ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2650/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la 24.05.2018, reclamanta A. S.A. i-a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.R.F.P. Galați-A.J.F.P. Constanța, Ministerul Tineretului și Sportului, B. și Municipiul Constanța prin Primar, reprezentat de Consiliul Local Constanța pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilelor situate în Constanța, str. x: C1 "Club Nautic", compus din construcție P+1 cu suprafață construită la sol de 292,24 m2 și suprafață desfășurată de 632,78 m2; C2 - terasă și foișor cu suprafață construită de 233,88 m2; C3-anexă cu suprafață construită de 38,43 m2; C4-magazie, cu suprafață construită de 29,99 m2, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 2792/15.11.2018, Tribunalul Constanța, secția I Civilă a respins ca nefondată excepția netimbrării și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanța prin Primar și a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, respingând în consecință acțiunea; de asemenea, tribunalul a obligat reclamanta la plata către pârâtul Municipiul Constanța a sumei de 1.487,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 72/C din 12 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, s-a respins apelul declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator C..

Recursul declarat în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin administrator C.. Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârilor instanțelor inferioare și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. În motivarea cererii de recurs s-au arătat, în esență, următoarele: a) Decizia atacată încalcă dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. b) și art. 36 C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 563 și art. 566 C. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Eroarea fundamentală săvârșită de instanță este aceea că a soluționat acțiunea prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar nu pe fondul ei. S-a refuzat compararea titlurilor părților, deși art. 35 C. proc. civ. obliga la cercetarea fondului, câtă vreme recurenta pretinde că are calitatea de proprietar al imobilului în litigiu. b) Au fost încălcate dispozițiile art. 1201 C. civ. 1864 și cele ale art. 430 și urm. din noul C. proc. civ., ceea ce de asemenea atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (2) pct. 8 C. proc. civ. S-a apreciat în mod greșit că prin decizia civilă nr. 5565/16.10.2001 a Curții Supreme de Justiție s-a dezlegat irevocabil problema titularului dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, precum și că această dezlegare se impune în prezentul proces, câtă vreme nu era întrunită nici cerința triplei identități (părți, obiect și cauză) între procese cerută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și nu erau aplicabile nici prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. privitoare la efectul pozitiv al lucrului judecat. Sub acest din urmă aspect, este important a avea în vedere că în procesul finalizat prin decizia civilă nr. 5565/2001 a Curții Supreme de Justiție s-a soluționat o acțiune posesorie, iar nu o acțiune petitorie. c) Incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este atrasă și de faptul că a fost lăsată fără efecte sentința civilă nr. 5223/25.03.2003 a Judecătoriei Constanța, deși prin aceasta se stabilise în mod irevocabil că reclamanta dobândise un drept de proprietate asupra imobilului. Faptul că această hotărâre nu a fost pronunțată în contradictoriu cu titularul dreptului de proprietate asupra terenului (UAT Municipiul Constanța) și cu entitatea implicată în privatizare nu poate conduce la ignorarea completă a realității juridice care se degajă din considerentele și dispozitivul hotărârii respective. d) Decizia atacată încalcă dispozițiile art. 430 alin. (2) și pe cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Este de observat că prin decizia civilă nr. 62/C/18.05.2016 a Curții de Apel Constanța, pronunțată într-un proces privitor la plângere de carte funciară a actualei recurente, s-a stabilit că recurenta are calitate procesuală activă, însă plângerea a fost respinsă în principal pentru motivul că dezlegarea raporturilor dintre părți s-ar putea face doar în cadrul unei acțiuni în revendicare. În considerarea acestei dezlegări, reclamanta-recurentă a promovat prezenta acțiune civilă. e) Decizia atacată încalcă următoarele dispoziții legale; - art. 555 alin. (1) - (3) și urm. C. civ. - art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO; - art. 3 și 5 din Legea nr. 5/1978 privind organizarea și funcționarea întreprinderilor; - art. 1, 3, 4, 5, 912, 31, 32, 33 și 84 din Legea din 6 februarie 1924 pentru persoanele juridice (Asociații și Fundații) cu Anexa nr. 1 - Regulament de aplicarea dispozițiilor pentru persoanele juridice; - art. 26, 28, 31, 32, 33 și 35 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice; - art. 27 din Constituția României din 1965; - art. 1, 17, 18, 19,20 alin. (1) și art. 53 din Legea nr. 15/1991; - art. 1, 3 și 7 din H.G. nr. 945 din 11 august 1990 privind inventarierea și reevaluarea patrimoniului unităților economice de stat, precum și Cap. 1 și 2 din Anexa nr. 1 conținând Norme metodologice privind inventarierea și reevaluarea; - art. 1, 5 și 6, precum și pct. 24 din Anexa la H.G. nr. 1176/1990. Prin aceasta, este, de asemenea, atrasă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. La data de 14.01.2020 recurenta a depus o completare la motivele de recurs prin care, în esență, a arătat următoarele: a) Trebuie reținută autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 811/A din 13.03.2019 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/2017, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Prin această decizie civilă s-a statuat că actuala recurentă este titulara obligației de plată a taxelor și impozitelor aferente imobilului din prezentul litigiu, astfel că această statuare trimite la concluzia că recurenta este cea care are calitatea de proprietar al imobilului, căci numai de pe această poziție i s-ar putea pretinde să plătească taxe și impozite. b) În sensul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 5223/25.03.2003 a Judecătoriei Constanța, prin care se constatase că în patrimoniul recurentei existente la data înființării ei prin H.G. nr. 1176/1990 între care și construcția "clădire nautică" în suprafață de 294,92 mp. c) decizia civilă nr. 5565/2001 a Curții Supreme de Justiție nu putea fi invocată cu autoritate de lucru judecat în prezentul proces, câtă vreme obiectul acțiunii în care s-a pronunțat această deciziei era evacuare, iar în procesul de față acțiunea reclamantei este una în revendicare. Se impunea respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei și judecare pe fond a acțiunii.

Apărările formulate în cauză Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a depus, la data de 30.01.2020, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă. La data de 31.01.2020 a fost depusă întâmpinare de către intimatul B., solicitând respingerea recursului ca nefondat. Intimatul Ministerul Tineretului și Sportului a depus, la data de 02.02.2020, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică, a deciziei instanței de apel. La data de 17.02.2020 au fost depuse, de către recurenta-reclamantă, răspunsuri la întâmpinările formulate de intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța și B.. La data de 25.02.2020 a fost depusă întâmpinare de către intimata UAT Municipiului Constanța prin primar, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-reclamantă a depus, la data de 27.02.2020, răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul Ministerul Tineretului și Sportului.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator provizoriu C., împotriva deciziei civile nr. 72/C din 12 iunie 2019 și a încheierii de ședință din 05 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă și a fixat termen pentru judecata recursului la 09 decembrie 2020, complet C6 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților. II. Judecata în recurs. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: Pentru a reține că reclamanta A. S.A. (fostă S.C. D. S.A. București) este lipsită de calitate procesuală activă în prezentul proces și, din acest motiv, pentru a dispune respingerea acțiunii reclamantei, prima instanță s-a întemeiat, decisiv, pe soluția și unele dezlegări cuprinse în decizia nr. 5565 din 16 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, pronunțată în dosarul nr. x/2000. A avut în vedere prima instanță că prin această decizie: - nu s-a acordat valoare juridică de titlu împrejurării că bunul imobil în litigiu a fost înscris în cadrul mijloacelor fixe din patrimoniul societății la momentul emiterii H.G. nr. 1176/1990, pentru că în caz contrar ar fi dat eficiență art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și ar fi pronunțat altă soluție; - contrar susținerilor reclamantei, care se apără afirmând că litigiul soluționat în recurs de Curtea Supremă de Justiție nu a privit dreptul de proprietate, considerentele deciziei nr. 5565/2001 nu lasă nicio îndoială asupra problemei de drept analizate, statuându-se cu autoritate de lucru judecat că "în cauză, pentru ca reclamanta să ceară evacuarea pârâtului din imobilul și construcțiile anexa cunoscut sub numele de Bază Sportivă pentru Sporturi nautice situat pe malul lacului Siutghiol, trebuia să se dovedească că este proprietara acestuia". Această statuare a instanței supreme relevă necesitatea ca reclamanta să exhibe un titlu valabil, care să exteriorizeze atributele unui drept real (dreptul de proprietate), iar nu un drept de creanță. Instanța de apel și-a însușit soluția și argumentele esențiale ale primei instanțe, apreciind, în consecință, că atâta vreme cât prin decizia nr. 5565/2001 a Curții Supreme de Justiție "…. s-a stabilit că reclamanta A. S.A. nu are un drept de proprietate asupra Bazei Nautice (în fapt, Curtea Supremă a arătat că reclamanta nu are nici măcar calitatea de detentor a acestui bun), (…) în mod corect prima instanță a respins cererea în revendicare pentru lipsa calității procesuale pasive" . Având în vedere că aceste argumente sunt cele care fundamentează soluția de respingere a acțiunii de față pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei, Înalta Curte consideră util a examina unele aspecte privitoare la obiectul și natura juridică a cererii (acțiunii) deduse judecății în procesul finalizat prin decizia nr. 5565/2001 a Curții Supreme de Justiție (în dosarul nr. x/2000), precum și la efectele juridice ale unora dintre dezlegările cuprinse în considerentele acestei decizii. Astfel cum rezultă din copia cererii de chemare deduse judecății în dosarul sus-arătat, reclamanta S.C. D. S.A. București l-a chemat în judecată pe pârâtul B. "pentru evacuare din imobilul și construcțiile aferente, pe cale le ocupa fără drept, imobil cunoscut sub numele de "Bază Sportivă pentru sporturi nautice", situat pe malul lacului Siutghiol". În motivarea în fapt a acestei cereri de chemare în judecată reclamanta a arătat, între altele, că "dețineam terenul și construcțiile aferente din anul 1974, conform cu "Acordul Unic" nr. 166/12.04.1974, al fostului Consiliu Popular Județean Constanța", că "Ani de zile, clădirile pe care le posedă au fost folosite de "Secția caiac-canoe" a Clubului sportiv "B.", că "… între Societatea noastră și pârâte nu există contract de închiriere". Sub aspectul fundamentării juridice a cererii sale, reclamanta a arătat că "În drept, ne întemeiem acțiunea pe dispozițiile art. 674 C. civ. și art. 14 din Legea nr. 5/1973." Prin indicarea ca temei a dispozițiilor art. 674 C. proc. civ. 1864 reclamanta a stabilit fără echivoc natura juridică a acțiunii sale, aceasta fiind o acțiune posesorie, în condițiile în care art. 674 C. proc. civ. 1865 aparține capitolului VIII, intitulat "Cererile privitoare la posesiune" din cartea VI, intitulată "Proceduri speciale" a acestui Cod. De observat, totodată, că potrivit art. 14 din Legea nr. 5/1973 "locuința poate fi ocupată numai după încheierea contractului de închiriere". Acest temei al judecății a fost menținut, astfel că inclusiv după desființarea de către Tribunalul Constanța a sentinței civile nr. 4486/25.03.1998 a Judecătoriei Constanța (prin care acțiunea fusese soluționată în primă instanță) și reținerea cauzei spre a fi judecată în primă instanță de către Tribunalul Constanța reclamanta și-a păstrat acest temei al cererii sale, în "Precizările" depuse la data de 25.05.1999 făcând referiri la faptul că reclamanta a exercitat o posesie de bună-credință "… comportându-se ca un adevărat proprietar, săvârșind acte materiale, de deținere, de întrebuințare și de folosință a terenului și de administrare asupra construcției…" . Împrejurarea că, în pofida unor dezvoltări argumentative făcute în cuprinsul evocatelor precizări, și care aduc în discuție inclusiv aspecte privitoare la situația de drept (iar nu doar de fapt, specifice posesiei), limitele învestirii instanței de judecată de către reclamantă se circumscriu acțiunii posesorii, iar nu (și) unei acțiuni petitorii care să pună în discuție un drept de proprietate al reclamantei și, eventual, un drept real pe care pârâta să îl opună, rezultă și din faptul că prin concluziile scrise depuse ulterior încheierii dezbaterilor în dosarul nr. x/1998 a Tribunalului Constanța pârâtul însuși a menționat expres că solicită "… respingerea cererii posesorii formulată de reclamanta S.C. D. S.A. București pentru lipsa calității procesuale pasive." A mai arătat pârâtul în concluziile scrise și că "… reclamanta nu-și dovedește calitatea de proprietar, posesor sau detentor al bazei nautice și care ar fi fost tulburat de fapt sau deposedat de către noi, prin violență sau amenințări", precum și că "solicităm să respingeți pe fond cererea reclamantei ca inadmisibilă întrucât nu sunt întrunite cumulativ cerințele art. 674 C. proc. civ. și anume: - să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare; - reclamantul să fi posedat cel puțin un an înainte de tulburarea posesiei; - posesia reclamantului să fi fost utilă, adică să fie întrunite cerințele art. 1864-1847 C. civ. Prin înscrisul denumit "Completare la întâmpinare și precizări" pârâtul S.C. B. a învederat Tribunalului Constanța, în dosarul nr. x/1998, că solicită admiterea excepției lipsei calității sale procesuale active, făcând apoi referire la prevederile art. 674 și 675 C. proc. civ. și arătând, între altele, că "… numai S.C. B. a avut o posesie continuă, netulburată și publică a bazei nautice din 01.07.1984 și până în prezent, nefiind tulburat de către nimeni în posesia bazei….". A mai arătat pârâtul, la finele acestor "Completări", că "… S.C. D. S.A. București nu deține niciun titlu de proprietate sau autorizație de construcție în nume propriu pentru baza nautică și mai mult, nu a posedat-o sub nici un titlu anterior cererii de evacuare", pârâtul fiind cel care "… posedă cu bună credință și printr-o justă cauză baza nautică, posedând-o netulburat timp de peste 13 ani…". Astfel fiind, a conchis pârâtul că solicită respingerea cererii de evacuare "pentru lipsă de calitate procesuală activă și pe fond ca inadmisibilă nefiind întrunite cerințele art. 674 C. proc. civ..". Tot astfel, observă Înalta Curte și că Tribunalul Constanța, judecând în primă instanță acțiunea prin sentința civilă nr. 1067/COM/06.07.1999, a menționat în considerente, cu referire la cererea de chemare în judecată, că "În drept reclamanta a invocat dispozițiile art. 674 C. proc. civ.." . La judecata în apel declarat împotriva acestei sentințe pârâtul intimat B. a reiterat, prin întâmpinare, că "Învestită de reclamanta S.C. D. S.A. București în temeiul prevăzut de art. 674 C. proc. civ., în mod corect instanța a procedat la analiza și pronunțarea pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei". . Mai observă Înalta Curte că prin înscrisul denumit "Răspuns" depus de reclamanta apelantă S.C. D. S.A. București în dosarul nr. x/1999, privitor la judecata apelului contra sentinței civile nr. 1067/COM/06.07.1999 a Tribunalului Constanța, arată reclamanta că "Referitor la temeiul juridic al acțiunii, poate ar fi fost mai inspirată combinarea art. 674 din C. proc. civ. cu art. 1846-1847 din C. civ., decât cu Legea nr. 5/1973…". În fine, referiri la particularitățile juridice ale acțiunii au făcut atât reclamanta S.C. D. S.A., cât și pârâtul B., și prin alte înscrisuri adresate Curții de Apel Constanța, ca instanță de apel. Față de toate cele arătate mai sus, pe care Înalta Curte a înțeles, în cuprinsul prezentei decizii, să le evidențieze într-o manieră cât mai lămuritoare, concluzia care se impune este aceea că în procesul care a debutat la Judecătoria Constanța prin cererea de chemare în judecată înregistrată de reclamanta S.C. D. S.A. București împotriva pârâtului B. și s-a finalizat prin decizia civilă nr. 5564/16.10.2001 a Curții Supreme de Justiție, pronunțată în recurs în dosarul nr. x/2001, acțiunea dedusă judecății a fost, în planul naturii sale juridice, una posesorie, întemeiată pe dispozițiile art. 674 C. proc. civ. 1865. Astfel fiind, a fost vorba despre o acțiune civilă cu caracter particular, supusă unor condiții de admisibilitate proprii. Are în vedere Înalta Curte, cu privire la acest aspect, că o particularitate nu doar esențială, ci și definitorie a acțiunii posesorii (în oricare dintre formele ei recunoscute sub C. proc. civ. 1865, respectiv acțiunea posesorie de drept comun, zisă și în complângere, ori acțiunea posesorie specială, zisă și în reintegrare) este aceea că pe calea unei asemenea acțiuni se pune în discuție și este apărată exclusiv posesia, ca stare de fapt, fără a avea relevanță și a fi necesar să se analizeze dacă posesorul (sau cel care se pretinde posesor) este și titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Rezultă, totodată, că într-o acțiune posesorie nu trebuie pus în discuție și analizat vreun drept (de proprietate sau de altă natură) asupra bunului, întreaga verificare jurisdicțională și, implicit, susținerile părților, iar mai apoi dezlegările instanței fiind necesar a se limita la starea de fapt a posesiei și la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate specifice acțiunii posesorii. Altfel, s-ar ajunge la o inadmisibilă confuziune a posesoriului cu petitoriul, deși procedura specială de judecată a acțiunilor posesorii, centrată fiind pe celeritate, nu este compatibilă cu cercetarea pe fond a unui drept real. Prin urmare, trebuie considerat că atunci când reclamantul a promovat o acțiune posesorie, învestind instanța cu aceasta și, prin forța fundamentalului principiu al disponibilității, obligând-o să o soluționeze, obiectul verificării jurisdicționale este necesar a se circumscrie acestor limite, conform regulii pe care o afirmă art. 129 alin. (6) C. proc. civ. 1865: "În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății". De aici, și concluzia că atunci când se analizează autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești prin care este soluționată o acțiune posesorie, înțelegerea efectelor și, în genere, a altor implicații juridice ale acesteia trebuie să țină seama de particularitățile unei asemenea judecăți. Are în vedere Înalta Curte că deși inclusiv sub C. proc. civ. 1865 se admitea că intrau în autoritatea lucrului judecat nu doar soluția cuprinsă în dispozitiv, ci și considerentele pe care dispozitivul se sprijină în mod necesar, devenea util, dintr-o asemenea perspectivă, a identifica acele considerente care aveau în concret aptitudinea de a alcătui un suport necesar și indispensabil soluției cuprinse în dispozitiv. Per a contrario, considerentele lipsite de această calitate nu puteau dobândi autoritatea de lucru judecat, ele aparținând categoriei celor denumite indiferente. De asemenea, înțelege Înalta Curte să precizeze că deși C. proc. civ. de la 1865 nu prevedea în mod expres aceasta, atât doctrina, cât și jurisprudența acceptau fără rezerve că o hotărâre judecătorească pronunțată într-o acțiune posesorie nu are autoritate de lucru judecat într-o cerere ulterioară privitoare la fondul dreptului, doar reciproca fiind îngăduită. În ce privește însă noul C. proc. civ. (acesta fiind aplicabil în prezentul proces), aceste reguli au fost preluate în corpul său, art. 1005 prevăzând, la alin. (1), că: "Hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat o cerere posesorie are autoritate de lucru judecat într-o cerere posesorie ulterioară purtată între aceleași părți și întemeiată pe aceleași fapte. Ea nu are însă o astfel de autoritate într-o cerere ulterioară privitoare la fondul dreptului", iar la alin. (2) că: "hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat o acțiune privitoare la fondul dreptului are autoritate de lucru judecat într-o cerere posesorie ulterioară în legătură cu același bun". Prin raportare la asemenea exigențe trebuie înțelese și hotărârile judecătorești pronunțate în procesul în care s-a soluționat acțiunea posesorie promovată de reclamanta S.C. D. S.A. București, inclusiv decizia civilă nr. 5565/16.10.2001 a Curții Supreme de Justiție, care a reprezentat actul jurisdicțional final. Câtă vreme aceste hotărâri au fost pronunțate într-o acțiune posesorie, ele nu pot fi invocate cu autoritate de lucru judecat (indiferent dacă este vorba despre efectul negativ sau despre cel pozitiv al acesteia) în procesul de față, în condițiile în care acțiunea dedusă judecății în prezentul proces este una în revendicare, deci privitoare la fondul dreptului. Prin urmare, în aplicarea evocatei reguli conținute în art. 1000 alin. (1) teza finală din noul C. proc. civ., acceptată și sub C. proc. civ. 1865, nelegal au apreciat prima instanță și cea de apel că există autoritate de lucru judecat prin raportare la cele dezlegate și statuate prin decizia civilă nr. 5565/16.10.2001 a Curții Supreme de Justiție. Suplimentar, observă Înalta Curte că deși în considerentele acesteia s-a afirmat, într-adevăr, că "… pentru ca reclamanta să ceară evacuarea din imobil și construcțiile anexă cunoscut sub numele de Bază Sportivă pentru Sporturi Nautice situat pe malul lacului Siutghiol, trebuia să dovedească că este proprietara acestuia", deci s-a evocat necesitatea dovedirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în paragraful următor instanța nu se mai mărginește la a afirma doar necesitatea dovedirii unui drept de proprietate, ci evocă și faptul că nu a dovedit nici că este deținător al bazei sportive și nici că între părți ar exista vreun raport juridic rezultat din încheierea unui contract: "..nu a dovedit că este proprietar sau deținător al Bazei Sportive în cauză sau că între părți există un raport juridic, nefiind încheiat un contract de închiriere". Or, referirea la împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada că este proprietar al imobilului (acordul unic al fostului Consiliu Popula Județean Constanța nereprezentând "un titlu care să-i confere dreptul de a cere evacuarea pârâtului") era cu adevărat relevantă într-o acțiune privitoare la fondul dreptului, iar nu într-una posesorie, astfel că din perspectiva autorității de lucru judecat devine dificil de acceptat că un asemenea considerent avea aptitudinea de a dobândi autoritate de lucru judecat. În schimb, referirea la împrejurarea că reclamanta nu și-a dovedit calitatea de "deținător" sau că nu a încheiat un contract de închiriere cu pârâtul (punându-se deci în discuție, în mod implicit, legalitatea ocupării în fapt a imobilului de către pârât și a îndeplinirii de către reclamantă a condițiilor de admisibilitate ale unei acțiuni posesorii) este mai apropiată de specificul juridic al acțiunii posesorii, interesând într-o mai mare măsură sub aspectul autorității de lucru judecat a considerentelor. Referirile la existența/inexistența dreptului de proprietate al reclamantei și la sursa acestuia făcute pe parcursul procesului privitor la evacuare nu trebuie înțelese decât ca dezvoltări suplimentare menite să ofere instanțelor de judecată o imagine mai completă a situației juridice a părților, fără însă a rezulta că, în virtutea lor, limitele învestirii instanțelor și cadrul procesual esențial al judecății (părți, obiect și cauză a cererii) ar fi fost modificate în sensul unei transformări a acțiunii posesorii în una petitorie. Din toate cele de mai sus se desprinde că prima instanță și cea de apel au apreciat în mod greșit că decizia civilă nr. 5565 din 16.10.2001 a Curții Supreme de Justiție se impune, cât privește unele dezlegări pe care le conține, cu autoritate de lucru judecat în prezentul proces; prin urmare, greșit au apreciat și că, în temeiul dezlegărilor cuprinse în această decizie, putea fi admisă excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamantei, iar acțiunea respinsă pentru acest motiv. Se impune, așadar, admiterea recursului în temeiul prevederilor art. 497 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., cu consecința casării deciziei date în apel, a sentinței pronunțate de prima instanță și trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul Constanța, căci fondul cauzei a rămas necercetat. Deoarece privește o cerere în materie probatorie, utilă inclusiv judecării dispuse conform celor de mai sus, se va admite și recursul declarat împotriva încheierii din data de 05.06.2019 a Curții de Apel Constanța, urmând ca rejudecarea să se realizeze cu atașarea dosarelor solicitate de reclamantă. În raport de cele menționate cu privire la necesitatea admiterii recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare, devine inutil a mai examina, prin decizia de față, și celelalte motive ale recursului reclamantei. În rejudecare, instanța de trimitere va avea în vedere inclusiv susținerile și aprecierile părților, relevante sub aspectul soluționării procesului, valorificându-le în cadrul analizei pe care, în concret, o va face.