ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2151/2015

Decizia nr. 2151/2015

Asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea arbitrală înregistrată la

28

mai

2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 47.380,78 RON reprezentând debit principal necontestat la data pronunțării hotărârii arbitrale nr. 28 din 06 aprilie 2012, obligarea pârâtei la plata sumei de 120.636,49 RON penalități de întârziere raportate la debitul de 265.490,65 RON, calculate pentru perioada 06 ocotombrie 2009-06 aprilie 2012, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor arbitrare.

Prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 61.028,51 RON reprezentând penalități de întârziere în procent de 0,5% calculate la debitul de 156.435,62 RON de la 31 ianuarie 2012 până la 06 aprilie 2012, astfel cum rezultă din hotărârea arbitrală pronunțată în Dosarul nr. x/2012.

Prin hotărârea arbitrală nr. 4/2014, Curtea de Arbitraj Comercial și Maritim de pe lângă Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța

a admis acțiunea arbitrală formulată de reclamanta pârâtă SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta-reconvenientă SC B. SRL.

A obligat pârâta-reconvenientă la plata către reclamanta a sumei de 47.380,78 RON, reprezentând debit principal necompensat la data pronunțării hotărârii arbitrale nr. 28 din 06 aprilie 2012 în Dosarul nr. x/2011.

A obligat pârâta-reconvenientă la plata către reclamanta a sumei de 1.210.636,49 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente debitului de 265.490,46 RON, calculate începând cu data de 06 octombrie 2009, data scadenței obligației de plată, și până la data de 06 aprilie 2012, data pronunțării hotărârii arbitrale nr. 28 în Dosarul nr. x/2011.

A obligat pârâta-reconvenientă la plata către reclamanta a sumei de 64.290 RON, cu titlu de cheltuieli de arbitrare.

A admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reconvenientă SC B. SRL, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC A. SRL.

A obligat reclamanta la plată către pârâta-reconvenientă a sumei de 61.028,51 RON, reprezentând penalități de întârziere, în procent de 0,5% pe zi de întârziere, aferente [debitului datorat în suma de 156.435,61 RON, calculate de la data de 31 ianuarie 2012 până la data 06 aprilie 2012, data pronunțării hotărârii arbitrale nr. 28 în Dosarul nr. x/2011.

A obligat reclamanta la plată către pârâta-reconvenientă a sumei de 13.618 RON cu titlu cheltuieli de arbitrare.

A compensat sumele reciproce datorate de părți până la concurența sumei de 51.028.51 RON, urmând ca diferența în valoare de

1.196.988,76 RON să fie achitată de pârâta-reconvenientă SC B. SRL către reclamanta SC A. SRL.

A dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părți până la concurența sumei de 13.618 RON, urmând ca diferența în valoare de 50.672 RON să fie achitată de pârâta-reconvenientă SC B. SRL către reclamanta SC A. SRL.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Arbitraj a reținut că excepția de neexecutare a contractului este nefondată, întrucât obligațiile reciproce ale părților nu își au temeiul în același act juridic, mențiunea olografă înscrisă în partea albă a ultimei file a contractului nr. x/2009, nu conduce la existența unei înțelegeri acceptată și recunoscută de cele două părți, nu există identitate de persoană între persoana-pârâtă SC A. SRL semnatară a contractului nr. x/2009 și SC A. SRL ca societate menționată la Rubrica „cumpărător” din factura fiscală din 30 iunie 2008.

De asemenea, pârâta-reconvenientă nu face dovada executării propriilor obligații la factura din 22 septembrie 2009, iar factura din 22 septembrie 2009 a fost acceptată la plată.

Obligațiile corelative izvorâte din contractul nr. x/2009 au fost analizate irevocabil prin hotărârea arbitrală nr. 28 din 06 aprilie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/2012.

În ceea ce privește acțiunea principală, s-a reținut că suma de 47.380,78 RON, reprezintă debit principal necompensat la data pronunțării hotărârii arbitrale pronunțată în Dosarul nr. x/2011, iar suma de 1.210.363,49 RON penalități de întârziere aferente debitului de 265.490,46 RON calculate începând cu data de 06 octombrie 2009.

În legătură cu apărarea pârâtei-reconveniente privind limitarea penalităților de întârziere la nivelul sumei datorate, s-a avut în vedere că obligațiile născute după luna iulie 2009 nu pot fi guvernate de o lege abrogată, în speță, de prevederile Legii nr. 469/2002.

În ceea ce privește cererea reconvențională, s-a reținut că prin hotărârea nr. 28/2012, prin care s-a statuat in mod irevocabil că la data de 06 aprilie 2014, reclamanta datora pârâtei-reconveniente suma de 156.435,61 RON, și astfel că este îndreptățită să primească penalitățile de întârziere calculate de la data de 31 ianuarie 2012 până la data de 06 aprilie 2012, data soluționării Dosarului nr. x/2012.

În baza prevederilor art. 1144, 1145 C. civ., s-a dispus compensarea sumele datorate de părți până la concurența sumei de 61.028,51 RON, urmând ca diferența în valoare de 1.196.988,76 RON să fie achitată de pârâta-reconvenientă SC B. SRL către reclamanta SC A. SRL.

Aceeași situație a intervenit și în legătură cu cheltuielile de judecată.

Reclamanta SC B. SRL a formulat acțiune în anularea hotărârii arbitrale nr. 6/2014, în baza art. 364 lit. f) C. proc. civ. din 1865, invocând următoarele critici:

- excepția prematurității introducerii cererii prin lipsa procedurii prealabile prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. a fost soluționată greșit;

- penalitățile de întârziere au fost acordate reclamantei greșit, întrucât tribunalul arbitral nu a avut în vedere excepția de neexecutare a contractului din culpa acestuia, iar pe de altă parte acestea trebuiau limitate la suma de 265.490 RON;

- a dispus compensarea debitelor deși niciuna din părți nu a solicitat, iar pe de altă parte acest lucru contravine dispozițiilor legale.

Prin sentința civilă nr. 1 din 17 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

s-a respins, ca nefondată, acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC B. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL și a fost obligată reclamanta către pârâtă la 4.000 RON cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește primul motiv, instanța a reținut că acesta nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 364 lit. f) C. proc. civ., astfel:

Tribunalul arbitral, fiind sesizat cu excepția prematurității cererii principale, în baza art. 720

1

C. proc. civ., s-a pronunțat în sensul că această excepție nu poate fi reținută, cu motivarea că această procedură nu este specifică acțiunilor arbitrale, ci contenciosului comercial de competența instanțelor judecătorești.

În legătură cu motivul al ll-lea al acțiunii în anulare care vizează acordarea penalităților de întârziere, instanța a reținut următoarele:

Prin cererea arbitrală, reclamanta a solicitat acordarea penalităților de întârziere calculate ca urmare a îndeplinirii cu întârziere a obligației de plată, pentru perioada 06 octombrie 2009-06 aprilie 2012, a debitului de 265.490,46 RON, respectiv 1.210.363,49 RON.

Hotărârea arbitrală s-a pronunțat în limita cererii formulate, respectiv nu a acordat penalități mai mari decât s-ar fi solicitat.

Curtea de apel a mai reținut că apărările reclamantei conform cărora instanța nu a reținut excepția de neexecutare a contractului nr. x/2009, precum și faptul că nu a limitat penalitățile de întârziere, exced situației reglementată de art. 364 lit. f) C. proc. civ.

Pe de altă parte, chiar și făcând abstracție de limita impusă de art. 364 lit. f) C. proc. civ. (acordarea mai mult decât s-a solicitat ori nepronunțarea asupra a ceea ce s-a cerut), Tribunalul arbitral a analizat corect excepția de neexecutare invocată de reclamantă, întrucât obligațiile reciproce ale părților nu își au temei în același act, iar această excepție a mai fost analizată prin hotărârea nr. 28/2012, atunci când s-au stabilit debitele reciproce și s-a constatat compensarea.

Penalitățile au fost calculate conform clauzei penale sumelor constatate prin hotărârea nr. 28/2012 de la nașterea debitului și până la operarea compensării (06 aprilie 2012).

Totodată, curtea de apel a arătat că invocarea în apărare a prevederilor Legii nr. 469/2002 nu este întemeiată, întrucât aceasta era abrogată la data încheierii contractului nr. x/2009.

În ceea ce privește ultimul motiv al acțiunii în anulare, instanța a constatat că nici acesta nu poate fi reținut atâta vreme cât nu s-au încălcat limitele investirii de către părți.

Compensarea depusă prin dispozitivul hotărârii arbitrale este consecința admiterii atât a acțiunii principale cât și cererii reconvenționale.

Pe de altă parte, compensarea este impusă de disp. art. 1144 din C. civ. din 1864, care prevede că „compensația se operează de drept, în puterea legii, și chiar când debitorii n-ar ști nimic despre aceasta; cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată și până la concurența cotităților lor respective”.

Pentru aceste considerente, având în vedere că hotărârea arbitrală nu a fost pronunțată cu nesocotirea prevederilor art. 364 lit. f) C. proc. civ. din 1865, curtea de apel a respins acțiunea ca nefondată și, în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat-o pe reclamanta SC B. SRL la plata către pârâtă la 4.000 RON cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC B. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterea acțiunii și anulării în parte a hotărârii arbitrale cu consecința respingerii cererii principale și admiterea cererii reconvenționale.

Recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici:

- curtea de apel în mod nelegal a respins excepția de neîndeplinire a procedurii prealabile prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., reținând că această chestiune nu se încadrează în temeiul de anulare prevăzut de art. 364 lit. f) C. proc. civ. invocat;

În mod nelegal instanța a respins excepția de neexecutare a contractului și a obligat-o la plata penalităților de întârziere.

Recurenta-reclamantă arată că prin contractul încheiat în 01 septembrie 2009, pârâta SC A. SRL și-a luat obligația de livrare a cantității de 500 de tone de floarea soarelui, din

care a livrat 397,43 tone floarea soarelui, rămânând de livrat cantitatea de 102,57 tone floarea soarelui.

Având în vedere că pârâta nu a mai înțeles să livreze restul cantității contractate, recurenta-reclamantă a înțeles să opună acesteia excepția de neexecutare a contractului, sens în care a refuzat plata cantității de floarea soarelui deja livrată, până la îndeplinirea în totalitate a obligațiilor contractuale.

În

consecință, recurenta-reclamantă susține că nu poate fi obligată la plata penalităților de întârziere solicitate de pârâtă, în condițiile în care a înțeles să opună acesteia, excepția de neexecutare a contractului, tocmai ca urmare a nerespectării obligațiilor contractuale de către pârâta SC A. SRL.

- recurenta consideră că în mod greșit s-a dispus obligarea sa la plata penalităților de întârziere, întrucât la momentul încheierii contractului părțile au convenit ca suma de 193.470,20 RON ce făcea obiectul facturii fiscale din 30 iunie 2008, emisă de SC B. SRL pe numele SC A. SRL să fie compensată cu valoarea facturii din 22 septembrie 2009, în sumă de 352.114,55 RON, emisă în temeiul contractului din 01 septembrie 2009, urmând ca diferența rămasă în sumă de 158.644,35 RON să fie compensată cu contractele de vânzare-cumpărare din 02 septembrie 2009, din 25 septembrie 2009 și din 07 octombrie 2009, prin care SC B. SRL livrase marfa intimatei-reclamante în valoare de 243.059,7 RON.

În

consecință, după efectuarea compensărilor intimata-pârâtă SC A. SRL mai datorează suma de 84.415,35 RON, neputând pretinde penalități de întârziere.

- recurenta mai susține și faptul că instanța nu a avut în vedere că penalitățile nu puteau depăși debitul de 265.490,4 RON.

Astfel, în contractul încheiat de părți, la art. 4 alin. (1), părțile au convenit ca neachitarea facturii la data scadenței atrage penalități de 0,5% pe zi de întârziere, calculate la valoarea debitului restant, fără a se mai face mențiunea expresă că valoarea penalităților de întârziere poate depăși cuantumul sumei datorate, prin urmare, reclamanta nu poate solicita penalități de întârziere decât până la valoarea debitului datorat în sumă de 265.490,46 RON.

Arată că acest punct de vedere este împărtășit și de legiuitor în Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, care în art. 4 alin. (3), prevede că totalul penalităților de întârziere nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.

- recurenta-reclamantă susține că instanța de fond și-a depășit atribuțiile judecătorești și a dat mai mult decât s-a cerut când în dispozitivul hotărârii arbitrale a hotărât compensarea debitului solicitat de

către pârâtă cu penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă, în condițiile în care niciuna dintre părți nu a solicitat acest lucru, pe de o parte, iar pe de altă parte, această compensare contravine dispozițiilor legale în materia compensării, conform cărora nu se pot compensa debite cu penalități de întârziere.

Intimata-pârâtă SC A. SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, susținând că deși art. 304

1

C. proc. civ. prevede că recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304 din același cod, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele, practica instanței supreme este în sensul că, în situația recursului exercitat împotriva unei sentințe pronunțate în acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale, un astfel de control nu este permis atâta timp cât însăși judecata în anulare nu are un caracter devolutiv.

Examinând cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimată, înalta Curte constată că aceasta nu este fondată și urmează a fi respinsă, întrucât, pe de o parte sentința recurată neputând fi - potrivit legii, respectiv potrivit art. 366 alin. (2) C. proc. civ. - atacată cu apel, sunt incidente dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., invocate de recurentă, iar pe de altă parte criticile avansate prin recurs fac posibilă încadrarea acestora - conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. - în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta reproșând instanței în fond greșita aplicare a dispozițiilor art. 364 lit. f) C. proc. civ.

Examinând recursul reclamantei prin prisma criticilor formulate de aceasta referitoare la greșita aplicare de către instanța judecătorească a dispozițiilor menționate se constată că acesta nu este fondat.

Potrivit art. 364 lit. f) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare atunci când „tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.

Analizând argumentele recurentei, Înalta Curte constată că niciuna din ipotezele prevăzute de acest text legal nu se regăsește în speță, cum corect a reținut instanța de control judecătoresc, întrucât instanța arbitrală nu a nesocotit limitele învestirii.

Curtea de apel a constatat cu justețe că hotărârea arbitrală s-a pronunțat în limita cererii formulate de reclamantă (prin care a solicitat penalități de întârziere calculate pentru perioada 06 octombrie 2009-06 aprilie 2012, a debitului de 265.490,46 RON, respectiv 1.210.363,49 RON), respectiv nu a acordat penalități mai mari decât s-ar fi solicitat.

Totodată, controlul efectuat de instanță asupra hotărârii arbitrale este un control de legalitate și nu de temeinicie și de aceea invocarea motivului prevăzut de lit. f) a art. 364 C. proc. civ. nu trebuie să fie un pretext pentru a se solicita instanței reexaminarea pe fond a litigiului arbitral.

Prin urmare, față de dispozițiile art. 364 C. proc. civ., care precizează că o hotărâre arbitrală poate fi desființată numai pentru motivele expres prevăzute, care nu privesc reexaminarea hotărârii respective sub aspectul soluționării fondului litigiului de către tribunalul arbitral, motivele expres și limitativ prevăzute de art. 364 C. proc. civ. nevizând greșita judecată a litigiului în fapt sau în drept, criticile avansate de recurentă cu privire la modul în care tribunalul arbitral a stabilit situația de fapt și de drept, a apreciat probele administrate și a soluționat cauza dedusă arbitrajului urmează a nu fi examinate.

Altfel spus, aprecierile tribunalului arbitral referitoare atât la faptul că procedura prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. nu este specifică acțiunilor arbitrale, ci contenciosului comercial de competența instanțelor judecătorești, cât și la faptul că nu se poate reține excepția de neexecutare a contractului nr. x/2009, întrucât obligațiile reciproce ale părților nu își au temei în același act, această excepție fiind analizată prin hotărârea nr. 28/2012, atunci când s-au stabilit debitele reciproce și s-a constatat compensarea, dar și faptul că penalitățile de întârziere au fost calculate conform clauzei penale sumelor constatate prin hotărârea nr. 28/2012 de la nașterea debitului și până la operarea compensării (06 aprilie 2012), Legea nr. 469/2002 invocată de reclamantă fiind abrogată la data încheierii contractului nr. x/2009, țin în mod evident de dezlegarea dată fondului cauzei, aspecte ce nu pot fi repuse în discuție pe calea acțiunii în anulare.

De altfel, curtea de apel a reținut în mod corect că aceste motive de anulare nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 364 lit. f) C. proc. civ.

În mod corect a respins curtea de apel și susținerile potrivit cărora instanța și-a depășit atribuțiile judecătorești și a dat mai mult decât s-a cerut când în dispozitivul hotărârii arbitrale a hotărât compensarea debitului solicitat de către pârâtă cu penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă, în condițiile în care niciuna dintre părți nu a solicitat acest lucru, pe de o parte, iar pe de altă parte, această compensare contravine dispozițiilor legale în materia compensării, conform cărora nu se pot compensa debite cu penalități de întârziere.

Instanța a reținut în mod legal că nu s-au încălcat limitele învestirii de către părți, compensarea dispusă prin dispozitivul hotărârii arbitrale fiind consecința admiterii atât a acțiunii principale, cât și a cererii reconvenționale, având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 1144 C. civ., compensarea legală operează de drept, în puterea legii, chiar și când debitorii n-ar ști nimic despre aceasta.

Astfel fiind, sentința recurată fiind legală și temeinică, dându-se eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul recurentei împotriva sentinței menționate urmează a fi respins ca nefondat.

Cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă SC B. SRL, ca parte căzută în pretenții, urmează a fi obligată să plătească intimatei SC A. SRL suma de 6.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă SC A. SRL.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC B. SRL împotriva sentinței civile nr. 1 din 17 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă pe recurenta-reclamantă SC B. SRL la plata sumei de 6.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC A. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2015.