ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1939/2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2016, la data de 20.12.2016, pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța, prin Primar, obligarea acestuia la plata următoarelor sume: 16.186.707,24 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare aferentă debitului în cuantum de 61.236.178,454 RON, calculată pentru perioada cuprinsă între data achitării primei tranșe de plată (19.12.2013) și datele achitării tranșelor de plată doi, trei și patru; 901.119,99 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare aferentă debitului în cuantum de 2.703.397 RON, calculată pentru perioada cuprinsă între data emiterii somației de plată (13.06.2013) și data plății debitului; 4.020.295,26 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare aferentă debitului de 12.061.351 RON, calculată pentru perioada cuprinsă între data emiterii somației de plată (13.06.2013) și data plății debitului, conform dispozițiilor art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011.

În subsidiar, a solicitat următoarele sume: 9.960.861,33 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare aferentă debitului în cuantum de 61.236.178,454 RON, calculată pentru perioada cuprinsă între data achitării primei tranșe de plată (19.12.2013) și datele achitării tranșelor de plată doi, trei și patru; 561.602,95 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare aferentă debitului în cuantum de 2.703.397 RON, calculată pentru perioada cuprinsă între data emiterii somației de plată (13.06.2013) și data plății debitului; 2.505.621,75 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare aferentă debitului de 12.061.351 RON, calculată pentru perioada cuprinsă între data emiterii somației de plată (13.06.2013) și data plății debitului, conform dispozițiilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În al doilea subsidiar, a solicitat următoarele sume: 3.735.015,42 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare aferentă debitului în cuantum de 61.236.178,454 RON, calculată pentru perioada cuprinsă între data achitării primei tranșe de plată (19.12.2013) și datele achitării tranșelor de plată doi, trei și patru; 240.898,60 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare aferentă debitului în cuantum de 2.703.397 RON, calculată pentru perioada cuprinsă între data emiterii somației de plată (13.06.2013) și data plății debitului; 1.074.782,03 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare aferentă debitului de 12.061.351 RON, calculată pentru perioada cuprinsă între data emiterii somației de plată (13.06.2013) și data plății debitului, conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 1204/04 iulie 2017, Tribunalul Constanța a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL CONSTANȚA PRIN PRIMAR; a obligat pârâtul MUNICIPIUL CONSTANȚA, prin primar, la plata în favoarea reclamantei S.C. A. S.R.L. a următoarelor sume:

- 16.186.707,24 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare aferentă debitului în cuantum de 61.236.178,454 RON, calculată pentru perioada cuprinsă între data achitării primei tranșe de plată (19.12.2013) și datele achitării tranșelor de plată doi (20.12.2014), trei (20.12.2015) și patru (08.12.2016);

- 901.119,99 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare aferentă debitului în cuantum de 2.703.397 RON, calculată pentru perioada cuprinsă între data emiterii somației de plată (13.06.2013) și data plății debitului (06.10.2016);

- 4.020.295,26 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare aferentă debitului de 12.061.351 RON, calculată pentru perioada cuprinsă între data emiterii somației de plată (13.06.2013) și data plății debitului (06.10.2016);

- 75.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina reclamantei.

A obligat pârâtul MUNICIPIUL CONSTANȚA, prin primar, la plata către stat a sumei de 139.686 RON, reprezentând diferență taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei soluții, dar și a încheierii din 20.06.2017, a declarat apel pârâtul Municipiul Constanța prin Primar, solicitând, în principal, admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinței apelate și a încheierii pronunțate în data de 20.06.2017, în sensul respingerii tuturor pretențiilor intimatei-reclamante și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 216 din 25 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul MUNICIPIUL CONSTANȚA PRIN PRIMAR împotriva sentinței civile nr. 1204/04 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Constanța prin Primar, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, în vederea administrării probei cu expertiza contabilă, în vederea aplicării corecte a normelor de procedură și a celor de drept material, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În cadrul memoriului conținând motivele de recurs, recurenta-reclamantă a invocat incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea unor reguli de procedură referitoare la încuviințarea și administrarea probelor, precum și a celor referitoare la contradictorialitate și la dreptul la apărare, încălcare ce atrage sancțiunea nulității.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că, prin încheierea din data de 16.04.2018, instanța de apel, revenind asupra probei cu expertiza contabila solicitată de apelantul pârât, a respins-o, după ce, în prealabil, prin aceeași încheiere, urmare a deliberării, a încuviințat proba cu expertiză propusă de apelantul - pârât, în privința obiectivelor nr. 2 și nr. 3 - indicate în însuși cuprinsul cererii de apel, în cadrul solicitării de încuviințare și administrare a acestei probe.

Consideră recurentul că, în raport de dispozițiile art. 259 C. proc. civ., soluția de revenire asupra probei cu expertiza contabilă de către instanța de apel este nelegală, în condițiile în care lipsa de necesitate în administrarea probei nu a rezultat din faptul administrării altor probe de către instanța, în speță nefiind incidentă situația reglementată de art. 259 C. proc. civ.

Consideră recurentul că instanța de apel nici nu și-a motivat decizia de revenire asupra probei cu expertiza contabila pe lipsa de necesitate in administrarea acestei probe (necesitate asupra căreia a statuat la momentul încuviințării probei), ci exclusiv în raport de precizările apărătorului intimatei-reclamante și de împrejurarea că recurentul nu a răspuns adresei înaintate de instanță, prin care i s-a pus în vedere sa precizeze dacă înțelege să conteste sumele menționate în anexe.

Recurentul precizează că soluția de revenire asupra probei cu expertiza contabilă de către instanța de apel este nelegală, în condițiile în care, contrar dispozițiilor art. 259 C. proc. civ., instanța nu a pus această împrejurare în discuția părților, deși era obligată în acest sens, instanța încălcând astfel principiul contradictorialității.

Următoarea critică, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că hotărârea pronunțată este nelegală, în condițiile în care, contrar art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel nu a expus motivele ce au stat la baza respingerii apărărilor invocate în cerere referitor la inexistența condițiilor răspunderii civile delictuale, ca urmare a respectării termenelor de scadență stabilite prin decizia nr. 1517/13.12.2017 a Curții de Apel Constanța și a plății conform eșalonării tranșelor/ratelor aferente debitului principal stabilite de instanță.

În aceste condiții, recurentul consideră că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil și i s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin casarea în totalitate a hotărârii atacate și trimiterea spre rejudecare a acțiunii pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă faptul că hotărârea instanței de apel este nelegală, în condițiile în care s-a reținut obligarea sa la plata unor sume reprezentând dobânda legală penalizatoare în temeiul art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2001, text normativ ce a intrat în vigoare abia la data de 05.04.2013, prin art. 20 din Legea nr. 72/2013, și care nu era în vigoare nici la momentul semnării contractelor de concesiune, nici la momentul pronunțării și rămânerii irevocabile a titlului executoriu ori a formării dosarului execuțional și emiterii somațiilor de plată și nici la momentul eșalonării sumelor din titlul executoriu, prin decizia civilă nr. 1517/13.12.2012 a Curții de Apel Constanța.

Consideră recurentul că, în aceste condiții, hotărârea apelată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din vechiul C. civ., art. 6 Noul C. civ. și art. 15 din Constituția României, precum și cu încălcarea art. 21 din Legea nr. 72/2013.

Astfel, se arată, însăși Legea nr. 72/2013, care a introdus alin. (2) în cadrul art. 3 din O.G. nr. 13/2011, precizează în mod expres că dispozițiile acestei legi, cu excepția prevederilor art. 15, nu sunt aplicabile obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante înainte de data intrării în vigoare a evocatei legi.

O altă critică de nelegalitate, subsumată aceluiași motiv de casare, vizează faptul că hotărârea recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care O.G. nr. 13/2011 nu poate să fie aplicabilă cauzei de față în raport de faptul că temeiul juridic al acțiunii nu este un contract comercial, care să aibă ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii de către intimata reclamantă.

În susținerea acestei critici recurentul redă dispozițiile pe care le consideră relevante din O.G. nr. /2011, care reglementează dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, din Legea nr. 72 din 28 martie 2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante, făcând, totodată, referiri la Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16.02.2011.

Consideră recurentul că, pentru ipoteza în care instanța va aprecia că este aplicabilă cauzei O.G. nr. 13/2001, hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 din acest act normativ, în sensul că în mod greșit s-a apreciat de către instanță că dobânda care se cuvine reclamantei este cea reglementată de dispozițiile art. 3 alin. (2)

1

, în speță putând fi acordată, cel mult, dobânda legală remuneratorie reglementată de dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, astfel cum au dispus și instanțele în cadrul dosarului nr. x/2014

Recurentul - pârât reiterează în cadrul recursului și susținerile privitoare la faptul că, atât timp cât s-a dispus eșalonarea la plata a debitului, nu pot fi calculate niciun fel de accesorii (și cu atât mai puțin dobânzi penalizatoare), tocmai datorita naturii eșalonării, de sprijin/termen de gratie pentru debitorul a cărui datorie este eșalonată, întrucât nu s-ar putea reține existența unei fapte ilicite.

Intimata-reclamantă S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precizând că o parte din critici au fost invocate în recurs omisso medio.

Astfel, s-a arătat că motivele de recurs referitoare la inaplicabilitatea O.G nr. 13/2001 în raporturile substanțiale dintre părți, respectiv la acordarea dobânzii moratorii prevăzute de art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2001, sunt inadmisibile, în raport cu art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Devoluțiunea instanței de apel nu a fost una totală, ci a fost limitată la cele două apărări de fond care fuseseră invocate și în fața primei instanțe: faptul că pârâta nu trebuia să achite niciuna dintre dobânzile solicitate, întrucât a beneficiat de decizia de eșalonare judiciară nr. 1517/2012 și a achitat tranșele de plată până la sfârșitul fiecărui an, precum și împrejurarea că nu ar trebui să plătească dobânzile pentru că a achitat aceleași pretenții cu titlu de dobândă în cadrul contravalorii stadiilor de execuție ale lucrării de infrastructură.

Intimata - reclamantă a precizat că a învestit instanța de judecată cu două categorii de dobânzi: prima este cea aferentă tranșelor de plată numerele 2 - 4 din creanța aferentă stadiului I de execuție al lucrărilor de infrastructură publică din Zona Faleza Nord, iar cea de-a doua este aferentă stadiului II de execuție al lucrărilor de infrastructură publică din Zona Faleza Nord, precum și din stadiul I al lucrărilor de infrastructură publică din Zona Mihai Eminescu, distincția fiind importantă pentru că numai în cazul primei categorii de dobânzi s-a invocat problema efectelor deciziei de eșalonare judiciară nr. 1517/2012, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în timp ce pentru a doua categorie s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că decizia de eșalonare judiciară nu afectează decât creanța aferentă primului stadiu de execuție al lucrărilor din Zona Faleza Nord, nu și pe celelalte.

În subsidiar, cu privire la motivele de recurs subsumate art. 488 pct. 8 C. proc. civ., intimata arată că în cadrul dosarului nr. x/2014, ce a avut ca obiect acordarea primei tranșe de plată din creanța decurgând din stadiul I de execuție al lucrărilor de infrastructură publică din Zona Faleza Nord, s-a reținut irevocabil aplicabilitatea O.G. nr. 13/2011 și, independent de acest aspect, nu prezintă nicio relevanță izvorul debitului principal, ori data nașterii titlului executoriu, ci datele scadențelor obligației de plată, toate ulterioare intrării în vigoare a O.G. nr. 13/2011.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil,

Prin încheierea din data de 15 februarie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ambele părți și-au exprimat în mod expres acordul ca recursul să fie soluționat în completul de filtru, fără citarea părților.

Analizând recursul formulat de recurentul-pârât MUNICIPIUL CONSTANȚA - PRIN PRIMAR, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție îl constată nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește primul motiv de recurs, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care recurentul - pârât a invocat încălcarea unor reguli de procedură referitoare la încuviințarea și administrarea probelor, precum și a celor referitoare la contradictorialitate și la dreptul la apărare, încălcare ce ar atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte reține că, prin încheierea din data de 16.04.2018, instanța de apel a revenit asupra probei cu expertiza contabilă solicitată de apelantul pârât, după ce, prin aceeași încheiere, încuviințase proba cu expertiză în privința obiectivelor nr. 2 și nr. 3 indicate în conținutul cererii de apel.

Contrar susținerilor recurentului, aceasta încheiere cu caracter preparator este legală, în raport cu dispozițiile art. 259 C. proc. civ. sau cu exigențele unui proces echitabil, impuse de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în condițiile în care instanța de apel a motivat încheierea prin care a revenit asupra administrării probei încuviințate anterior, arătând rațiunea pentru care administrarea probei nu mai apare ca necesară, utilă soluționării cauzei.

Împrejurarea că inițiativa revenirii asupra probei a aparținut părții adverse, respectiv intimatei - reclamante, sau faptul că instanța de apel a primit argumentul invocat de partea care a solicitat revenirea asupra probei anterior încuviințate, acela că apelantul - pârât nu a răspuns adresei înaintate de instanță, prin care i se pusese în vedere să precizeze dacă înțelege să conteste sumele menționate în anexele aflate la pag. 23-25, vol. I, nu pot fi considerate contrare sensului și scopului dispozițiilor art. 259 C. proc. civ., acelea de a evita prelungirea nejustificată a judecății, instanței de apel putându-i-se reproșa, cel mult, o evaluare inițială incompletă a caracterului necesar al probei cu expertiza contabilă pentru soluționarea apelului.

Încuviințarea unei probe are loc după dezbateri contradictorii, printr-o încheiere cu caracter preparatoriu, care nu leagă instanța, ceea ce înseamnă că aceasta poate reveni asupra probei încuviințate ori de câte ori apreciază că administrarea acesteia nu mai este utilă cauzei, avându-se în vedere probele deja administrate sau, ca în cauza de față, aspectul necontestării sumelor menționate în anexele la cererea de chemare în judecată.

Acest aspect relevat de intimata - reclamantă și, totodată, solicitarea de revenire asupra probei cu expertiza contabilă au fost discutate în ședința publică din data de 16.04.2018, potrivit tezei finale a art. 259 C. proc. civ., termen de judecată pentru care apelantul - pârât a fost legal citat, principiul contradictorialității fiind respectat de instanța de apel.

Nefondată este și critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se invocă de către recurent faptul că hotărârea pronunțată este nelegală în condițiile în care, contrar art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel nu a expus motivele ce au stat la baza respingerii apărărilor invocate în cerere referitor la inexistența condițiilor răspunderii civile delictuale, ca urmare a respectării termenelor de scadență stabilite prin decizia nr. 1517/13.12.2017 a Curții de Apel Constanța și a plății conform eșalonării tranșelor/ratelor aferente debitului principal stabilite de instanță.

Din examinarea deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a răspuns acestui motiv de apel, expunând în mod detaliat argumentele pentru care a apreciat că executarea cu întârziere a obligației de plată stabilite printr-o hotărâre judecătorească poate antrena răspunderea civilă delictuală, chiar dacă debitorul a respectat termenele de eșalonare a plății debitului principal, fixate prin decizia nr. 1517/13.12.2017 a Curții de Apel Constanța.

În acest sens, s-a reținut în decizia atacată că "exigibilitatea creanței nu este afectată de eșalonarea plății dispusă printr-o hotărâre judecătorească, deoarece trebuie raportată la data de la care hotărârea judecătorească devine titlu executoriu. Acest mod de executare este apt doar să confere debitorului dreptul de a face plăți parțiale și succesive și să stabilească în sarcina creditorului obligația de a nu continua executarea silită, nefiind în măsură a împiedica dreptul persoanei vizate de a solicita repararea integrala a prejudiciului prin acordarea de daune-interese."

"În ceea ce privește condiția existentei unui prejudiciu se constata că este evident faptul ca prin executarea eșalonata a obligației de plata creditorul a suferit un prejudiciu. În cazul in care o suma de bani nu este plătita la scadenta, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui sa dovedească vreun prejudiciu.

Cât privește existența unei fapte ilicite, săvârșite cu vinovăție, în sensul dispozițiilor legale ce instituie răspunderea civilă, aceasta constă în executarea cu întârziere de către debitor a sumelor de bani stabilite prin titlul executoriu. Fapta îmbrăcă forma ilicitului civil, deoarece, în analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în circumstanțele date, nu se poate reține că Decizia judecătorească de eșalonare reprezintă un caz fortuit care să răstoarne prezumția relativă de culpă a debitorului în executarea obligației, întrucât acestui element îi lipsesc două caracteristici esențiale, și anume: natura imprevizibilă a evenimentelor care au fundamentat adoptarea actului și faptul că măsura de eșalonare a procedurii de executare a fost solicitată chiar de debitor, iar nu de un terț."

Așadar, rezultă cu evidență că instanța de apel a procedat la un examen efectiv, real și consistent al argumentelor aduse de parte, respectând obligația de motivare a hotărârii pronunțate, ca parte integranta a garanțiilor date de art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Trecând la examinarea criticilor subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte observă că recurentul a avut în vedere pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material sub două aspecte distincte.

Astfel, a fost invocat, mai întâi, faptul că hotărârea instanței de apel este nelegală, în condițiile în care s-a reținut obligarea sa la plata unor sume reprezentând dobânda legală penalizatoare în temeiul art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2001, text normativ ce a intrat în vigoare abia la data de 05.04.2013, prin art. 20 din Legea nr. 72/2013, și care nu era aplicabil nici la momentul semnării contractelor de concesiune, nici la momentul pronunțării și rămânerii irevocabile a titlului executoriu ori a formării dosarului execuțional și emiterii somațiilor de plată și nici la momentul eșalonării sumelor din titlul executoriu, prin decizia civilă nr. 1517/13.12.2012 a Curții de Apel Constanta. S-a susținut că însăși Legea nr. 72/2013, care a introdus alin. (2) în cadrul art. 3 din O.G. nr. 13/2011, precizează în mod expres că dispozițiile acestei legi, cu excepția prevederilor art. 15, nu sunt aplicabile obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante înainte de data intrării în vigoare a evocatei legi.

Totodată, în subsidiar, pentru ipoteza în care instanța va aprecia ca este aplicabilă cauzei O.G. nr. 13/2001, recurentul a arătat că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 din acest act normativ, în sensul că în mod greșit s-a apreciat de către instanță că dobânda care se cuvine reclamantei este cea reglementată de dispozițiile art. 3 alin. (2)

1

, în speță putând fi acordată, cel mult, dobânda legală remuneratorie reglementată de dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, astfel cum au dispus și instanțele în cadrul dosarului nr. x/2014

Sub aspectele de nelegalitate mai sus redate, Înalta Curte urmează a primi apărarea invocata de intimata - reclamanta, prin întâmpinare, privitoare la faptul că apelantul - pârât Municipiul Constanța nu a dedus judecății instanței de apel nicio critica privitoare la aplicarea retroactivă de către prima instanță a O.G. nr. 13/2011 ori la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 din acest act normativ, aceste chestiuni fiind aduse în discuție pentru prima dată în recurs.

Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, față de efectul devolutiv al apelului, limitat la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost supuse judecății și în apel, care trebuie să se încadreze în motivele de casare prescrise de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor", criticile invocate în recurs omisso medio nu pot fi analizate.

Cât privește critica prin care recurentul învederează neîndeplinirea în cauză a condițiilor legale pentru acordarea dobânzii penalizatoare, reiterând susținerile din apel referitoare la faptul ca nu suntem in situația nerespectării obligației de plată a obligațiilor bănești la scadență, întrucât Municipiul Constanța și-a îndeplinit întocmai obligațiile de plată a sumelor de bani la scadenta, astfel cum au fost eșalonate prin decizia civila nr. 1517/13.12.2012 a Curții de Apel Constanta, Înalta Curte constată legalitatea deciziei recurate, soluția pronunțată fiind în acord cu jurisprudența instanței supreme (ÎCCJ - complet RIL - Decizia nr. 2/2014; ÎCCJ, secția a II-a civilă, Decizia nr. 758 din 9 martie 2015).

Pretențiile deduse judecății își au izvorul în principiul reparării integrale a prejudiciului, care face ca, în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligației, daunele-interese sub forma dobânzii legale să fie datorate fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.

Suspendarea executării silite a obligației de plată, acordarea unui termen de grație, respectiv eșalonarea plății datoriei nu reprezintă cauze exoneratoare de răspundere în ceea ce privește plata dobânzii legale, pentru că acestea nu înlătură dreptul creditorului la repararea integrală a prejudiciului suferit prin întârzierea în executarea obligației.

Acest mod de executare eșalonat, consfințit printr-o hotărâre judecătorească, este apt doar să confere debitorului dreptul de a face plăți parțiale și succesive și să stabilească în sarcina creditorului obligația de a nu continua executarea silită, nefiind în măsură a înlătura dreptul creditorului de a solicita repararea integrala a prejudiciului prin acordarea de daune-interese pentru plata cu întârziere de către debitor a sumelor de bani stabilite prin titlul executoriu, daune care îmbracă forma beneficiului nerealizat și care, potrivit legii aplicabile, nu poate cuprinde decât dobânda legală.

Având în vedere considerentele mai sus expuse și constatând că prin criticile recurentului nu se relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligat recurentul - pârât la plata către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. suma de 7735 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariul pentru plata avocatului).

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât MUNICIPIUL CONSTANȚA - PRIN PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 216 din 25 aprilie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurentul pârât la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a sumei de 7735 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2019.