ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2499/2022

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. (b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 03.12.2019 reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Constanța, prin Primar la plata dobânzilor legale aferente: a) tranșei de plată nr. x din debitul principal de 61.236.178,454 RON, reprezentând contravaloarea primului stadiu de execuție a lucrărilor de urbanizare publică din cadrul proiectului Faleza Nord (SAL 1 - debit supus executării silite prin somația din data de 26.01.2011, emisă de către BEJ B. în dosarul de executare nr. 241/2008); b) debitului de 12.213.635,86 RON, reprezentând contravaloarea stadiului nr. 3 de execuție a lucrărilor de urbanizare publică din cadrul proiectului Faleza Nord (SAL 3 - debit urmărit silit prin somația din data de 20.02.2014 emisă în același dosar de executare silită), pretenții pe care le-a evaluat astfel:

A. pentru dobânda legală aferentă tranșei de plată nr. x din debitul principal de 61.236.178,454 RON:

În principal: 2.800.925,97 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată conform art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 și în subsidiar:

- 1.733.906,55 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, sau

- 666.887,14 RON, cu titlu de dobândă legală remuneratorie, calculată conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, ori

- 1.600.529,13 RON, cu titlu de dobândă legală calculată conform art. 4 din O.G. nr. 9/2000.

B. pentru dobânda legală aferentă debitului de 12.213.635,86 RON:

În principal: 6.389.404,66 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 și în subsidiar:

- 3.883.768,89 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, sau

- 1.378.133,13 RON, cu titlu de dobândă legală remuneratorie, calculată conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, ori

- 3.758.453,64 RON, cu titlu de dobândă legală calculată conform art. 4 din O.G. nr. 9/2000, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 11.06.2020, Tribunalul Constanța – secția a II-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 21.02.2014 – 03.12.2016, față de deciziile nr. 7/2015 și, respectiv, nr. 21/2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 550/22.04.2021, aceeași instanță a respins ca prescris capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente debitului de 12.213.635,86 RON, reprezentând contravaloarea stadiului 3 de execuție a lucrărilor de urbanizare publică din cadrul Falezei Nord, pentru perioada 21.02.2014-03.12.2016.

A admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța, prin Primar și a obligat pârâtul către reclamantă la:

- plata sumei de 2.800.925,97 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada 25.05.2018-14.02.2019, conform art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, aferentă tranșei de plată nr. x (calculată asupra debitului rămas neachitat principal de 36.741.706,35 RON, din valoarea totală de 61.236.178,454 RON reprezentând contravaloarea primului stadiu de execuție a lucrărilor);

- plata sumei de 2.859.580 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada 03.12.2016 - 01.04.2019, conform art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, dobândă aferentă debitului de 12.213.635,86 RON corespunzător stadiului 3 de execuție a lucrărilor de urbanizare publică din cadrul Falezei Nord.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 30.105,03 RON, reprezentând contravaloare taxă judiciară de timbru și la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând contravaloare onorariu expert.

Apelul declarat de pârâtul Municipiul Constanța, prin Primar, atât împotriva încheierii, cât și a sentinței, a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 360/2021/16.09.2021 a Curții de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs același pârât, Municipiul Constanța, prin Primar, care a solicitat casarea ei în totalitate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel, invocând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul arată că prevederile O.G. nr. 13/2011 nu sunt aplicabile dobânzii legale penalizatoare solicitate de reclamantă, întrucât izvorul creanței principale este anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Din acest punct de vedere, se arată că O.G. nr. 13/2011 a intrat în vigoare la 01.09.2011, urmând să producă efecte numai pentru viitor, neputând produce efecte retroactiv. Or, raportul contractual ce a stat la baza pronunțării titlului executoriu (sentința civilă nr. 4853/COM/27.05.2004, cu referire la debitul principal asupra căruia se solicită dobânzile în prezenta cauză) este dat de contractele de concesiune nr. x/2000 și, respectiv, nr. y/2000, al căror obiect constă în realizarea obiectivelor de investiții "Proiect al programului de dezvoltare edilitară Mun. Constanța – zona Faleza Nord și, respectiv, strada x".

Mai arată recurentul că titlul executoriu - sentința civilă nr. 4853/COM/2004 - a fost pronunțat la 27.05.2004 și a devenit irevocabil la 23.05.2006, prin decizia civilă nr. 1775/23.05.2006 a ÎCCJ, deci cu mult anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 13/2011.

Mai mult, însăși executarea silită ce a format obiectul dosarului de executare silită nr. x/2008 al BEJ B., a fost începută în anul 2008, deci anterior momentului intrării în vigoare a O.G. nr. 13/2011 și, respectiv, intrării în vigoare a art. 3 alin. (2)

1

din acest act normativ.

Nu în ultimul rând, decizia nr. 1517/13.12.2012 a Curții de Apel Constanța, prin care i s-a acordat un termen de grație și s-a dispus eșalonarea plății din titlul executoriu, a fost pronunțată anterior intrării în vigoare a alin. (2)

1

al art. 3 din O.G. nr. 13/2011, text normativ introdus prin art. 20, cap. VIII din Legea nr. 72/2013, în vigoare din 05.04.2013.

Prin urmare, autorul căii de atac susține că decizia recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din vechiul C. civ., art. 6 din noul C. civ., art. 15 din Constituția României, precum și cu încălcarea art. 21 din Legea nr. 72/2013.

Totodată, evidențiază recurentul că dispozițiile art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 nu se aplică în cazul de față, hotărârea recurată fiind nelegală și dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel evocă dispozițiile art. 1, art. 2, art. 3, art. 6, art. 8, art. 11 și art. 2

1

din O.G. nr. 13/2011, precum și pe cele ale art. 1 și art. 8 din Legea nr. 72/2013 și conchide că cele două acte normative au urmărit luarea unor măsuri ferme pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din tranzacțiile comerciale ce au la bază un contract, în vederea atenuării consecințelor crizei economice.

Recurentul arată că între părți nu s-a încheiat un contract comercial care să aibă ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii de către intimata-reclamantă, în calitatea acesteia de profesionist, prin urmare prevederile O.G. nr. 13/2011 nu sunt aplicabile litigiului dedus judecății.

În motivarea recursului, autorul căii de atac mai arată că prin decizia nr. 1517/13.12.2012 a Curții de Apel Constanța s-a dispus în sensul acordării unui termen de grație în favoarea sa, până la 01.03.2013, cu referire la executarea silită a sentinței civile nr. 4843/COM/27.05.2004, în vederea includerii sumei de 61.236.178,454 RON în bugetul pe anul 2013 al Municipiului Constanța, dispunându-se totodată eșalonarea plății sumelor din titlul executoriu, pe o perioadă de 15 ani, în rate anuale egale, începând cu anul 2013, cel mai târziu la 30 decembrie a fiecărui an.

Astfel, sub un prim aspect, recurentul menționează că în mod greșit a fost obligat la plata sumei de 2.800.925,97 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare aferentă tranșei de plată nr. x, calculată asupra debitului rămas neachitat în valoare de 36.741.706,35 RON, din valoarea totală de 61.236.178,454 RON, întrucât singura sumă datorată cu titlu de debit care putea comporta discuții referitoare la dobândă era suma aferentă tranșei de plată nr. x din situația 1 de lucrări, respectiv suma de 4.082.411,90 RON și nu suma de 36.741.706,35 RON, aceasta din urmă nereprezentând debit aferent tranșei nr. 7, ci diferența din debitul total de 61.236.178,454 RON, aferentă celor 9 tranșe rămase în plată, respectiv tranșele nr. 7–15. A conchis în sensul că instanța a acordat reclamantei mai mult decât aceasta a solicitat, cu depășirea limitelor învestirii și prin încălcarea prevederilor art. 22 și ale art. 397 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, se arată că în mod nelegal a reținut instanța de apel că între cele două modalități de calcul posibile nu este o diferență deoarece, în esență, prin ambele metode se ajunge la plata aceluiași cuantum al dobânzilor. Arată că, dimpotrivă, nu s-ar ajunge la plata aceluiași cuantum al dobânzilor în situația în care debitul rămas de achitat (adică soldul rămas în plată după plata tranșei nr. 7) ar fi achitat integral anterior scadențelor stabilite prin decizia de eșalonare nr. 1517/13.12.2012.

Susține recurentul că a și adus acest argument în fața instanței de apel, însă susținerile nu i-au fost consemnate, nefiind deci nici analizate în cadrul deciziei, instanța menționând că pârâtul nu a evocat niciun argument pertinent în sensul celei de-a doua metode de calcul, fără a arăta nici în ce constă argumentul adus, nici de unde rezultă lipsa de pertinență a respectivului argument.

O altă critică a recurentului vizează încălcarea deciziei civile nr. 1517/13.12.2012 din perspectiva stabilirii naturii juridice a dobânzii acordate, în condițiile în care, pe de o parte, debitul aferent tranșei nr. 7 de plată din situația nr. 1 a lucrărilor a fost plătit anterior scadenței stabilite prin hotărâre judecătorească, iar pe de altă parte, debitul aferent stadiului 3 de execuție a lucrărilor a fost achitat imediat după stabilirea certă a acestuia, în urma admiterii contestației la executare.

Totodată, invocă aplicarea greșită a legii și încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 1517/2012 din perspectiva acordării dobânzii legale penalizatoare aferente debitului de 12.213.635,86 RON, în condițiile în care caracterul cert și exigibil al acestei sume nu a fost stabilit prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 4853/COM/2007, ci abia prin decizia civilă nr. 31/13.03.2019 prin care a fost soluționată irevocabil contestația sa la executare formulată împotriva somației din 20.02.2014, astfel încât nu poate datora dobânzi anterior datei de 13.03.2019.

Astfel, arată că în cazul în care s-ar reține în cauză incidența O.G. nr. 13/2011, dobânda legală ce ar putea fi acordată ar fi cea remuneratorie, prevăzută de art. 3 alin. (1), iar nu cea penalizatoare, statuată de art. 3 alin. (2

1

) din actul normativ citat, față de împrejurarea că obligațiile de plată, astfel cum au fost eșalonate, au fost îndeplinite la scadență, potrivit deciziei civile nr. 1517/2012 ale cărei efecte au fost ignorate practic de către instanțe.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat, reiterând apărările invocate în fazele devolutive ale procesului și reafirmând efectul pozitiv al lucrului judecat din alte patru dosare derulate între aceleași părți, ca și caracterul general – obligatoriu al deciziilor nr. 7/2015 și, respectiv, nr. 21/2015 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând decizia atacată, precum și actele dosarului, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează:

Necontestat, astfel cum a fost expusă detaliat în etapele devolutive ale procesului și fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înțelegere a considerentelor prezentei decizii, situația de fapt derivă din încheierea de către recurentul-pârât, în anul 2000, a unor contracte de concesiune cu C. Catania Italia, având ca obiect realizarea programului de investiții "Proiect al programului de dezvoltare edilitară a Municipiului Constanța – zona Faleză Nord și, respectiv, strada x".

Prin sentința civilă nr. 4853/COM/27.05.2004, Tribunalul Constanța a obligat recurentul-pârât la predarea terenurilor – obiect al concesiunii, la realizarea căilor de acces, la efectuarea lucrărilor de sistematizare și utilități edilitare, autorizând totodată C. să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala recurentului-pârât în caz de neexecutare de către acesta din urmă. Realizând în cele din urmă lucrările pe cheltuiala recurentului-pârât, C. a pornit executarea silită împotriva acestuia și a cesionat ulterior creanțele izvorâte din stadiile etapizate de execuție a lucrărilor în favoarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 1517/13.12.2012, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2012, s-a dispus acordarea unui termen de grație până la data de 01.03.2013 și plata eșalonată pe o perioadă de 15 ani, în rate anuale egale, începând cu 2013, cel mai târziu la 30 decembrie a fiecărui an, a creanței rezultate din lucrările de infrastructură executate la proiectul anterior menționat, reprezentând primul stadiu al lucrărilor, creanță statuată în titlul executoriu. Ulterior, între aceleași părți s-au derulat alte șapte stadii de execuție a lucrărilor aferente aceluiași proiect.

Acesta este, așadar, contextul în care între părți s-au născut o serie de litigii, generate pe de o parte, tocmai de achitarea etapizată a creanței, ulterior scadenței debitului global aferent primului stadiu de execuție a lucrărilor, iar, pe de altă parte, de derularea, necontestată, și a altor stadii de execuție a lucrărilor pentru același proiect, după cum s-a arătat anterior.

Înalta Curte reține faptul că, de o manieră invariabilă, în cadrul acestor litigii (cu titlu de exemplu: dosarele nr. x/2014, nr. y/2016, nr. z/2018 și nr. 744/118/2019), controversele dintre părți s-au circumscris: incidenței/neincidenței în cadrul raportului juridic litigios a O.G. nr. 13/2011, din perspectiva faptului că izvorul debitului principal (reprezentat de contractele de concesiune încheiate între părți), titlul executoriu (reprezentat de sentința civilă nr. 4853/COM/27.05.2004), executarea silită demarată în temeiul acestuia și, nu în ultimul rând, decizia civilă nr. 1517/13.12.2012 a Curții de Apel Constanța, de eșalonare a plății creanței cuprinse în titlul executoriu, sunt anterioare intrării în vigoare a actului normativ citat; naturii juridice a dobânzii pretinse și datorate, respectiv penalizatoare/remuneratorie; depășirii/nedepășirii limitelor învestirii instanțelor, cu încălcarea principiului disponibilității, față de împrejurarea că acestea au acordat dobânda legală penalizatoare calculată prin imputare asupra diferenței de debit rămas neachitat și nu doar asupra sumei aferente fiecărei tranșe în parte; încălcării efectelor deciziei civile nr. 1517/13.12.2012 a Curții de Apel Constanța, de eșalonare a plății sumelor din titlul executoriu; modalității de calcul al sumelor pretinse și acordate cu titlu de dobânzi legale penalizatoare; momentului la care creanțele prestinse cu acest titlu au dobândit caracterul cert, lichid și exigibil cerut de lege; efectului pozitiv al lucrului judecat dedus din litigii similare, anterioare.

Astfel, Înalta Curte notează că prin hotărâri judecătorești definitive (cu titlu de exemplu, sentința civilă nr. 351 din 17.03.2020 a Tribunalului Constanța – secția a II-a Civilă, astfel cum a fost schimbată prin decizia nr. 106/04.03.2021 a Curții de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 197/29.09.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă – dosar nr. x/2019; sentința civilă nr. 1785/21.11.2019 a Tribunalului Constanța – secția a V-a Civilă, astfel cum a fost schimbată prin decizia civilă nr. 390/02.11.2020 a Curții de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 345/15.02.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă – dosar nr. x/2018), instanțele au statuat, fără echivoc, în sensul că intimata-reclamantă este îndreptățită la dobânda legală penalizatoare, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011, a căror incidență a fost reținută pentru perioadele ulterioare intrării în vigoare a actului normativ, dată la care au fost abrogate dispozițiile O.G. nr. 9/2000; că suspendarea executării silite a obligației de plată, acordarea unui termen de grație, respectiv eșalonarea plății datoriei dispuse în baza deciziei civile nr. 1517/13.12.2012 a Curții de Apel Constanța, nu reprezintă cauze exoneratoare de răspundere sub aspectul plății dobânzii legale, pentru că aceste împrejurări nu sunt de natură să înlăture dreptul creditorului la repararea integrală a prejudiciului suferit prin întârzierea în executarea obligației de plată, ci reprezintă o modalitate de executare eșalonată, consfințită pe cale judiciară, aptă doar să confere debitorului dreptul de a face plăți parțiale și succesive și să stabilească în sarcina creditorului obligația corelativă de a nu continua executarea silită, acesta din urmă fiind îndreptățit la obținerea beneficiului nerealizat sub forma dobânzii legale penalizatoare; că maniera de indicare a sumelor pretinse cu titlu de dobândă (ca rezultând din chiar efectul juridic al măsurii de eșalonare a plății pe cale judiciară), astfel cum acestea au fost justificate (art. 1531, art. 1535 C. civ.), iar ulterior precizate, cu menționarea intervalelor de timp aferente și atașarea tabelelor conținând calculul matematic explicativ al acestora, aspecte coroborate cu achitarea taxelor judiciare de timbru la valoarea pretinsă, circumscriu în mod evident împrejurarea că pretențiile deduse judecății se raportează la soldul aflat în plată la momentul achitării fiecărei tranșe, iar nu la cuantumul individual al fiecărei tranșe și, pe cale de consecință, conturează limitele învestirii instanțelor; că aspectele vizând modalitatea efectivă de calcul al dobânzii, reținută în fazele devolutive ale procesului și determinarea datei la care creanțele pretinse cu același titlu, pentru stadiile de execuție ulterioare, au dobândit caracterul cert, lichid și exigibil cerut de lege, nu se pot constitui în veritabile critici de nelegalitate, urmărind în realitate o reanalizare a probatoriului, cu consecința reevaluării situației de fapt, demers inadmisibil în fața instanței de recurs și că statornicirile prin hotărâri judecătorești pronunțate anterior, în litigii similare derulate între părți, se impun în virtutea efectului pozitiv al lucrului judecat.

Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că, fără a pretinde incidența în prezenta cauză a excepției autorității de lucru judecat, în contextul lipsei triplei identități - justificată prin obiectul diferit al litigiilor anterioare derulate între aceleași părți și întemeiate pe aceeași cauză juridică - dezlegările date chestiunilor de drept menționate, în litigiile anterioare similare, se impun prezentei judecăți, ca rezultat al unei judicioase valorificări a efectului puterii de lucru judecat, confirmând astfel, atât apărările intimatei-reclamante, cât și considerentele deciziei recurate, sub acest aspect.

Aceasta deoarece, procedând la o sinteză a motivelor de recurs, instanța supremă observă că acestea se circumscriu, în cvasitotalitatea lor, problemelor de drept care, după cum s-a arătat, au primit deja o rezolvare definitivă. Astfel, în esență, criticile de nelegalitate invocate de recurent aduc în discuție prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva încălcării regulilor de procedură sancționate cu nulitatea, respectiv a depășirii limitelor învestirii și nerespectării principiului disponibilității, generate de imputarea sumelor pretinse cu titlu de dobânzi legale penalizatoare asupra soldului aflat în plată la data plății fiecărei tranșe, iar nu asupra valorii individuale a acestora din urmă; prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva greșitei aplicări a normelor de drept material reprezentate de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, cu consecința statuării greșite asupra naturii juridice a dobânzii legale, generate de reținerea eronată a naturii contractelor încheiate între părți - izvor al obligațiilor și de faptul că actul normativ citat nu era în vigoare, nici la data încheierii acestora, nici la data emiterii titlului executoriu și nici la cea a eșalonării plății; prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., din perspectiva încălcării autorității de lucru judecat a deciziei civile de eșalonare a plății, nr. 1517/2012, a Curții de Apel Constanța, precum și prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva unei pretinse insuficiente motivări a deciziei atacate.

În acest context, Înalta Curte notează că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și ea presupune tripla identitate - de părți, obiect și cauză juridică; a doua operează atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv și demonstrează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase ivite în raporturile dintre părți, care nu mai pot fi contrazise și care se impun într-un alt proces aflat în legătură cu cel anterior.

Astfel, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată", iar în conformitate cu prevederile alin. (2) al aceluiași articol, "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Textul legal citat impune în sarcina judecătorului obligația de a ține seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept. Cu alte cuvinte, lucru judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat.

Soluția contrară – încălcarea lucrului judecat, prin ignorarea modului în care, anterior, au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți - vulnerabilizează legalitatea hotărârii nou-pronunțate, echivalând cu o nesocotire a principiilor securității raporturilor juridice și garantării dreptului la un proces echitabil, ocrotite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce nu poate fi primit.

Din această perspectivă, reținând identitatea de materie litigioasă existentă între prezentul proces și cele anterioare derulate între părți, Înalta Curte constată că au dobândit putere de lucru judecat statuările anterioare din hotărârile menționate în precedent, referitoare la: aplicabilitatea în cauză a O.G. nr. 13/2011; natura juridică a dobânzii legale, în mod just prestinse de reclamantă, ca fiind penalizatoare; pronunțarea în limitele învestirii de către instanțe, prin raportare la maniera unitară în care reclamanta a înțeles să deducă judecății pretențiile îndreptate împotriva pârâtului, în sensul că acestea vizează întregul sold aflat în plată la data plății fiecărei tranșe, iar nu valoarea individuală a acestora din urmă.

Altfel spus, aceste dezlegări se impun și instanței de recurs, astfel încât nu mai pot constitui obiect de analiză în prezentul stadiu procesual, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Cu referire la critica vizând încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei civile de eșalonare a plății creanței, nr. 1517/2012, a Curții de Apel Constanța, Înalta Curte subliniază, în primul rând, faptul că doar încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat se circumscrie motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nu și încălcarea efectului pozitiv.

În al doilea rând, fiind neechivocă neîndeplinirea condiției triplei identități între prezentul litigiu și cel finalizat prin decizia în discuție și observând argumentele invocate de recurentul-pârât în susținerea acestui motiv de nelegalitate, referitoare la eșalonarea plăților și rescadențarea termenelor de plată (de natură să excludă, în opinia sa, raportul juridic litigios din sfera de aplicabilitate a O.G. nr. 13/2011), apare cu evidență faptul că acesta a înțeles că pretindă, în realitate, o încălcare a efectului pozitiv al lucrului judecat, critică ce se subsumează ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., de vreme ce, în susținerea acestuia, instanțele devolutive nu au conferit valoare de lucru judecat unor aspecte pretins a fi dezlegate, cu încălcarea normelor de drept procesual care reglementează efectele hotărârii judecătorești, cuprinse în art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Deși recurentul-pârât extinde efectul pozitiv și asupra dobânzii legale penalizatoare aferente debitului de 12.213.635,86 RON, invocând că exigibilitatea și certitudinea acestei creanțe au intervenit mult ulterior emiterii titlului executoriu inițial, Înalta Curte apreciază că, întrucât, pe de o parte, decizia civilă nr. 1517/2012 nu statuează asupra naturii juridice a dobânzilor pretinse de reclamantă și nici asupra bazei de calcul la care acestea ar putea fi raportate, iar pe de altă parte, hotărârea judecătorească în discuție nu a suspendat executarea creanțelor statuate în titlul executoriu, concluzia care se impune este aceea că lucrul judecat în respectivul proces nu poate fi de natură a contrazice statuările reținute în prezentul cadru procesual ci, dimpotrivă, justifică și fundamentează soluția adoptată în cauza de față, astfel încât efectul pozitiv - în forma pretinsă de recurent - nu se verifică.

Cu referire la critica de nelegalitate circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reține că, potrivit textului legal citat, casarea unei hotărâri se poate cere și când ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de recurs deduce verificării instanței supreme nemotivarea deciziei sub aspectul criticii formulate în apel, referitoare la discrepanțele existente între cele două modalități de calcul al cuantumului dobânzilor pretinse.

Și această critică este nefondată, urmând a fi înlăturată în condițiile în care, după cum se poate lesne observa din analiza considerentelor deciziei recurate, curtea de apel a realizat o examinare judicioasă și completă a argumentelor pro și contra, de fapt și de drept, ridicate de părțile litigante în legătură cu aspectul sesizat. Susținerea recurentului nu este justificată față de împrejurarea că raționamentul logico-juridic al instanței devolutive este explicat adecvat, suficient și reflectă cu claritate punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii în discuție, motivarea reprezentând, de principiu, o chestiune de conținut și nu una de cantitate, neobligând la analiza fiecărui argument invocat, instanțele având libertatea de a grupa susținerile ample ale părților pentru a le răspunde printr-un considerent comun.

Nemulțumirea recurentului-pârât față de modalitatea de calcul al sumelor pretinse adoptată de instanță și, implicit, față de soluțiile pronunțate, nu poate însă constitui obiect de analiză din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte factuale, de reapreciere a materialului probator, inadmisibile în actuala reglementare a căii extraordinare de atac, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În afara sferei de examinare vor rămâne astfel și criticile vizând stabilirea exactă a momentului la care creanțele pretinse cu titlu de dobânzi au dobândit caracter cert și exigibil, acestea constituindu-se, de asemenea, în motive de netemeinicie a hotărârii recurate, urmărind, în realitate, reevaluarea situației de fapt, ceea ce nu poate fi primit.

Față de toate considerentele ce preced, Înalta Curte, constatând neincidența în cauză a motivelor de casare examinate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Constanța, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 360/16.09.2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 octombrie 2022.