ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1223/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2526 din 14 august 2012, Tribunalul Constanța, secția a ll-a civilă, a admis acțiunea precizată de reclamanta SC C.S. SRL Constanța și a obligat pârâtul orașul E. prin Primar să plătească reclamantei suma de 1.026.605,47 RON reprezentând penalități de întârziere în derularea contractului din 26 iunie 2008, facturi restante emise pentru serviciile prestate în perioada 27 iunie 2008-31 decembrie 2009 și suma de 34.035 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că între părți s-a perfectat contractul de prestări servicii pază și protecție din 26 iunie 2008 prin care reclamanta, în calitate de prestator, s-a obligat să presteze astfel de servicii pârâtei, în calitate de beneficiar.

Că din probele administrate în cauză, respectiv facturi fiscale, sentința civilă nr. 486 din 20 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 12038/118/2009 al Tribunalului Constanța, raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de expert judiciar H.A., procesul-verbal încheiat între părți în data de 11 aprilie 2011 prin care pârâta recunoaște debitul și se eșalonează plata acestuia pe o perioada de 8 luni, și celelalte înscrisuri depuse, a rezultat că reclamanta a efectuat serviciile de pază și protecție la care s-a obligat, emițând pârâtei facturi pe care aceasta Ie-a acceptat la plată, dar nu a înțeles să le achite la scadență în mod culpabil.

Între părți a mai existat un litigiu ca urmare a neachitării la scadență a prețului pentru serviciile prestate, iar prin sentința civilă nr. 486 din 20 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 12038/118/2009 al Tribunalului Constanța, pârâta a fost obligată la plata sumei de 1.019.112,23 RON reprezentând preț al serviciilor de pază pentru perioada 1 noiembrie 2008-31 decembrie 2008. În prezenta cauză, reclamanta a solicitat așa cum s-a precizat în timpul judecății, numai penalitățile aferente debitului principal, calculate conform art. 7 pct. 2 din contractul părților, penalități în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere calculate de la data scadenței fiecărei facturi neachitate la scadență și până la data plății efective.

Potrivit art. 7 pct. 2 din contractul părților, acestea au stabilit anticipat și de comun acord prin clauza penală întinderea daunelor interese care cad în sarcina beneficiarului în cazul în care acesta nu-și achită la scadență debitele.

Cum pârâta nu a achitat la scadență facturile fiscale emise pentru serviciile de pază și protecție prestate în perioada 27 iunie 2008-31 decembrie 2009, aceasta fiind în culpă contractuală, instanța, având în vedere și raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de expert judiciar H.A., a admis acțiunea precizată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.026.605,47 RON, reprezentând penalități de întârziere în derularea contractului din 26 iunie 2008, respectiv pentru neachitarea la scadență a facturilor fiscale emise pentru serviciile de pază și protecție prestate în perioada 27 iunie 2008-31 decembrie 2009. Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 2 din 16 ianuarie 2013, a respins apelul declarat de pârâtul orașul E. prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 2526 din 14 august 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța în contradictoriu cu intimata reclamantă SC C.S.

SRL Constanța, ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut următoarele: Reclamanta a solicitat prin acțiune plata sumei de 47.042,83 RON reprezentând debit restant, c/valoare factură din 31 noiembrie 2008 și care prin sentința civilă nr. 486 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului Constanța nu au făcut obiectul examinării pe calea somației de plată, precum și suma de 839.655,99 RON penalități de întârziere calculate până la 1 iunie 2011, pentru executarea cu întârziere a tuturor obligațiilor contractuale asumate de către pârâtă, atât a celor care au făcut obiectul somației de plată cât și a celor solicitare prin prezenta hotărâre. La termenul din 26 aprilie 2011 reclamanta a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză contabilă motivat de faptul că pârâta a achitat la 6 februarie 2012 debitul principal restant, solicitând recalcularea penalităților de întârziere în conformitate cu clauzele contractuale și data plății efective.

Această situație este confirmată de pârâtă prin obiecțiunile depuse la 25 aprilie 2012, în care se menționează că suma de 47.042,83 RON a fost stinsă parțial prin plată, 37.879 RON, parțial prin compensare cu obligațiile de plată datorate bugetului local de către reclamantă. În ceea ce privește suma de 898.652,22 RON penalități de întârziere pentru facturile emise în perioada 1 august 2008-7 iulie 2011 pârâtul a învederat că nu reflectă realitatea deoarece o serie de facturi nu au fost însușite de către pârât astfel că nu se poate lua în calcul un moment de la care să înceapă să curgă penalitățile de întârziere. Curtea a reținut că nici în fața instanței de fond și nici în apel pârâtul nu a făcut dovada facturilor refuzate la plată, iar din probele administrate a rezultat că debitul principal a fost executat în totalitate ceea ce exclude refuzul legal la plată pentru anumite facturi.

Instanța de fond a încuviințat obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă, calculul penalităților fiind refăcut raportat la momentul plății facturilor emise de reclamantă, luând în considerare că ultimele sume au fost achitate la 6 februarie 2012. Expertul a stabilit detaliat pentru fiecare factură în parte penalitățile de întârziere, calculate conform contractului de prestării servicii din 26 iunie 2008, rezultând în final suma de 1.026.605,47 RON, sumă acceptată de reclamantă care la termenul din 5 iunie 2012 a înțeles să-și precizeze acțiunea în sensul majorării capătului 2 din acțiune la valoarea stabilită prin expertiză. Curtea a constat că orice critică adusă de pârât cu privire la suma acordată de instanță este neîntemeiată câtă vreme nu a fost contestat calculul efectuat de expert sub aspectul sumelor achitate cu întârziere, a procentului aplicat, al zilelor de întârziere pentru care s-au calculat penalități de întârziere.

Stabilit fiind că pârâtul și-a onorat obligațiile contractuale cu întârziere, după acționarea în justiție de către reclamantă, atât pe procedura somației de plată cât și pe calea dreptului comun pentru suma de 47.042,83 RON, curtea a apreciat ca legală și temeinică hotărârea instanței de fond. În ceea ce privește critica privind plata cheltuielilor de judecată a constat că tribunalul a aplicat corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ., în concordanță cu practica C.E.D.O. potrivit căreia pot fi rambursate numai cheltuielile pentru care s-a stabilit ca au fost efectuate în mod real, că ele sunt necesare și că au un cuantum rezonabil. Critica a fost apreciată ca neîntemeiată deoarece reclamanta a făcut dovada realității cheltuielilor de judecată, precum caracterul lor rezonabil, fiind îndreptățită să le recupereze integral de la partea care a căzut în pretenții.

Și critica referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., s-a apreciat a fi neîntemeiată, motivat de faptul că o astfel de cerere nu a fost făcută în fața instanței de fond deși pârâta a beneficiat de asistență juridică calificată, neputând constitui o critică adusă hotărârii tribunalului. Împotriva deciziei civile nr. 2 din 16 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul orașul E. prin Primar, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului său și respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată.

În criticile formulate, recurentul pârât, după o prezentare a situației de fapt a susținut în esență următoarele: Că suma admisă de instanță se află în neconcordanță cu cea rezultată prin concluziile raportului de expertiză, că penalitățile aferente debitului pentru plata cu întârziere a facturilor au fost calculate prin expertiza contabilă judiciară conform art. VII pct. 2 din contract, expertul concluzionând că aceste penalități sunt în cuantum de 898.652,22 RON, și că față de această situație instanța de apel în mod greșit a menținut soluția instanței de fond prin care instituția sa a fost obligată la plata sumei de 1.026.605,47 RON, deși reclamanta a renunțat la capătul de cerere prin care solicita obligarea pârâtului la plata sumei de 47.042 RON debit restant.

A fost criticată hotărârea și sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată invocând Decizia nr. 401/2005 prin care Curtea Constituțională a reținut că prerogativa instanței de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațional convenit, prin prisma proporționalității sale cu complexitatea activității depuse este una constituțională. Că instanța de judecată nu a ținut seama de jurisprudența C.E.D.O. în această materie, care a statuat că cheltuielile de judecată în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, urmează a fi recuperate de partea adversă numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare și care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil.

În speță, nu au fost avute în vedere nici criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cât și de faptul că, fiind instituție publică, orașul E. se află într-o situație bugetară precară, neavând posibilitatea de a plăti cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 15.000 RON reprezentând onorariu de avocat, sens în care solicită reducerea onorariului de avocat, cu atât mai mult cu cât cauza nu reprezintă un grad de complexitate foarte mare. Intimata reclamantă prin concluziile scrise depuse la dosar a solicitat respingerea recursului declarat de pârât ca nefondat și menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond ca fiind legală și temeinică.

Analizând recursul declarat de pârâtul orașul E. prin Primar împotriva deciziei civile nr. 2 din 16 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului orașul E., invocată de acesta, sunt de reținut următoarele: Conform dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, „Comunele, orașele, municipiile și județele sunt unități administrativ teritoriale în care se exercită autonomia locală și în care se organizează și funcționează autorități ale administrației publice locale”, iar art. 21 din aceeași lege dispune, la alin. (1) că „unitățile administrativ-teritoriaie sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu.

Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală și ale conturilor deschise la unitățile teritoriale de trezorerie, precum și la unitățile bancare. Unitățile administrativ-teritoriaie sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii”. Potrivit alin. (2) al art. 21 din lege „în justiție, unitățile administrativ-teritoriaie sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean”.

Conform art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 „Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție.” Din analiza acestor dispoziții legale, se reține faptul că numai unitatea administrativ-teritorială este înzestrată cu personalitate juridică și numai aceasta poate sta în judecată în nume propriu. Așa fiind, se constată că în speță, unitatea administrativ-teritorială este orașul E., care are capacitate de folosință a drepturilor civile pentru a fi parte în judecată, conform art. 41 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, critica invocată va fi respinsă. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Este de necontestat în cauză că între părți s-a perfectat contractul de prestări servicii pază și protecție din 26 iunie 2008, prin care reclamanta, în calitate de prestator a prestat astfel de servicii pârâtei, în calitate de beneficiar. În ceea ce privește interpretarea clauzelor contractuale, instanța de apel a apreciat, în lumina dispozițiilor art. 969 C. civ., raportat la art. 977 C. civ., că există o clauză penală, art. 7 pct. 2 din contractul părților, potrivit căreia s-a stabilit anticipat și de comun acord întinderea daunelor interese care cad în sarcina beneficiarului în cazul în care acesta nu-și achită la scadentă debitele.

Cum pârâtul nu a achitat la scadență facturile fiscale emise pentru serviciile de pază și protecție prestate în perioada 27 iunie 2008-31 decembrie 2009, acesta fiind în culpă contractuală, instanța ținând cont de clauzele contractuale, în mod corect a reținut răspunderea contractuală a pârâtului, care a fost obligat să plătească reclamantei suma de 1.026.605,47 RON, reprezentând penalități de întârziere în derularea contractului din 26 iunie 2008, respectiv pentru neachitarea la scadență a facturilor fiscale emise.

Critica recurentului pârât prin care a susținut că suma privind penalitățile de întârziere la care a fost obligat sunt prea mari în raport de cuantumul de 898.652,22 RON, stabilit prin expertiza contabilă judiciară efectuată în cauză și că față de această situație instanța de apel în mod greșit a menținut soluția instanței de fond prin care instituția sa a fost obligată la plata sumei de 1.026.605,47 RON, deși reclamanta a renunțat la capătul de cerere prin care solicita obligarea pârâtului la plata sumei de 47.042 RON debit restant, reprezintă un motiv de netemeinicie care, în actuala reglementare nu poate forma obiect de analiză în această cale extraordinară de atac, avându-se în vedere abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., legate de administrarea și interpretarea probelor în fazele procesuale anterioare. Altfel spus, critica recurentului pentru stabilirea situației de fapt nu se convertește în motivul de legalitate invocat, întrucât stabilirea situației de fapt este atributul instanței apelului din perspectiva caracterului devolutiv ai acestei căi de atac, iar în cauză instanța de apel și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute. Și critica recurentului pârât privind inadmisibilitatea acțiunii reclamantei în raport de dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. este nefondată. Este de necontestat că reglementările art. 720 1 C. proc. civ. sunt de maximă actualitate, prin aceea că în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.

De asemenea, este știut că rațiunea concilierii prealabile prevăzută de art. 720 1 C.proc. civ. este aceea de a simplifica și degreva judecățile având ca obiect pretenții de natură bănească ce pot fi soluționate pe cale amiabilă și într-un termen scurt. În cauză, este de observat că s-a efectuat procedura concilierii, dovada făcând-o corespondența purtată cu reclamanta anterior, cât și ulterior declanșării litigiului, adresele de convocare la conciliere și procesele-verbale încheiate de părți. Este reală împrejurarea că înscrisurile invocate de către recurent nu îndeplinesc toate condițiile prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ., dar nerespectarea unora din prevederile art. 720 1 C. proc. civ., în opinia instanței supreme, nu atrage automat nulitatea concilierii, cu atât mai mult cu cât acesta nu a invocat și nici nu a dovedit vreo vătămare în cauză.

Avându-se în vedere demersurile ambelor părți și relațiile dintre ele, nu se poate reține că nu s-a realizat concilierea prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., în sensul că pârâtul nu a avut cunoștință de pretențiile reclamantei, în condițiile în care prin sentința civilă nr. 486 din 20 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 12038/118/2009 al Tribunalului Constanța, pârâtul a fost obligat la plata sumei de 1.019.112,23 RON reprezentând pretai serviciilor de pază pentru perioada 1 noiembrie 2008-31 decembrie 2008. Nici critica prin care recurentul pârât a susținut că în acordarea cheltuielilor de judecată la fond, nu au fost avute în vedere criteriile la care se referă art. 274 alin. (1) și alin. (3) C. proc.

civ., cât și faptul că, fiind instituție publică, orașul E. se află într-o situație bugetară precară, neavând posibilitatea de a plăti cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 15.000 RON reprezentând onorariu de avocat, sens în care a solicitat reducerea onorariului de avocat, cu atât mai mult cu cât cauza nu prezintă un grad de complexitate foarte mare, nu poate fi primită. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, iar dispozițiile art. 274 alin. (3) din același cod, prevăd că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau complexitatea muncii îndeplinită de avocat.

Se constată că instanța de apel a făcut aplicarea textelor de lege precitate la împrejurări concrete a căror stabilire și apreciere este la latitudinea instanțelor devolutive, astfel că aspectul de netemeinicie referitor la aprecierea proporționalității onorariului în raport de complexitatea cauzei nu poate fi verificat în această cale de atac. În cauză, trebuie avută în vedere atât jurisprudenta națională, cât și și jurisprudenta C.E.D.O., care a conturat nu numai ideea că dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, ci și cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciul real creat părții care a achitat cheltuielile de judecată, precum și faptul că cheltuielile de judecată urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite și constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil, aspecte care au fost dovedite în cauză, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar. Așa fiind, cum decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul orașul E. prin Primar împotriva deciziei civile nr. 2 din 16 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2014.