ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1223/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1223/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2526 din

14 august 2012, Tribunalul Constanța, secția a ll-a civilă, a admis acțiunea precizată

de reclamanta SC C.S. SRL Constanța și a obligat pârâtul orașul E. prin Primar să

plătească reclamantei suma de 1.026.605,47 RON reprezentând penalități de întârziere

în derularea contractului din 26 iunie 2008, facturi restante emise pentru serviciile

prestate în perioada 27 iunie 2008-31 decembrie 2009 și suma de 34.035 RON reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut că între părți s-a perfectat contractul

de prestări servicii pază și protecție din 26 iunie 2008 prin care reclamanta, în

calitate de prestator, s-a obligat să presteze astfel de servicii pârâtei, în calitate

de beneficiar.

Că din probele

administrate în cauză, respectiv facturi fiscale, sentința civilă nr. 486 din

20 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 12038/118/2009 al Tribunalului Constanța,

raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de expert judiciar H.A., procesul-verbal

încheiat între părți în data de 11 aprilie 2011 prin care pârâta recunoaște debitul

și se eșalonează plata acestuia pe o perioada de 8 luni, și celelalte înscrisuri

depuse, a rezultat că reclamanta a efectuat serviciile de pază și protecție la care

s-a obligat, emițând pârâtei facturi pe care aceasta Ie-a acceptat la plată, dar

nu a înțeles să le achite la scadență în mod culpabil.

Între părți a

mai existat un litigiu ca urmare a neachitării la scadență a prețului pentru serviciile

prestate, iar prin sentința civilă nr. 486 din 20 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul

nr. 12038/118/2009 al Tribunalului Constanța, pârâta a fost obligată la plata sumei

de 1.019.112,23 RON reprezentând preț al serviciilor de pază pentru perioada 1

noiembrie 2008-31 decembrie 2008.

În prezenta cauză,

reclamanta a solicitat așa cum s-a precizat în timpul judecății, numai penalitățile

aferente debitului principal, calculate conform art. 7 pct. 2 din contractul părților,

penalități în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere calculate de la data

scadenței fiecărei facturi neachitate la scadență și până la data plății efective.

Potrivit art.

7 pct. 2 din contractul părților, acestea au stabilit anticipat și de comun acord

prin clauza penală întinderea daunelor interese care cad în sarcina beneficiarului

în cazul în care acesta nu-și achită la scadență debitele.

Cum pârâta nu

a achitat la scadență facturile fiscale emise pentru serviciile de pază și protecție

prestate în perioada 27 iunie 2008-31 decembrie 2009, aceasta fiind în culpă contractuală,

instanța, având în vedere și raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de

expert judiciar H.A., a admis acțiunea precizată și a obligat pârâta să plătească

reclamantei suma de 1.026.605,47 RON, reprezentând penalități de întârziere în derularea

contractului din 26 iunie 2008, respectiv pentru neachitarea la scadență a facturilor

fiscale emise pentru serviciile de pază și protecție prestate în perioada 27

iunie 2008-31 decembrie 2009.

Curtea de Apel

Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia

civilă nr. 2 din 16 ianuarie 2013, a respins apelul declarat de pârâtul orașul E.

prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 2526 din 14 august 2012 pronunțată de

Tribunalul Constanța în contradictoriu cu intimata reclamantă SC C.S. SRL Constanța,

ca nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamanta a solicitat

prin acțiune plata sumei de 47.042,83 RON reprezentând debit restant, c/valoare

factură din 31 noiembrie 2008 și care prin sentința civilă nr. 486 din 20

aprilie 2010 a Tribunalului Constanța nu au făcut obiectul examinării pe calea somației

de plată, precum și suma de 839.655,99 RON penalități de întârziere calculate până

la 1 iunie 2011, pentru executarea cu întârziere a tuturor obligațiilor contractuale

asumate de către pârâtă, atât a celor care au făcut obiectul somației de plată cât

și a celor solicitare prin prezenta hotărâre.

La termenul din

26 aprilie 2011 reclamanta a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză contabilă

motivat de faptul că pârâta a achitat la 6 februarie 2012 debitul principal restant,

solicitând recalcularea penalităților de întârziere în conformitate cu clauzele

contractuale și data plății efective.

Această situație

este confirmată de pârâtă prin obiecțiunile depuse la 25 aprilie 2012, în care se

menționează că suma de 47.042,83 RON a fost stinsă parțial prin plată, 37.879 RON,

parțial prin compensare cu obligațiile de plată datorate bugetului local de către

reclamantă.

În ceea ce privește

suma de 898.652,22 RON penalități de întârziere pentru facturile emise în perioada

1 august 2008-7 iulie 2011 pârâtul a învederat că nu reflectă realitatea deoarece

o serie de facturi nu au fost însușite de către pârât astfel că nu se poate lua

în calcul un moment de la care să înceapă să curgă penalitățile de întârziere.

Curtea a reținut

că nici în fața instanței de fond și nici în apel pârâtul nu a făcut dovada facturilor

refuzate la plată, iar din probele administrate a rezultat că debitul principal

a fost executat în totalitate ceea ce exclude refuzul legal la plată pentru anumite

facturi.

Instanța de fond

a încuviințat obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă, calculul penalităților

fiind refăcut raportat la momentul plății facturilor emise de reclamantă, luând

în considerare că ultimele sume au fost achitate la 6 februarie 2012.

Expertul a stabilit

detaliat pentru fiecare factură în parte penalitățile de întârziere, calculate conform

contractului de prestării servicii din 26 iunie 2008, rezultând în final suma de

1.026.605,47 RON, sumă acceptată de reclamantă care la termenul din 5 iunie 2012

a înțeles să-și precizeze acțiunea în sensul majorării capătului 2 din acțiune la

valoarea stabilită prin expertiză.

Curtea a constat

că orice critică adusă de pârât cu privire la suma acordată de instanță este neîntemeiată

câtă vreme nu a fost contestat calculul efectuat de expert sub aspectul sumelor

achitate cu întârziere, a procentului aplicat, al zilelor de întârziere pentru care

s-au calculat penalități de întârziere.

Stabilit fiind

că pârâtul și-a onorat obligațiile contractuale cu întârziere, după acționarea în

justiție de către reclamantă, atât pe procedura somației de plată cât și pe calea

dreptului comun pentru suma de 47.042,83 RON, curtea a apreciat ca legală și temeinică

hotărârea instanței de fond.

În ceea ce privește

critica privind plata cheltuielilor de judecată a constat că tribunalul a aplicat

corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ., în concordanță cu practica C.E.D.O.

potrivit căreia pot fi rambursate numai cheltuielile pentru care s-a stabilit ca

au fost efectuate în mod real, că ele sunt necesare și că au un cuantum rezonabil.

Critica a fost

apreciată ca neîntemeiată deoarece reclamanta a făcut dovada realității cheltuielilor

de judecată, precum caracterul lor rezonabil, fiind îndreptățită să le recupereze

integral de la partea care a căzut în pretenții.

Și critica referitoare

la aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., s-a apreciat a fi neîntemeiată,

motivat de faptul că o astfel de cerere nu a fost făcută în fața instanței de fond

deși pârâta a beneficiat de asistență juridică calificată, neputând constitui o

critică adusă hotărârii tribunalului.

Împotriva deciziei

civile nr. 2 din 16 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul

orașul E. prin Primar, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticând-o pentru

nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei,

admiterea apelului său și respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată.

În criticile formulate,

recurentul pârât, după o prezentare a situației de fapt a susținut în esență următoarele:

Că suma admisă

de instanță se află în neconcordanță cu cea rezultată prin concluziile raportului

de expertiză, că penalitățile aferente debitului pentru plata cu întârziere a facturilor

au fost calculate prin expertiza contabilă judiciară conform art. VII pct. 2 din

contract, expertul concluzionând că aceste penalități sunt în cuantum de 898.652,22

RON, și că față de această situație instanța de apel în mod greșit a menținut soluția

instanței de fond prin care instituția sa a fost obligată la plata sumei de 1.026.605,47

RON, deși reclamanta a renunțat la capătul de cerere prin care solicita obligarea

pârâtului la plata sumei de 47.042 RON debit restant.

A fost criticată

hotărârea și sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată invocând

Decizia nr. 401/2005 prin care Curtea Constituțională a reținut că prerogativa instanței

de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului

avocațional convenit, prin prisma proporționalității sale cu complexitatea activității

depuse este una constituțională.

Că instanța de

judecată nu a ținut seama de jurisprudența C.E.D.O. în această materie, care a statuat

că cheltuielile de judecată în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, urmează

a fi recuperate de partea adversă numai în măsura în care constituie cheltuieli

necesare și care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil.

În speță, nu au

fost avute în vedere nici criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., cât și de faptul că, fiind instituție publică, orașul E. se află într-o situație

bugetară precară, neavând posibilitatea de a plăti cu titlu de cheltuieli de judecată

suma de 15.000 RON reprezentând onorariu de avocat, sens în care solicită reducerea

onorariului de avocat, cu atât mai mult cu cât cauza nu reprezintă un grad de complexitate

foarte mare.

Intimata reclamantă

prin concluziile scrise depuse la dosar a solicitat respingerea recursului declarat

de pârât ca nefondat și menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond ca fiind

legală și temeinică.

Analizând recursul

declarat de pârâtul orașul E. prin Primar împotriva deciziei civile nr. 2 din 16

ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor

de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta

Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului orașul E., invocată de acesta,

sunt de reținut următoarele:

Conform dispozițiilor

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, „Comunele, orașele, municipiile și județele

sunt unități administrativ teritoriale în care se exercită autonomia locală și în

care se organizează și funcționează autorități ale administrației publice locale”,

iar art. 21 din aceeași lege dispune, la alin. (1) că „unitățile administrativ-teritoriaie

sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu

propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de

înregistrare fiscală și ale conturilor deschise la unitățile teritoriale de trezorerie,

precum și la unitățile bancare. Unitățile administrativ-teritoriaie sunt titulare

ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea

bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum

și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii”. Potrivit

alin. (2) al art. 21 din lege „în justiție, unitățile administrativ-teritoriaie

sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean”.

Conform art. 62

alin. (1) din Legea nr. 215/2001 „Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială

în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române

ori străine, precum și în justiție.”

Din analiza acestor

dispoziții legale, se reține faptul că numai unitatea administrativ-teritorială

este înzestrată cu personalitate juridică și numai aceasta poate sta în judecată

în nume propriu. Așa fiind, se constată că în speță, unitatea administrativ-teritorială

este orașul E., care are capacitate de folosință a drepturilor civile pentru a fi

parte în judecată, conform art. 41 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, critica invocată

va fi respinsă.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Este de necontestat

în cauză că între părți s-a perfectat contractul de prestări servicii pază și protecție

din 26 iunie 2008, prin care reclamanta, în calitate de prestator a prestat astfel

de servicii pârâtei, în calitate de beneficiar.

În ceea ce privește

interpretarea clauzelor contractuale, instanța de apel a apreciat, în lumina dispozițiilor

art. 969 C. civ., raportat la art. 977 C. civ., că există o clauză penală, art.

7 pct. 2 din contractul părților, potrivit căreia s-a stabilit anticipat și de comun

acord întinderea daunelor interese care cad în sarcina beneficiarului în cazul în

care acesta nu-și achită la scadentă debitele.

Cum pârâtul nu

a achitat la scadență facturile fiscale emise pentru serviciile de pază și protecție

prestate în perioada 27 iunie 2008-31 decembrie 2009, acesta fiind în culpă contractuală,

instanța ținând cont de clauzele contractuale, în mod corect a reținut răspunderea

contractuală a pârâtului, care a fost obligat să plătească reclamantei suma de 1.026.605,47

RON, reprezentând penalități de întârziere în derularea contractului din 26

iunie 2008, respectiv pentru neachitarea la scadență a facturilor fiscale emise.

Critica recurentului

pârât prin care a susținut că suma privind penalitățile de întârziere la care a

fost obligat sunt prea mari în raport de cuantumul de 898.652,22 RON, stabilit prin

expertiza contabilă judiciară efectuată în cauză și că față de această situație

instanța de apel în mod greșit a menținut soluția instanței de fond prin care instituția

sa a fost obligată la plata sumei de 1.026.605,47 RON, deși reclamanta a renunțat

la capătul de cerere prin care solicita obligarea pârâtului la plata sumei de 47.042

RON debit restant, reprezintă un motiv de netemeinicie care, în actuala reglementare

nu poate forma obiect de analiză în această cale extraordinară de atac, avându-se

în vedere abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., legate de administrarea

și interpretarea probelor în fazele procesuale anterioare.

Altfel spus, critica

recurentului pentru stabilirea situației de fapt nu se convertește în motivul de

legalitate invocat, întrucât stabilirea situației de fapt este atributul instanței

apelului din perspectiva caracterului devolutiv ai acestei căi de atac, iar în cauză

instanța de apel și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației

de fapt reținute.

Și critica recurentului

pârât privind inadmisibilitatea acțiunii reclamantei în raport de dispozițiile

art. 720

1

C. proc. civ. este nefondată.

Este de necontestat

că reglementările art. 720

1

C. proc. civ. sunt de maximă actualitate,

prin aceea că în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani,

înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea

litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.

De asemenea, este

știut că rațiunea concilierii prealabile prevăzută de art. 720

1

C.proc.

civ. este aceea de a simplifica și degreva judecățile având ca obiect pretenții

de natură bănească ce pot fi soluționate pe cale amiabilă și într-un termen scurt.

În cauză, este

de observat că s-a efectuat procedura concilierii, dovada făcând-o corespondența

purtată cu reclamanta anterior, cât și ulterior declanșării litigiului, adresele

de convocare la conciliere și procesele-verbale încheiate de părți.

Este reală împrejurarea

că înscrisurile invocate de către recurent nu îndeplinesc toate condițiile prevăzute

de art. 720

1

C. proc. civ., dar nerespectarea unora din prevederile

art. 720

1

C. proc. civ., în opinia instanței supreme, nu atrage automat

nulitatea concilierii, cu atât mai mult cu cât acesta nu a invocat și nici nu a

dovedit vreo vătămare în cauză.

Avându-se în vedere

demersurile ambelor părți și relațiile dintre ele, nu se poate reține că nu s-a

realizat concilierea prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., în sensul

că pârâtul nu a avut cunoștință de pretențiile reclamantei, în condițiile în care

prin sentința civilă nr. 486 din 20 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 12038/118/2009

al Tribunalului Constanța, pârâtul a fost obligat la plata sumei de 1.019.112,23

RON reprezentând pretai serviciilor de pază pentru perioada 1 noiembrie 2008-31

decembrie 2008.

Nici critica prin

care recurentul pârât a susținut că în acordarea cheltuielilor de judecată la fond,

nu au fost avute în vedere criteriile la care se referă art. 274 alin. (1) și

alin. (3) C. proc. civ., cât și faptul că, fiind instituție publică, orașul E. se

află într-o situație bugetară precară, neavând posibilitatea de a plăti cu titlu

de cheltuieli de judecată suma de 15.000 RON reprezentând onorariu de avocat, sens

în care a solicitat reducerea onorariului de avocat, cu atât mai mult cu cât cauza

nu prezintă un grad de complexitate foarte mare, nu poate fi primită.

Potrivit art.

274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere,

să plătească cheltuieli de judecată, iar dispozițiile art. 274 alin. (3) din același

cod, prevăd că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților

potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor

constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii

sau complexitatea muncii îndeplinită de avocat.

Se constată că

instanța de apel a făcut aplicarea textelor de lege precitate la împrejurări concrete

a căror stabilire și apreciere este la latitudinea instanțelor devolutive, astfel

că aspectul de netemeinicie referitor la aprecierea proporționalității onorariului

în raport de complexitatea cauzei nu poate fi verificat în această cale de atac.

În cauză, trebuie

avută în vedere atât jurisprudenta națională, cât și și jurisprudenta C.E.D.O.,

care a conturat nu numai ideea că dispozițiile art. 274 C. proc. civ. sunt aplicabile

în raport de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, ci și cerința ca

în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciul real creat părții care a achitat

cheltuielile de judecată, precum și faptul că cheltuielile de judecată urmează a

fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite și constituie

cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil,

aspecte care au fost dovedite în cauză, astfel cum reiese din înscrisurile depuse

la dosar.

Așa fiind, cum

decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul orașul E. prin Primar împotriva deciziei civile

nr. 2 din 16 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 martie 2014.