ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 450/2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la data de 16 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate că au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul construcție situat în Constanța, imposibil de restituit în natură, ca urmare a refuzului nejustificat al pârâților de soluționare a notificării formulate.

Reclamanții au arătat că în anul 2001, în conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, au formulat notificarea nr. x din 14.11.2001, prin care au solicitat acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată. Deși dosarul cuprinde toate actele necesare, nici până în prezent nu a fost emisă o dispoziție de soluționare a notificării.

Prin Sentința nr. 2.762 din 13 decembrie 2017, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța și cu Municipiul Constanța prin primar.

Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin Decizia nr. 195/C din 26 noiembrie 2018, a respins apelul formulat de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța împotriva Sentinței nr. 2.762 din 13.12.2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, în Dosarul nr. x/2017, având ca obiect contestație la Legea nr. 10/2001, ca nefondat.

Împotriva Deciziei nr. 195/C din 26 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând admiterea căii de atac, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

În procedura de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea acestuia, pentru depunerea punctelor de vedere, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului:

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este inadmisibil, în considerarea argumentelor ce succed:

Litigiul dedus judecății are ca obiect cererea de chemare în judecată prin care reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul construcție situat în Constanța, imposibil de restituit în natură, ca urmare a refuzului nejustificat al pârâților de soluționare a notificării.

Astfel, reclamanții au formulat prezenta cerere de chemare în judecată în lipsa răspunsului prevăzut de lege în legătură cu notificarea nr. x din 14.11.2001, formulată în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevede, în art. 25 alin. (1), obligația unității deținătoare de a se pronunța în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare:

"Decizia sau, după caz, dispoziția motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel."

Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în recurs în interesul legii, s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În speță, întrucât până la data introducerii cererii de chemare în judecată, unitatea deținătoare nu și-a îndeplinit obligația care îi revenea, potrivit dispoziției art. 26 din același act normativ, anume aceea de a se pronunța în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire, reclamanții au învestit instanța cu o contestație împotriva lipsei răspunsului unității deținătoare învestită cu soluționarea notificării. Or, potrivit statuărilor Deciziei nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în recurs în interesul legii, lipsa răspunsului unității deținătoare învestită cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului.

În prezenta cauză, acțiunea reclamanților pune în discuție, practic, refuzul acordării de măsuri reparatorii în echivalent, solicitate prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, situație care se încadrează în ipoteza reglementată prin dispozițiile art. 26 alin. (3) din acest act normativ.

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, la data de 16 mai 2017, dată la care erau în vigoare dispozițiile C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010.

Dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. stipulează că, în cazul în care în acest act normativ nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se menționează că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară, dispozițiile alin. (1) fiind incidente și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară.

Față de dispozițiile legale mai sus evocate, se reține că împotriva sentinței pronunțate de tribunal, prin care a fost soluționată cererea de chemare în judecată formulată în baza Legii nr. 10/2001, poate fi exercitată numai calea de atac a apelului.

În cauză, apelul declarat de apelanții - reclamanți A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 2.762 din 13 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, a fost soluționat definitiv de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 195/C din 26 noiembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2017.

Conform prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ., au caracter definitiv hotărârile date în apel, fără drept de recurs.

Prin urmare, Decizia nr. 195/C din 26 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, este definitivă, în înțelesul textului legal menționat, motiv pentru care, împotriva acesteia nu mai poate fi exercitată calea de atac a recursului.

Această concluzie este susținută și de principiul legalității căilor de atac, principiu reglementat prin dispozițiile art. 457 din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din cuprinsul ei.

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Față de toate cele de mai sus, recursul declarat în cauză apare ca inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.

În consecință, pentru considerentele expuse, instanța urmează să respingă, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 195C din 26 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 195C din 26 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 februarie 2020.

GGC - ED