detaliu de schimbare a destinației terenurilor din litigiu din spațiu verde în spațiu pentru amplasarea construcțiilor ce au fost menționate în respectivele hotărâri.

Așadar, în condițiile în care schimbarea modului de utilizare a terenurilor a avut loc, în condițiile stabilite de lege, prin acte administrative care intră în competența autorității locale, după cum s-a arătat mai sus, nu poate fi primita teza recurenților potrivit căreia schimbarea de destinație s-ar realiza la un moment ulterior emiterii hotărârilor, în speță, la momentul finalizării investiției ce reprezintă noua destinație a terenului

De altfel, așa cum a observat și curtea de apel, chiar reclamanții, prin acțiunea introductivă de instanță, au identificat momentul schimbării destinației terenurilor ca fiind acela al adoptării actelor administrative de către consiliul local:

"Cu privire la suprafețele de teren indicate anterior, s-a procedat la schimbarea destinației inițiale a acestora, terenurile dobândind o nouă funcțiune, potrivit actelor administrative prin care a fost aprobată noua funcțiune. (H.C.L.M., A.C.)."

De asemenea, cele opt hotărâri prin care au fost aprobate planurile urbanistice de detaliu pentru edificarea construcțiilor indicate în aceste hotărâri au fost luate în dezbaterea Consiliului Local, la propunerea Primarului, ce are calitatea de reclamant în prezenta cauză. Prin urmare, ambii reclamanți au cunoscut data la care s-a realizat schimbarea destinației terenurilor și de la acest moment s-a născut dreptul de a pretinde diferența de preț, așa cum în mod corect au reținut instanțele de fond.

Prin cererea de recurs se mai susține că instanța de apel s-a raportat în aprecierea momentului schimbării de destinație a terenurilor și la data emiterii autorizației de construire, or, din lecturarea considerentelor deciziei atacate, acest aspect nu se verifică în cauză. Analizând criticile de nelegalitate invocate de reclamanți în apei în legătură cu determinarea momentului schimbăi'ii de destinație, curtea de apel a statuat că schimbarea destinației unui teren se realizează în cadrul unei proceduri stabilite de lege, de competența Consiliului Local, neputând opera la un moment incert, care poate începe cu emiterea hotărârii de consiliu, dar continuă cu emiterea autorizației de construire și, eventual, cu edificarea construcției.

Pe calea unei critici subsidiare, recurenții invocă faptul că în speță prescripția nu a început să curgă întrucât între părțile din litigiu nu s-a încheiat o convenție prin care să se stabilească diferența de preț ce trebuie achitată de pârâți.

Cuantificarea creanței nu are influență asupra cursului prescripției dreptului la acțiune, din perspectiva dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, susținute de recurenți, putând valora cel mult un act de executare a obligațiilor născute între părți.

Pe de altă parte, instanța de apel a dedus existența unei convenții afectate de modalități, de o condiție suspensivă potestativă, între părțile din litigiu, care își are izvorul în mențiunea din adresele din 25 martie 2004 și din 04 iunie 2004 ale Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin care li s-a adm la cunoștință pârâților că în ceea ce privește unele dintre terenurile acordate în compensare, nu se poate proceda la schimbarea destinației terenurilor decât cu acordul primăriei și cu obligativitatea plății eventualelor diferențe de preț rezultate din reevaluarea făcută în raport de noua destinație solicitată, plata reevaluării urmând a fi suportată de către beneficiari. Astfel, nașterea obligației de plată a proprietarilor pentru diferența de valoare depinde de un eveniment viitor și nesigur, schimbarea în viitor a destinației pe care terenurile au avut-o ia momentul atribuirii prin dispoziție în anul 2004. Fiind îndeplinită această condiție deoarece s-a procedat la schimbarea destinației inițiale a terenurilor, s-a născut și dreptul reclamanților de a solicita diferența de preț pentru terenurile atribuite în compensare. Curtea de apel a apreciat în mod întemeiat că de la acest moment a început să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune, și nu de îa un moment ulterior, la care s-ar fi încheiat o altă convenție, motivul în discuție neputând fi reținut.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că instanța de apel a fâcut o aplicare corectă a dispozițiilor ce guvernează prescripția dreptului material la acțiune, la situația de fapt și ia probatoriul administrat în cauză, stabilind că reclamanții nu și-au valorificat dreptul de a solicita plata sumelor de bani în termenul legal de prescripție de 3 ani, care a început să curgă de la data când a avut ioc schimbarea de destinație a terenurilor, prin emiterea actelor administrative de către autoritatea locală. Prin iînnare, nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul exercitat în cauză.

Întrucât prezentul demersul judiciar a fost respins, instanța va dispune, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.570 RON, cu titlu de onorariu de avocat, în favoarea intimaților A. și S.C. D. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin primar împotriva deciziei nr. 5/C din data de 13 ianuarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă pe recurenți la plata sumei de 3.570 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimaților A. și S.C. D. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 decembrie 2017.