ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 198/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 198/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Constanța la data de 10 iulie 2012, sub nr. 8065/118/2012,

reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta comuna A. prin Primar a

solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 781.081,18 RON reprezentând

penalități de întârziere calculate conform contractului de lucrări din data de

17 martie 2008, pentru perioada 13 iunie 2008-11 mai 2012 și obligarea pârâtei

la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința

civilă nr. 371 din 4 februarie 2014, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă,

a respins ca nefondată excepția nulității absolute a clauzei penale din prisma

art. 1 din Legea nr. 313/1879 și excepția prescripției dreptului material la acțiune,

invocate de pârâtă prin întâmpinare, precum și cererea de reducere a penalităților

de întârziere formulată de pârâtă.

A admis în parte

acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta comuna A.

prin Primar, fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 610.574,11 RON

penalități de întârziere, reduse la valoarea debitului principal, datorate în temeiul

contractului de lucrări din data de 17 martie 2008, încheiat între părți.

A fost obligată

reclamanta să achite diferența de onorariu de expert în sumă de 500 RON către expert

contabil C.M., iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 30.115,74

RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut în ceea ce privește excepția nulității clauzei

penale din prisma art. 1 din Legea nr. 313/1879 că este neîntemeiată, întrucât dispoziția

legală invocată de către pârâtă nu este aplicabilă în prezenta cauză.

Astfel, conform

acestui text de lege „clauza penală în contractele de prestațiuni în natură este

nulă; încălcarea acestei dispoziții legale la clauza penală din contractele de prestațiuni

în natură este sancționată cu nulitatea absolută”. Această prevedere legală trebuie

interpretată în sensul că nu este permisă stipularea unei clauzei penale cât privește

neîndeplinirea obligației de către antreprenor, nefiind incidență și în cazul neîndeplinirii

obligației de plată a prețului de către beneficiar.

Interpretarea

contrară ar contraveni prevederilor art. 1082 C. civ., care prevăd că pe lângă prejudiciul

produs, creditorul are dreptul la daune interese, fiind de altfel contrazisă și

de reglementările ulterioare din domeniu, care prevăd posibilitatea agreării de

către părți a unor penalități de întârziere.

Contractul dintre

reclamantă și pârâtă prevede în art. 13.2, că debitoarea achizitoare datorează penalități

de întârziere în cotă de 0,1 % pentru fiecare zi din plata neefectuată, pentru situația

în care nu onorează facturile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei

convenite. În acest context, se reține că respectiva clauză penală a fost stabilită

doar pentru ipoteza neîndeplinirii obligației de plată a prețului de către beneficiar,

nefiind contrară prevederilor legale invocate de către pârâtă.

Cât privește excepția

prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță a constatat că și aceasta

este nefondată, față de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958

care prevăd că „odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal

se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii”.

Acest principiu

general înseamnă că odată cu dreptul la acțiune privind plata prețului se stinge

și dreptul la acțiune referitor la dobânzi, iar prin interpretarea acestui text

de lege, prin extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de aceasta, se

reține că întrerupându-se prescripția pentru dreptul la acțiune de a pretinde prețul

se întrerupe și prescripția dreptului la acțiune pentru dobânzi.

În cazul de față

au operat două cazuri de întrerupere a termenului de prescripție a dreptului material

la acțiune, și anume: admiterea acțiunii reclamantei în vederea recuperării prețului

contractului și recunoașterea voluntară de către pârâtă a existenței sumelor datorate,

acest din urmă caz de întrerupere reiese din adresele emise de către pârâtă către

autoritățile centrale în vederea avansării sumelor necesare achitării debitului

și din plățile voluntare efectuate.

Astfel, prin sentința

civilă nr. 146 din 16 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 7371/118/2009 al

Tribunalului Constanța a operat întreruperea termenului de prescripție extinctivă

a dreptului material la acțiune, atât pentru debitul principal, cât și pentru accesorii,

potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958.

În aceste condiții,

Tribunalul Constanța a respins ca nefondate argumentele pârâtei, potrivit cărora,

dreptul la acțiune care a început să curgă la data de 13 iunie 2008 pentru factura

din 9 mai 2008, respectiv la data de 23 iulie 2008 pentru factura din 19 iunie 2008.

De asemenea, prima

instanță a respins ca o chestiune prealabilă și cererea pârâtei de reducere a clauzei

penale, având în vedere temeiul de drept invocat aceasta, art. 1070 C. civ., reținându-se

că, instanța poate, în temeiul legii, să micșoreze cuantumul clauzei penale, în

caz de executare parțială a obligației, în temeiul art. 1070 C. civ., potrivit căruia,

„penalitatea poate fi împuținată de judecător, când obligația principală a fost

executată în parte”.

Prevederile acestui

articol se interpretează, prin prisma art. 1101 C. civ., care condiționează valabilitatea

plăților parțiale de acceptarea creditorului, și prin urmare art. 1070 din același

cod se aplică numai când creditorul acceptă plata parțială făcută de debitor ori

când asemenea plată era permisă prin contract, or, în prezenta cauză nu se poate

vorbi despre un acord al creditorului de a primi plățile parțiale, cât timp acesta

a apelat atât la instanța de judecată cât și la executorul judecătoresc în vederea

realizării dreptului său de creanță.

Cu privire la

fondul cererii de chemare în judecată, Tribunalul Constanța a constatat că, față

de situația de fapt reținută, în drept cererea de chemare în judecată este întemeiată.

În acest sens

se reținute că, două din cele patru facturi emise de către reclamantă în executarea

contractului au fost achitate de pârâtă la data de 31 martie 2008, respectiv la

data de 23 aprilie 2008, obiectul Dosarului civil nr. 7371/118/2009, fiind reprezentat

doar de facturile din 9 mai 2008 în valoare de 399.885,03 RON și din 19 iunie 2008

în valoare de 210.689,08 RON.

Din această perspectivă,

se reține că, debitul principal generator de penalități de întârziere este de 610.574,11

RON, astfel cum a susținut în mod corect pârâta, iar nu de 960.562,21 RON, cum greșit

a pretins reclamanta raportându-se la întreaga valoare a contractului, astfel că,

penalitățile de întârziere sunt datorate de către pârâtă doar pentru sumele achitate

cu întârziere, nu și pentru cele care au fost achitate în termenul de 5 zile de

la data emiterii facturii, în acest caz neexistând temei, nici legal și nici contractual

pentru obligarea pârâtei la daune interese.

Altfel spus, raportarea

reclamantei la întreg prețul contractului este greșită, dat fiind că penalitățile

de întârziere reprezintă suma cu care se acoperă prejudiciul cauzat prin executarea

cu întârziere a obligației de plată, ele neputând fi calculate și pentru sumele

plătite în termen, în cazul cărora nu s-a înregistrat un prejudiciu.

În speță, s-a

apreciat că toate condițiile răspunderii civile contractuale, sunt întrunite, în

sensul că pârâta nu a achitat prețul lucrărilor de care a beneficiat decât ca urmare

a executării silite, cauzând în acest sens reclamantei un prejudiciu egal cu penalitățile

stabilite convențional de către părți.

Împotriva acestei

soluții a declarat apel pârâta comuna A. prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Curtea de Apel

Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia

civilă nr. 318/2014 din 23 iunie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta

comuna A. prin Primar.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în legătură cu motivul care vizează excepția

nulității clauzei penale din prisma art. 1 din Legea nr. 313/1879 că este nefondat,

întrucât clauza penală privește întârzierea la plată pentru lucrările efectuate

și facturate, așa cum s-a convenit prin art. 13.2 din contract, obligație care nu

poate fi asimilată unei prestații în natură, situație care excede apărării apelantei-pârâte.

În ceea ce privește

obligarea la plata penalităților de întârziere, în condițiile în care debitul principal

a fost achitat și drept urmare încetase clauza penală, Curtea de Apel Constanța

a reținut că această apărare este neîntemeiată, având în vedere că, în mod corect,

prima instanță a acordat penalitățile de întârziere pentru perioada solicitată,

reținând că plata facturilor nu s-a realizat conform art. 13.2 din contract, limitându-se

însă până la data achitării debitului principal, iar prin achitarea debitului principal,

la 12 mai 2012, efectele clauzei penale au încetat, dar după această dată.

În ceea ce privește

motivul ce vizează reducerea efectelor clauzei penale s-a reținut, din perspectiva

art. 1070 C. civ., că instanța de fond a respins în mod corect cererea de reducere

a penalităților de întârziere, întrucât în speță, nu s-a prevăzut o clauză penală

într-o sumă fixă pentru neexecutarea întregii obligații asumate, ci s-au perceput

penalități de întârziere pentru suma pe care pârâta nu Ie-a plătit la scadență,

tocmai pentru a determina debitorul să-și execute obligațiile la termen.

În legătură cu

apărarea care privește nepronunțarea instanței de fond asupra incidenței dispozițiilor

art. 1079 C. civ., invocată prin întâmpinare, se reține, raportat la prevederile

art. 43 C. com., care stipulează că datoriile comerciale sunt exigibile la scadență

fără a fi necesară nicio formalitate de punere în întârziere.

Cu privire la

soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, se constată că, acțiunea

a fost formulată la 10 iulie 2012, în cuprinsul termenului de 3 ani, care a început

să curgă de la 16 februarie 2010, sens în care s-a apreciat că excepția a fost soluționată

corect.

În legătură cu

cheltuielile de judecată, se reține că acestea au fost acordate în conformitate

cu art. 274 C. proc. civ., prima instanță constatând culpa procesuală a pârâtei

în promovarea prezentei acțiuni și având în vedere valoarea admisă de către instanța

de fond, cât și faptul că judecata în fața primei instanțe a durat doi ani, perioadă

în care s-au administrat probatorii complexe, onorariul perceput în cauză de avocat

în fața instanței de fond este echitabil și reflectă valoarea muncii prestate de

către acesta, astfel că, nu este justificată o eventuală reducere a acestuia.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, pârâta comuna A. prin Primar a declarat recurs, întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia,

modificarea în tot a deciziei atacate, iar pe cale de consecință, în urma judecării

fondului cauzei, să se dispună respingerea acțiunii promovată de SC A. SA, ca nefondată.

Cu privire la

excepția nulității absolute a clauzei penale, invocată prin întâmpinarea formulată

în fața instanței de fond și reiterată prin motivele de apel și concluziile scrise,

recurenta susține că soluția pronunțată de instanța de apel este netemeinică, nefondată

și nelegală, fiind rezultatul unei interpretări și aplicări greșite a legii, precum

și a interpretării greșite a actului juridic dedus judecații.

Deși s-a arătat

instanței de apel, că interpretarea și aplicarea dată de instanța de fond art. 1

din Legea nr. 313/1879 a fost nu numai greșită, ci și excesivă, adăugând la lege,

întrucât acest text de lege nu distinge partea din contract în favoarea căreia este

adoptat, or, conform principiului de drept unde legea nu distinge nici interpretul

nu trebuie să distingă, instanța de fond s-a făcut vinovată de interpretarea discreționară

a acestei prevederi legale, favorizând în mod nelegal reclamanta SC A. SA.

Mai susține recurenta

că, decizia atacată este nelegală, fiind rezultatul interpretării și aplicării greșite

a legii și cu privire la apărarea de fond invocată și prin motivele de apel, conform

căreia, s-a solicitat instanței să dea eficiență juridică principiului de drept,

accesorium sequitur principale, în sensul că, odată ce obligațiile rezultate din

contractul principal au fost executate voluntar sau prin executare silită directă,

funcția clauzei penale încetează.

În acest sens,

se apreciază că debitul total aferent celor 4 facturi emise de către reclamanta

SC A. SRL, în cuantum de 960.562,21 RON, precum și cheltuielile de executare în

cuantum de 20.888,60 RON, au fost achitate în integralitate, până la data de 11

mai 2012, reclamanta solicitând pentru prima dată așa-zisele penalități de întârziere,

prin convocarea la conciliere, din data de 2 iulie 2012.

Pe cale de consecință,

recurenta susține că penalitățile solicitate de reclamanta SC A. SA nu sunt corecte,

întrucât prevederea contractuală la care aceasta face referire, respectiv art. 13

din contract, care reprezintă o clauză penală, este în fond o convenție accesorie

față de convenția principală, din care rezultă clauza penală sau la care se atașează

aceasta, în acest sens arată că sunt aplicabile principiile de drept rezultate din

adagiul-accesorium sequitur principale, în sensul că dacă obligațiile rezultate

din contractul principal sunt executate voluntar sau prin executare silită directă,

funcția clauzei penale încetează.

Referitor la respingerea

de către instanța de apel, a apărării de fond, formulată cu privire la posibilitatea

instanței de judecată de a reduce clauza penală în temeiul art. 1070 C. civ., se

arată că și aceasta este nelegală, fiind rezultatul unei interpretări și aplicări

greșite a legii și a întregului material probator administrat în cauză.

O altă critică

a recurentei vizează faptul că instanța de apel a respins în mod nelegal, încuviințarea

unei expertize contabile judiciare, având ca obiectiv calculul dobânzii legale la

debitul restant în cuantum de 610.574,11 RON, aferent facturilor din 9 mai 2008;

din 19 iunie 2008, având în vedere că prin această expertiză, instanța de apel putea

constata caracterul excesiv al clauzei penale, sub aspectul „penalităților de întârziere”,

acordate nelegal de instanța de fond.

Și în ceea ce

privește soluția dată asupra incidenței art. 1079 C. civ., invocată de recurentă,

aceasta consideră că hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală, fiind rezultatul

interpretării și aplicării greșite a legii.

Cu privire la

respingerea excepției prescripției extinctive, recurenta apreciază că hotărârea

instanței de apel este nefondată și sub acest aspect, fiind rezultatul unei interpretări

și aplicări greșite a legii.

Astfel, având

în vedere pe lângă dispozițiile imperativ prevăzute de art. 12 din Decretul 167/1958

faptul că, așa-zisele penalități de întârziere sunt „convenite” pentru fiecare zi

de întârziere, recurenta solicită ca instanța de recurs să observe că pentru perioada

13 iunie 2008-22 iunie 2009 la factura din 9 mai 2008, respectiv pentru perioada

23 iulie 2008-22 iunie 2009 la factura din 19 iunie 2008 s-a împlinit termenul de

prescripție extinctivă, fiind interpretat eronat faptul că, pârâta comuna A. prin

Primar a susținut că prescripția operează pe facturi și nu pe fiecare zi de întârziere.

Referitor la cheltuielile

de judecată acordate reclamantei, în totalitate, de către instanța de fond, recurenta

consideră că acestea au fost menținute nefondat și nelegal, prin interpretarea și

aplicarea greșită a legii, de către instanța de apel și că, atâta vreme cât acțiunea

reclamantei nu a fost admisă în totalitate, instanța de judecată, în lumina dispozițiilor

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., avea posibilitatea reducerii onorariului de avocat.

La termenul de

judecată din 27 ianuarie 2015, Înalta Curte, conform art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., din oficiu a pus în discuția părților calea de atac și competența de soluționare

a acesteia, potrivit art. 286 și art. 287

16

din O.U.G. nr. 34/2006, rămânând

în pronunțare asupra acesteia.

Astfel, Înalta

Curte observă că prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data

de 10 iulie 2012, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta comuna A. prin

Primar a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 781.081,18 RON reprezentând

penalități de întârziere, calculate conform contractului de lucrări din data de

17 martie 2008, pentru perioada 13 iunie 2008-11 mai 2012 și obligarea pârâtei la

plata cheltuielilor de judecată.

Litigiul dintre

părți are ca obiect executarea unui contract de achiziție publică, reglementat de

dispozițiile art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006.

Potrivit dispozițiilor

art. 287 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 „despăgubirile pentru repararea prejudiciului

cauzat în cadrul procedurii de atribuire se soluționează în justiție prin acțiune

separată”, iar conform art. 287

16

alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, modificată

prin O.U.G. nr. 76/2010 „hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată

cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicare”.

Din analiza textelor

de lege evocate, se constată că, față de data introducerii acțiunii, 10 iulie 2012,

calea de atac împotriva acesteia era recursul ce se putea exercita în termen de

5 zile de la comunicare, fiind astfel incidente dispozițiile art. 287

16

alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, modificată prin O.U.G. nr. 76/2010.

În acest context

se reține că, instanța de apel a apreciat în mod greșit că este învestită cu soluționarea

căii de atac a apelului, pronunțându-se astfel în complet de doi judecători, nerespectând

în acest mod dispozițiile art. 54 din Legea nr. 304/2004, aplicabile litigiului,

motivul de recurs evocat sancționând nesocotirea unor norme de ordine publică referitoare

la compunerea și constituirea instanței.

Din această perspectivă,

se constată că în speță, Curtea de Apel Constanța a soluționat în mod greșit calea

de atac promovată la această instanță ca fiind apel, astfel că, Înalta Curte va

admite recursul și va casa decizia în vederea rejudecării cauzei, ca instanță de

recurs.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și alin. (3) C. proc.

civ. va admite recursul declarat de recurenta comuna A. prin Primar, va casa decizia

atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, ca instanță de

recurs

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta comuna A. prin Primar împotriva deciziei civile nr. 318/2014

din 23 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe, ca instanță de recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2015.