ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 384/2022

Ședința publică din data de 23 februarie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 12 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul MUNICIPIUL SUCEAVA - PRIN PRIMAR a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei de 573.597,66 RON, compusă din suma de 560.323 RON, reprezentând procentul de 0,5% din veniturile anuale realizate de către pârâtă din exploatarea investiției realizate conform contractelor de vânzare nr. x/30.04.2013 și nr. y/30.04.2013, debit restant pentru anii 2017 și 2018 și suma de 13.274,66 RON, reprezentând dobânda legală pentru debitul neachitat aferent anilor 2017-2018.

Prin sentința civilă nr. 176 din 9 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, a fost respinsă excepția de nelegalitate a clauzei de la art. 12.4 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea de autentificare nr. 989/30.04.2013 a B.N.P. B. și a clauzei de la art. 12.4 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea de autentificare nr. 990/30.04.2013 a B.N.P. B.; a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul MUNICIPIUL SUCEAVA - PRIN PRIMAR, în contradictoriu cu pârâta A. S.A.; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 560.323 RON, reprezentând debit principal aferent anilor 2017 și 2018; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal, în cuantum de 13.274,66 RON, calculată de la scadență și până la data de 15.11.2019.

Prin decizia nr. 203 din 11 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 176 din 9 octombrie 2020, pronunțate de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, intimat fiind reclamantul MUNICIPIUL SUCEAVA - PRIN PRIMAR.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-pârâtă expune situația de fapt și modul de derulare a raporturilor contractuale încheiate cu intimatul-reclamant.

Recurenta-pârâtă arată că, față de pretențiile reclamantului, a înțeles să invoce în cadrul apărării exhibate la fond prin întâmpinare, excepția de nelegitimitatea a clauzei de la art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/30.04.2013 și nr. y/30.04.2013.

Recurenta-pârâtă apreciază că în mod eronat a reținut instanța de apel că prin decizia nr. 2021 din 20 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018, s-ar fi stabilit cu putere de lucru judecat natura juridică a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu intimatul-reclamant.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, cauza ce a făcut obiectul dosarului x/2018 nu a avut ca obiect calificarea celor două contracte ca acte administrative sau civile, și cu atât mai puțin temeiurile invocare în prezenta cauză.

Potrivit recurentei-pârâte, nu a fost stabilită natura celor două contracte de vânzare-cumpărare prin decizia nr. 2021 din 20 octombrie 2020 și nici caracterul valabil al clauzei inserate la art. 12.4 din cele două contracte, neexistând identitate de cauză și obiect, așa încât nu se poate reține existența autorității de lucru judecat.

Recurenta-pârâtă susține că excepția litispendenței statuată prin art. 138 C. proc. civ., poate fi invocată potrivit alin. (2) al acestui articol de părți sau de instanță din oficiu în orice stare a procesului în fața instanței de fond.

Or, această excepție a litispendenței a fost invocată pentru prima dată în fața instanței de apel, încălcându-se astfel prevederile imperative ale art. 138 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procedural trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, actul de procedură făcut peste termen fiind lovit de nulitate.

În raport de aceste critici, recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că instanța de apel, invocând pentru prima dată excepția de litispendență în calea de atac, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește nelegalitatea hotărârii judecătorești prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel, cu încălcarea și respectiv aplicarea greșită a normelor de drept material, a respins excepția de nelegalitate invocată.

În acest sens, potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel nu a mai procedat la analizarea acestei excepții prin raportare la temeiurile invocate, plecând de la premisa că prin decizia 2021 din 20 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018 s-a statuat că cele două contracte sunt civile.

Potrivit recurentei-pârâte, contractele sunt administrative, excepția de nelegalitate fiind întemeiată, în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) indice 1 din Legea nr. 554/2004 și de obiectul principal și de scopul imediat, care sunt reprezentate de executarea lucrării de interes public - centrala de cogenerare, pentru care s-a constituit și garanția de bună execuție, vânzarea terenului aferent acestei centrale fiind un obiect secundar.

În ceea ce privește excepția de nelegalitate a clauzei de la art. 12.4 din cele două contracte administrative, clauză pe care Municipiul Suceava își întemeiază pretențiile de a încasa 0,5% din veniturile anuale realizate de către recurenta-pârâtă din exploatarea investiției realizate, se arată că aceasta nu a mai fost analizată, instanța de apel dând o greșită calificare celor două contracte.

În susținerea excepției de nelegalitate, recurenta-pârâtă arată că cele două contracte de vânzare-cumpărare nu reprezintă rezultatul negocierii și expresia autonomiei de voință, ci sunt contracte de adeziune, forma fiind impusă de Municipiul Suceava, știut fiind faptul că în contractele cu autoritățile publice conținutul acestora este preformulat, prestabilit, voința fiind exprimată de cealaltă parte cocontractantă numai cu privire la a semna sau nu.

Conținutul acestor contracte, astfel cum arată recurenta-pârâtă, este o preluare fidelă a conținutului celor două contracte de concesiune ce le-au precedat, singura deosebire fiind aceea că prin cele două contracte de vânzare-cumpărare terenurile sunt vândute în schimbul unui preț, nu mai sunt concesionate în schimbul unei redevențe.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare nu-și găsește logica și rațiunea juridică, terenurile ce făceau obiectul concesiunii fiind vândute la un preț de piață ce a fost stabilit prin rapoarte de evaluare și aprobat prin hotărâre de consiliul local. Totodată, din economia celor două contracte de vânzare-cumpărare se poate observa că obligația de plată conform art. 12.4 nu este coroborată cu nici o contraprestație din partea intimatului-reclamant.

În plus, astfel cum susține recurenta-pârâtă, clauza de la art. 12.4 din cele două contracte de vânzare-cumpărare încalcă principiul proporționalității consacrat prin art. 17 din Legea nr. 273/2006.

Totodată, nelegalitatea acestei clauze reiese și din nerespectarea hotărârilor de consiliul local prin care s-a decis vânzarea terenurilor și prin care s-a stabilit drept condiție de vânzare, preluarea tuturor drepturilor și obligațiilor privind realizarea centralei de cogenerare din contractul de concesiune nr. x/09.05.2011, precum și din interpretarea logico-juridică a art. 29 alin. (6) din Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilități publice.

În ce privește excepția nulității absolute a clauzei de la art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare nr. x/30.04.2013 și nr. y/30.04.2013, recurenta-pârâtă susține că această excepție este întemeiată, în raport de art. 11 și art. 1.250 C. civ.

Recurenta-pârâtă susține că această dispoziție contractuală contravine și art. 36 alin. (2), art. 36 alin. (6) lit. a) pct. 14, art. 49 alin. (1), art. 61 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare nr. x/30.04.2013 și nr. y/30.04.2013 încalcă art. 29 alin. (6) din Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilități publice, din economia căruia reiese că unitatea administrativ teritorială poate percepe o redevență de la o persoană juridică de drept privat numai atunci când aceasta are corelativ obligația de a pune la dispoziția concesionarului o infrastructură tehnico-edilitară de interes public în vederea administrării și exploatării ei, ceea ce nu este cazul la speță.

Un alt argument invocat de recurenta-pârâtă vizează faptul că art. 12.4 naște în conținutul raportului juridic dintre părți un obiect ilicit și imposibil de realizat, în raport de art. 11 și art. 21 din Codul fiscal și de dispozițiile din Legea contabilității.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivarea acestuia în acord cu exigențele legale, iar în subsidiar, respingerea ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 138 alin. (2), coroborat cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ., întrucât excepția de litispendență a fost invocată pentru prima dată în calea de atac a apelului.

Potrivit art. 138 alin. (1) și (2) C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte, înaintea mai multor instanțe competente sau chiar înaintea aceleiași instanțe, prin cereri distincte. (2) Excepția litispendenței poate fi invocată de părți sau de instanță din oficiu în orice stare a procesului în fața instanțelor de fond".

Contrar afirmațiilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a invocat și nu s-a pronunțat în cauză cu privire la excepția litispendenței.

Înalta Curte arată, de asemenea, că potrivit prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

În raport de această normă procesuală, Înalta Curte arată că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior și, în cazul efectului pozitiv, instanța nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situații juridice. Atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat.

Or, autoritatea de lucru judecat nu se confundă cu excepția litispendenței, care este reglementată de dispozițiile art. 138 C. proc. civ.

În raport de aceste considerente, reiese că în mod legal instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 2021 din 20 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018, s-a stabilit cu putere de lucru judecat asupra naturii contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/30.04.2013 și nr. y/30.04.2013 încheiate între părți, precum și asupra valabilității clauzei inserate la art. 12.4 din acestea.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recurenta-pârâtă face ample trimiteri la situația de fapt și la modul în care s-au derulat relațiile contractuale cu intimatul-reclamant, reluând criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Susținerile recurentei-pârâte prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, astfel cum acestea se regăsesc la dosarul curții de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu permite determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-pârâtă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 203 din 11 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 203 din 11 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2022.