ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3234/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x din 20 octombrie 2016, reclamanții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin primar au chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în baza probelor ce se vor administra, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.018.060,68 euro, echivalent în RON la data plății efective, la care se va adăuga TVA, reprezentând diferență de preț decurgând din schimbarea de destinație a imobilelor - terenuri primite în compensare de către autoarea pârâtei, potrivit Dispoziției nr. 3332 din 9 decembrie 2003 a Primarului Municipiului Constanța.

În motivarea, reclamanții au arătat, în esență, că, în procedura soluționării Notificării nr. x din 7 august 2001, Primarul Municipiului Constanța a emis Dispoziția nr. 3332 din 9 decembrie 2003, prin care s-au acordat în compensare mai multe suprafețe de teren către beneficiar, între care unele se află în prezent în proprietatea pârâtei din prezenta cauză. Cu privire la aceste terenuri, prin adresa din 5 decembrie 2003 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, s-a adus la cunoștința beneficiarului faptul că nu se poate proceda la schimbarea destinației terenurilor decât cu acordul primăriei și cu obligativitatea plății eventualelor diferențe de preț rezultate din reevaluarea făcută în raport de noua destinație solicitată.

Întrucât, ulterior emiterii dispoziției de compensare, s-a procedat la schimbarea destinației inițiale, terenurile dobândind o nouă funcțiune, potrivit autorizațiilor de construire eliberate la solicitarea pârâtei și proceselor-verbale de recepție la terminarea lucrărilor ce au făcut obiectul autorizațiilor obținute, reclamanții au arătat că pârâta datorează diferența de preț rezultată din reevaluare.

Pârâta SC A. SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Primarul Municipiului Constanța și excepția prescripției extinctive.

Prin încheierea de ședință din 21 februarie 2017 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Primarul Municipiului Constanța, pentru considerentele cuprinse în încheierea de ședință respectivă.

Prin Sentința civilă nr. 1188 din 30 mai 2017, Tribunalul Constanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și a respins ca prescrisă acțiunea reclamantului Municipiul Constanța, prin primar.

Prin Decizia civilă nr. 216/C din 20 decembrie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Municipiul Constanța, prin primar, obligându-l la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Municipiul Constanța, prin primar, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, reclamantul susține următoarele:

Raportat la dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, în cauză, în absența stabilirii prin convenție între părți, urmare a negocierii, a creanței definitive rezultată din reevaluarea făcută în raport cu noua destinație, termenul de prescripție nici măcar nu a început să curgă sau a început să curgă cel mult de la data întocmirii rapoartelor de evaluare pentru noua destinație, când s-a conturat o creanță certă, fie ea și nedefinitivă.

Urmare a Adresei nr. x din 5 decembrie 2003 a Comisiei locale de aplicare a Legii nr. 10/2001, beneficiarul terenurilor ce urmau a fi atribuite în compensare - SC B. SA (autoarea pârâtei), prin adresa din data de 7 decembrie 2003 înregistrată la Primăria Municipiului Constanța sub nr. x din 8 decembrie 2003, a fost acord cu valoarea, amplasamentul și destinația terenurilor ce urmau a fi atribuite în soluționarea Notificării nr. x din 7 august 2001, învederând, totodată, faptul că este de acord să plătească eventualele diferențe de preț ce vor fi determinate de modificarea destinației terenului.

Astfel, se observă că s-a stabilit doar faptul că existența și întinderea creanței viitoare și eventuale se va stabili în urma unei negocieri ce se va purta între reprezentanții Primăriei Municipiului Constanța și beneficiarii dispoziției prin care au fost atribuite bunurile în compensare, stabilindu-se doar cadrul general care dă doar posibilitatea părților de a reevalua unele dintre terenurile acordate în compensare prin Dispoziția nr. 3332 din 9 decembrie 2003, urmare a schimbării destinației acestora.

Câtă vreme prin Adresa nr. x din 5 decembrie 2003 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu s-a determinat o creanța certa, ci doar s-a stabilit faptul că existența și întinderea creanței viitoare și eventuale va fi stabilită prin raportul de evaluare ce va fi întocmit față de noua destinație solicitată, este cert faptul ca existenta și întinderea acestei creanțe trebuia să se stabilească în urma unor negocieri purtate între părți, care sa aibă la baza sumele stabilite prin rapoartele de evaluare, față de noua destinație a terenurilor.

Aceasta deoarece, spre a deveni titlu de creanță, apt să fie adus la îndeplinire fie de bunăvoie, fie prin forța de constrângere a statului, obligația efectivă de plată trebuie să izvorască fie dintr-un act juridic însușit de părți, fie să fie consacrat printr-o hotărâre judecătorească.

În subsidiar, dacă se va considera că începerea cursului prescripției este legată de momentul schimbării destinației terenurilor, recurenta arată că schimbarea destinației terenurilor nu a avut loc la momentul adoptării hotărârilor de Consiliu Local de aprobare a planurilor urbanistice de detaliu și zonale.

Modificarea planurilor urbanistice prin HCL nr. 186/2006, HCL nr. 121/2007 și HCL nr. 285/2007 creează doar premisele posibilității emiterii autorizației de construire pentru terenurile în litigiu, în vederea edificării unei construcții cu destinație de locuința și acest fapt nu poate conduce la concluzia încălcării obligației de a respecta destinația terenului, așa cum a fost stabilită la data emiterii Dispoziției nr. 3332/2003.

Prin hotărârile de consiliu local nu a avut loc o schimbare efectivă de destinație a terenurilor, ci o modificare a prevederilor documentațiilor de urbanism aprobate anterior, respectiv, doar o schimbare a indicatorilor urbanistici pentru zonele din care fac parte și terenurile în discuție.

Modificarea planurilor urbanistice creează cel mult premisele pentru a se putea proceda în viitor la o schimbare de destinație, însă nu produc o schimbare în sine și efectivă de destinație a terenurilor.

Așadar, chiar și în situația emiterii autorizației de construire, act administrativ ce creează doar posibilitatea edificării construcției în condiții de legalitate, momentul nașterii dreptului la acțiune pentru diferența de preț a terenurilor ia naștere la data edificării construcției, dată la care a fost încălcată obligația de a respecta destinația terenului, obligație pe care pârâtul a acceptat-o la data de 5 decembrie 2003, conform adresei nr. x

Prin urmare, în speța de față, chiar și în situația emiterii hotărârilor de consiliu local de modificare a documentațiilor urbanistice, chiar și în situația emiterii autorizației de construire, obligația de a respecta destinația terenului a fost încălcată de către pârât la data edificării faptice a construcției, respectiv data procesului-verbal de recepție, prin care s-a constatat finalizarea construcției, în lipsa acestuia hotărârile consiliului local și autorizația de construire neproducând efecte juridice. În consecință, termenul de prescripție extinctivă de 3 ani cu privire la dreptul material de a cere și de a obține diferența de preț a început să curgă la data procesului-verbal de recepție finală a lucrărilor.

În mod evident, noțiunea de "schimbare de destinație, reprezintă deopotrivă un act juridic dar și un fapt juridic. Instanța de fond a considerat greșit faptul că schimbarea de destinație nu poate avea decât un caracter de act juridic, ignorând însăși elementul material - faptul juridic - al schimbării de destinație.

Cele două elemente care definesc schimbarea de destinație - actul juridic și faptul material - sunt inseparabile, întrucât ceea ce s-a urmărit prin adresa din 5 decembrie 2003 comunicata pârâtei nu a fost reglementarea unei situații ipotetice, ci s-a avut în vedere tocmai situația în care se procedează în mod efectiv la schimbarea de destinație a respectivelor terenuri, dându-li-se astfel o noua funcțiune.

Din acest punct de vedere, operațiunea schimbării de destinație presupune pe lângă etapa prealabilă a modificării indicatorilor urbanistici și obținerii actului de autorizare, și etapa realizării noului obiectiv care reprezintă nouă destinație, astfel că, numai urmare a finalizării investiției cu caracter de nouă destinație se poate spune că a și intervenit schimbarea de destinație.

Până la momentul la care investiția propusă și care schimbă destinația nu este efectiv finalizată, nu se poate aprecia în sensul unei schimbări efective de destinație a terenului, ci doar, eventual, despre o schimbare de destinație în curs.

Tocmai de aceea, până la momentul finalizării construcției care schimbă efectiv destinația inițială a terenului, care este momentul procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, nu începe să curgă nici termenul de prescripție extinctivă, întrucât schimbarea de destinație nu a avut loc efectiv decât prin finalizarea investiției reprezentând noua destinație constatată prin procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

Nu se poate considera că termenul de prescripție a fost împlinit la data promovării acțiunii în instanța, întrucât acesta a început să curgă abia de la data semnării procesului-verbal de recepție definitivă/finală.

Intimata SC A. SRL a invocat, prin întâmpinare, excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte, prin încheierea de admitere în principiu a recursului, a stabilit că, în cauză, motivele de recurs formulate pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată, în raport cu motivul de recurs invocat, Înalta Curte reține următoarele:

Reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în pretenții, având ca obiect plata unor sume de bani reprezentând diferența dintre valoarea unor terenuri atribuite autoarei pârâtei în compensare, prin Dispoziția nr. 3332 din 9 decembrie 2003, emisă de Primarului Municipiului Constanța, în aplicarea Legii nr. 10/2001, și valoarea pe care respectivele terenuri au dobândit-o ca urmare a schimbării destinației avute la momentul atribuirii.

Menținând soluția tribunalului, instanța de apel a reținut că dreptul material la acțiune este prescris, deoarece pretențiile reclamantului se întemeiază pe convenția afectată de o condiție suspensivă potestativă, în temeiul căreia obligația în sarcina proprietarilor, de a suporta o diferență de valoare, depinde de un eveniment viitor și nesigur, respectiv de schimbarea în viitor a destinației pe care terenul a avut-o la momentul atribuirii. Nașterea raportului juridic obligațional s-a produs la momentul realizării condiției stipulate, respectiv la momentul schimbării destinației terenurilor.

În ceea ce privește momentul la care s-a realizat schimbarea destinației terenurilor, instanța de apel a reținut, ca și prima instanță, că aceasta s-a produs prin adoptarea hotărârilor Consiliului Local al Municipiului Constanța de aprobare a unor planuri urbanistice de detaliu și zonale în perioada 2006 - 2007, identificate de tribunal pentru fiecare imobil în parte, iar nu ca urmare a realizării efective a construcțiilor edificate pe terenurile cu destinația schimbată spre acest scop.

Reiterând criticile din apel, reclamanta susține în motivarea recursului că soluția respingerii acțiunii ca prescrisă este nelegală, în absența stabilirii prin convenție între părți, urmare a negocierii, a creanței definitive rezultată din reevaluarea făcută în raport cu noua destinație. De asemenea, se susține că decizia recurată este nelegală sub aspectul datei de la care curge termenul de prescripție, deoarece în cauză, schimbarea destinației terenurilor nu s-a realizat la momentul emiterii hotărârilor de consiliu local, ci la data semnării procesului-verbal de recepție finală a construcțiilor.

Criticile formulate de recurenta reclamantă sunt nefondate, instanța de apel calificând în mod corect raportul juridic dintre părți și aplicând corect legea în materia prescripției extinctive.

Potrivit prevederilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă (dispoziții de drept substanțial aplicabile raportului juridic litigios, în raport cu data începerii cursului prescripției), "dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul".

În mod corect a reținut instanța de apel că pretenția reclamantei și obligația corelativă a pârâtei de plată a diferenței de preț, rezultată din schimbarea destinației terenurilor primite de autorarea sa în compensare, se întemeiază pe Adresa nr. x din 5 decembrie 2003 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, comunicată autoarei pârâtei, prin care i s-a adus la cunoștință că, în ceea ce privește unele dintre terenurile acordate în compensare, nu se poate proceda la schimbarea destinației terenurilor decât cu acordul primăriei și cu obligativitatea plății eventualelor diferențe de preț rezultate din reevaluarea făcută în raport de noua destinație solicitată, plata diferenței rezultate din reevaluare urmând a fi suportată de către beneficiari. Autoarea pârâtei, beneficiara restituirii în compensare, a răspuns prin adresa înregistrată la Primăria Municipiului Constanța sub nr. x/08 decembrie 2003, în sensul că este de acord să plătească eventualele diferențe de preț ce vor fi determinate de modificarea destinației terenului, luând astfel naștere un raport juridic obligațional, în cadrul căruia obligația asumată de autoarea pârâtei este afectată de o condiție suspensivă, iar nașterea dreptului reclamantei de a pretinde o diferență de preț s-a produs la data la care s-a realizat condiția stipulată, adică la data schimbării destinației terenurilor.

Susținerea recurentei, potrivit căreia prescripția nu a început să curgă deoarece între părți nu s-a încheiat o convenție prin care să se stabilească diferența de preț, este nefondată, deoarece cuantificarea creanței nu influențează cursul prescripției extinctive, relevant fiind, conform art. 7 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 167/1958, momentul nașterii dreptului la acțiune, moment care, în cazul dreptului afectat de condiție suspensivă, este acela în care s-a împlinit condiția.

În ceea ce privește momentul schimbării destinației terenurilor, instanța de apel a avut în vedere faptul că autoritatea administrativă în competența căreia Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul dădea atribuții de stabilire a modului de utilizare a terenurilor prin elaborarea planurilor urbanistice generale, zonale și de detaliu, Consiliul Local Constanța, prin Hotărârile nr. 186 din 9 mai 2006, nr. 121 din 24 mai 2007 și nr. 285 din 18 mai 2007 a aprobat Planurile Urbanistice de Detaliu de schimbare a destinației terenurilor respective, din spațiu verde în spații pentru amplasarea construcțiilor. Aceste hotărâri au fost luate în dezbaterea Consiliului Local al Municipiului Constanța la propunerea Primarului, reclamant în prezenta cauză.

Procedura schimbării destinației terenurilor ține de planificarea urbană și este reglementată prin lege, fiind dată în competența consiliului local. Astfel, art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată, stabilește ca atribuție în sarcina consiliului local administrarea domeniului public și privat al unității administrativ-teritoriale, atribuție în cadrul căreia, potrivit alin. (5) lit. c) a aceluiași articol, are competența de a aviza și aproba documentațiile de amenajare a teritoriului și urbanism ale localităților. Art. 44 și următoarele din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul stabilesc procedura de elaborare, adoptarea și efectele documentațiilor de urbanism.

În ceea ce privește natura juridică și efectele acestora, art. 44 alin. (3) din Legea nr. 350/2001 prevede că:

"Documentațiile de urbanism au caracter de reglementare specifică și stabilesc reguli ce se aplică direct asupra localităților și părților din acestea până la nivelul parcelelor cadastrale, constituind elemente de fundamentare obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism". Rezultă că, din punct de vedere cronologic, mai întâi se stabilește destinația terenului, prin documentația de urbanism, care are valoare de "reglementare specifică", astfel cum prevede textul legal, iar ulterior se emite certificatul de urbanism și autorizația de construire, urmate de edificarea propriu-zisă a construcției, aceste etape fiind ulterioare momentului stabilirii destinației terenului.

În consecință, data schimbării destinației unei suprafețe de teren nu poate fi decât cea la care autoritatea competentă stabilește acest lucru prin hotărârea emisă în condițiile legii. Împrejurarea că, ulterior emiterii hotărârii de consiliu local prin care s-a schimbat destinația terenului, beneficiarul solicită sau nu emiterea autorizației de construire, ori construiește sau nu pe terenul respectiv, nu influențează data schimbării destinației terenului.

Ca atare, instanța de apel a reținut corect faptul că reclamantul, parte a aceleiași administrații locale, putea să demareze procedurile de negociere pentru determinarea "diferenței de preț" în termenul legal de prescripție de 3 ani de la această dată, raportul de evaluare pentru determinarea cuantumului creanței putându-se realiza tot în același termen.

Cum reclamantul nu a uzat de dreptul pretins în termenul de prescripție de 3 ani, care a curs diferit pentru fiecare dintre terenurile a căror destinație s-a invocat a fi fost schimbată, în mod corect prima instanță și instanța de apel au constatat că dreptul la acțiune al reclamantului s-a prescris, respingând acțiunea pe acest temei.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 496 C. proc. civ., se va respinge recursul reclamantului, ca nefondat, iar în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., va fi obligat recurentul reclamant, către intimata pârâtă, la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariul de avocat diminuat, avându-se în vedere durata relativ redusă a procedurii în recurs precum și gradul de complexitate al cauzei, în condițiile în care prin motivele de recurs s-au reiterat criticile din apel.

ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Constanța, prin primar, împotriva Deciziei nr. 216/C din data de 20 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă în Dosarul nr. x/2016.

Obligă pe reclamantul Municipiul Constanța, prin primar la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 septembrie 2018.

Procesat de GGC - LM