ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 198/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 10 iulie 2012, sub nr. 8065/118/2012, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta comuna A. prin Primar a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 781.081,18 RON reprezentând penalități de întârziere calculate conform contractului de lucrări din data de 17 martie 2008, pentru perioada 13 iunie 2008-11 mai 2012 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 371 din 4 februarie 2014, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a respins ca nefondată excepția nulității absolute a clauzei penale din prisma art. 1 din Legea nr. 313/1879 și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă prin întâmpinare, precum și cererea de reducere a penalităților de întârziere formulată de pârâtă.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta comuna A. prin Primar, fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 610.574,11 RON penalități de întârziere, reduse la valoarea debitului principal, datorate în temeiul contractului de lucrări din data de 17 martie 2008, încheiat între părți. A fost obligată reclamanta să achite diferența de onorariu de expert în sumă de 500 RON către expert contabil C.M., iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 30.115,74 RON cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în ceea ce privește excepția nulității clauzei penale din prisma art. 1 din Legea nr. 313/1879 că este neîntemeiată, întrucât dispoziția legală invocată de către pârâtă nu este aplicabilă în prezenta cauză.

Astfel, conform acestui text de lege „clauza penală în contractele de prestațiuni în natură este nulă; încălcarea acestei dispoziții legale la clauza penală din contractele de prestațiuni în natură este sancționată cu nulitatea absolută”. Această prevedere legală trebuie interpretată în sensul că nu este permisă stipularea unei clauzei penale cât privește neîndeplinirea obligației de către antreprenor, nefiind incidență și în cazul neîndeplinirii obligației de plată a prețului de către beneficiar. Interpretarea contrară ar contraveni prevederilor art. 1082 C. civ., care prevăd că pe lângă prejudiciul produs, creditorul are dreptul la daune interese, fiind de altfel contrazisă și de reglementările ulterioare din domeniu, care prevăd posibilitatea agreării de către părți a unor penalități de întârziere.

Contractul dintre reclamantă și pârâtă prevede în art. 13.2, că debitoarea achizitoare datorează penalități de întârziere în cotă de 0,1 % pentru fiecare zi din plata neefectuată, pentru situația în care nu onorează facturile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei convenite. În acest context, se reține că respectiva clauză penală a fost stabilită doar pentru ipoteza neîndeplinirii obligației de plată a prețului de către beneficiar, nefiind contrară prevederilor legale invocate de către pârâtă. Cât privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță a constatat că și aceasta este nefondată, față de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958 care prevăd că „odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii”.

Acest principiu general înseamnă că odată cu dreptul la acțiune privind plata prețului se stinge și dreptul la acțiune referitor la dobânzi, iar prin interpretarea acestui text de lege, prin extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de aceasta, se reține că întrerupându-se prescripția pentru dreptul la acțiune de a pretinde prețul se întrerupe și prescripția dreptului la acțiune pentru dobânzi. În cazul de față au operat două cazuri de întrerupere a termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, și anume: admiterea acțiunii reclamantei în vederea recuperării prețului contractului și recunoașterea voluntară de către pârâtă a existenței sumelor datorate, acest din urmă caz de întrerupere reiese din adresele emise de către pârâtă către autoritățile centrale în vederea avansării sumelor necesare achitării debitului și din plățile voluntare efectuate.

Astfel, prin sentința civilă nr. 146 din 16 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 7371/118/2009 al Tribunalului Constanța a operat întreruperea termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune, atât pentru debitul principal, cât și pentru accesorii, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958.

În aceste condiții, Tribunalul Constanța a respins ca nefondate argumentele pârâtei, potrivit cărora, dreptul la acțiune care a început să curgă la data de 13 iunie 2008 pentru factura din 9 mai 2008, respectiv la data de 23 iulie 2008 pentru factura din 19 iunie 2008. De asemenea, prima instanță a respins ca o chestiune prealabilă și cererea pârâtei de reducere a clauzei penale, având în vedere temeiul de drept invocat aceasta, art. 1070 C. civ., reținându-se că, instanța poate, în temeiul legii, să micșoreze cuantumul clauzei penale, în caz de executare parțială a obligației, în temeiul art. 1070 C. civ., potrivit căruia, „penalitatea poate fi împuținată de judecător, când obligația principală a fost executată în parte”.

Prevederile acestui articol se interpretează, prin prisma art. 1101 C. civ., care condiționează valabilitatea plăților parțiale de acceptarea creditorului, și prin urmare art. 1070 din același cod se aplică numai când creditorul acceptă plata parțială făcută de debitor ori când asemenea plată era permisă prin contract, or, în prezenta cauză nu se poate vorbi despre un acord al creditorului de a primi plățile parțiale, cât timp acesta a apelat atât la instanța de judecată cât și la executorul judecătoresc în vederea realizării dreptului său de creanță. Cu privire la fondul cererii de chemare în judecată, Tribunalul Constanța a constatat că, față de situația de fapt reținută, în drept cererea de chemare în judecată este întemeiată.

În acest sens se reținute că, două din cele patru facturi emise de către reclamantă în executarea contractului au fost achitate de pârâtă la data de 31 martie 2008, respectiv la data de 23 aprilie 2008, obiectul Dosarului civil nr. 7371/118/2009, fiind reprezentat doar de facturile din 9 mai 2008 în valoare de 399.885,03 RON și din 19 iunie 2008 în valoare de 210.689,08 RON. Din această perspectivă, se reține că, debitul principal generator de penalități de întârziere este de 610.574,11 RON, astfel cum a susținut în mod corect pârâta, iar nu de 960.562,21 RON, cum greșit a pretins reclamanta raportându-se la întreaga valoare a contractului, astfel că, penalitățile de întârziere sunt datorate de către pârâtă doar pentru sumele achitate cu întârziere, nu și pentru cele care au fost achitate în termenul de 5 zile de la data emiterii facturii, în acest caz neexistând temei, nici legal și nici contractual pentru obligarea pârâtei la daune interese.

Altfel spus, raportarea reclamantei la întreg prețul contractului este greșită, dat fiind că penalitățile de întârziere reprezintă suma cu care se acoperă prejudiciul cauzat prin executarea cu întârziere a obligației de plată, ele neputând fi calculate și pentru sumele plătite în termen, în cazul cărora nu s-a înregistrat un prejudiciu. În speță, s-a apreciat că toate condițiile răspunderii civile contractuale, sunt întrunite, în sensul că pârâta nu a achitat prețul lucrărilor de care a beneficiat decât ca urmare a executării silite, cauzând în acest sens reclamantei un prejudiciu egal cu penalitățile stabilite convențional de către părți. Împotriva acestei soluții a declarat apel pârâta comuna A. prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 318/2014 din 23 iunie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta comuna A. prin Primar. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în legătură cu motivul care vizează excepția nulității clauzei penale din prisma art. 1 din Legea nr. 313/1879 că este nefondat, întrucât clauza penală privește întârzierea la plată pentru lucrările efectuate și facturate, așa cum s-a convenit prin art. 13.2 din contract, obligație care nu poate fi asimilată unei prestații în natură, situație care excede apărării apelantei-pârâte.

În ceea ce privește obligarea la plata penalităților de întârziere, în condițiile în care debitul principal a fost achitat și drept urmare încetase clauza penală, Curtea de Apel Constanța a reținut că această apărare este neîntemeiată, având în vedere că, în mod corect, prima instanță a acordat penalitățile de întârziere pentru perioada solicitată, reținând că plata facturilor nu s-a realizat conform art. 13.2 din contract, limitându-se însă până la data achitării debitului principal, iar prin achitarea debitului principal, la 12 mai 2012, efectele clauzei penale au încetat, dar după această dată.

În ceea ce privește motivul ce vizează reducerea efectelor clauzei penale s-a reținut, din perspectiva art. 1070 C. civ., că instanța de fond a respins în mod corect cererea de reducere a penalităților de întârziere, întrucât în speță, nu s-a prevăzut o clauză penală într-o sumă fixă pentru neexecutarea întregii obligații asumate, ci s-au perceput penalități de întârziere pentru suma pe care pârâta nu Ie-a plătit la scadență, tocmai pentru a determina debitorul să-și execute obligațiile la termen. În legătură cu apărarea care privește nepronunțarea instanței de fond asupra incidenței dispozițiilor art. 1079 C. civ., invocată prin întâmpinare, se reține, raportat la prevederile art. 43 C. com., care stipulează că datoriile comerciale sunt exigibile la scadență fără a fi necesară nicio formalitate de punere în întârziere.

Cu privire la soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, se constată că, acțiunea a fost formulată la 10 iulie 2012, în cuprinsul termenului de 3 ani, care a început să curgă de la 16 februarie 2010, sens în care s-a apreciat că excepția a fost soluționată corect. În legătură cu cheltuielile de judecată, se reține că acestea au fost acordate în conformitate cu art. 274 C. proc. civ., prima instanță constatând culpa procesuală a pârâtei în promovarea prezentei acțiuni și având în vedere valoarea admisă de către instanța de fond, cât și faptul că judecata în fața primei instanțe a durat doi ani, perioadă în care s-au administrat probatorii complexe, onorariul perceput în cauză de avocat în fața instanței de fond este echitabil și reflectă valoarea muncii prestate de către acesta, astfel că, nu este justificată o eventuală reducere a acestuia.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta comuna A. prin Primar a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei atacate, iar pe cale de consecință, în urma judecării fondului cauzei, să se dispună respingerea acțiunii promovată de SC A. SA, ca nefondată. Cu privire la excepția nulității absolute a clauzei penale, invocată prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond și reiterată prin motivele de apel și concluziile scrise, recurenta susține că soluția pronunțată de instanța de apel este netemeinică, nefondată și nelegală, fiind rezultatul unei interpretări și aplicări greșite a legii, precum și a interpretării greșite a actului juridic dedus judecații.

Deși s-a arătat instanței de apel, că interpretarea și aplicarea dată de instanța de fond art. 1 din Legea nr. 313/1879 a fost nu numai greșită, ci și excesivă, adăugând la lege, întrucât acest text de lege nu distinge partea din contract în favoarea căreia este adoptat, or, conform principiului de drept unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă, instanța de fond s-a făcut vinovată de interpretarea discreționară a acestei prevederi legale, favorizând în mod nelegal reclamanta SC A. SA.

Mai susține recurenta că, decizia atacată este nelegală, fiind rezultatul interpretării și aplicării greșite a legii și cu privire la apărarea de fond invocată și prin motivele de apel, conform căreia, s-a solicitat instanței să dea eficiență juridică principiului de drept, accesorium sequitur principale, în sensul că, odată ce obligațiile rezultate din contractul principal au fost executate voluntar sau prin executare silită directă, funcția clauzei penale încetează.

În acest sens, se apreciază că debitul total aferent celor 4 facturi emise de către reclamanta SC A. SRL, în cuantum de 960.562,21 RON, precum și cheltuielile de executare în cuantum de 20.888,60 RON, au fost achitate în integralitate, până la data de 11 mai 2012, reclamanta solicitând pentru prima dată așa-zisele penalități de întârziere, prin convocarea la conciliere, din data de 2 iulie 2012. Pe cale de consecință, recurenta susține că penalitățile solicitate de reclamanta SC A. SA nu sunt corecte, întrucât prevederea contractuală la care aceasta face referire, respectiv art. 13 din contract, care reprezintă o clauză penală, este în fond o convenție accesorie față de convenția principală, din care rezultă clauza penală sau la care se atașează aceasta, în acest sens arată că sunt aplicabile principiile de drept rezultate din adagiul-accesorium sequitur principale, în sensul că dacă obligațiile rezultate din contractul principal sunt executate voluntar sau prin executare silită directă, funcția clauzei penale încetează.

Referitor la respingerea de către instanța de apel, a apărării de fond, formulată cu privire la posibilitatea instanței de judecată de a reduce clauza penală în temeiul art. 1070 C. civ., se arată că și aceasta este nelegală, fiind rezultatul unei interpretări și aplicări greșite a legii și a întregului material probator administrat în cauză. O altă critică a recurentei vizează faptul că instanța de apel a respins în mod nelegal, încuviințarea unei expertize contabile judiciare, având ca obiectiv calculul dobânzii legale la debitul restant în cuantum de 610.574,11 RON, aferent facturilor din 9 mai 2008; din 19 iunie 2008, având în vedere că prin această expertiză, instanța de apel putea constata caracterul excesiv al clauzei penale, sub aspectul „penalităților de întârziere”, acordate nelegal de instanța de fond.

Și în ceea ce privește soluția dată asupra incidenței art. 1079 C. civ., invocată de recurentă, aceasta consideră că hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală, fiind rezultatul interpretării și aplicării greșite a legii. Cu privire la respingerea excepției prescripției extinctive, recurenta apreciază că hotărârea instanței de apel este nefondată și sub acest aspect, fiind rezultatul unei interpretări și aplicări greșite a legii.

Astfel, având în vedere pe lângă dispozițiile imperativ prevăzute de art. 12 din Decretul 167/1958 faptul că, așa-zisele penalități de întârziere sunt „convenite” pentru fiecare zi de întârziere, recurenta solicită ca instanța de recurs să observe că pentru perioada 13 iunie 2008-22 iunie 2009 la factura din 9 mai 2008, respectiv pentru perioada 23 iulie 2008-22 iunie 2009 la factura din 19 iunie 2008 s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă, fiind interpretat eronat faptul că, pârâta comuna A. prin Primar a susținut că prescripția operează pe facturi și nu pe fiecare zi de întârziere.

Referitor la cheltuielile de judecată acordate reclamantei, în totalitate, de către instanța de fond, recurenta consideră că acestea au fost menținute nefondat și nelegal, prin interpretarea și aplicarea greșită a legii, de către instanța de apel și că, atâta vreme cât acțiunea reclamantei nu a fost admisă în totalitate, instanța de judecată, în lumina dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., avea posibilitatea reducerii onorariului de avocat. La termenul de judecată din 27 ianuarie 2015, Înalta Curte, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., din oficiu a pus în discuția părților calea de atac și competența de soluționare a acesteia, potrivit art. 286 și art. 287 16 din O.U.G. nr. 34/2006, rămânând în pronunțare asupra acesteia.

Astfel, Înalta Curte observă că prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 10 iulie 2012, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta comuna A. prin Primar a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 781.081,18 RON reprezentând penalități de întârziere, calculate conform contractului de lucrări din data de 17 martie 2008, pentru perioada 13 iunie 2008-11 mai 2012 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Litigiul dintre părți are ca obiect executarea unui contract de achiziție publică, reglementat de dispozițiile art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006. Potrivit dispozițiilor art. 287 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 „despăgubirile pentru repararea prejudiciului cauzat în cadrul procedurii de atribuire se soluționează în justiție prin acțiune separată”, iar conform art. 287 16 alin. (1) din O.U.G.

nr. 34/2006, modificată prin O.U.G. nr. 76/2010 „hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicare”. Din analiza textelor de lege evocate, se constată că, față de data introducerii acțiunii, 10 iulie 2012, calea de atac împotriva acesteia era recursul ce se putea exercita în termen de 5 zile de la comunicare, fiind astfel incidente dispozițiile art. 287 16 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, modificată prin O.U.G. nr. 76/2010. În acest context se reține că, instanța de apel a apreciat în mod greșit că este învestită cu soluționarea căii de atac a apelului, pronunțându-se astfel în complet de doi judecători, nerespectând în acest mod dispozițiile art. 54 din Legea nr. 304/2004, aplicabile litigiului, motivul de recurs evocat sancționând nesocotirea unor norme de ordine publică referitoare la compunerea și constituirea instanței.

Din această perspectivă, se constată că în speță, Curtea de Apel Constanța a soluționat în mod greșit calea de atac promovată la această instanță ca fiind apel, astfel că, Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia în vederea rejudecării cauzei, ca instanță de recurs. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ. va admite recursul declarat de recurenta comuna A. prin Primar, va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, ca instanță de recurs

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta comuna A. prin Primar împotriva deciziei civile nr. 318/2014 din 23 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, ca instanță de recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2015.