ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2694/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 24 iunie 2010, reclamanta C.I. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, prin Primar, Primarul Municipiului Constanța, Primăria Municipiului Constanța, Consiliul Local al Municipiului Constanța, Prefectura Județului Constanța și Prefectul Județului Constanța, revendicarea prin comparare de titluri a imobilelor situate în Constanța, str. M.B., Constanța, str. C.G., Constanța, str. B., Constanța, str. D., Constanța, str. C.V., Constanța, str. T., Constanța, str. L. și Constanța, str. M.A. și obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie aceste imobile sau, în situația în care restituirea lor în natură nu este posibilă, obligarea pârâților la plata contravalorii lor (la valoarea de piață) și a cheltuielilor de judecată.

În motivare s-a arătat, în esență, că imobilele au aparținut autorilor reclamantei și au fost preluate abuziv de stat în perioada regimului comunist. Prin întâmpinarea înregistrată la 4 august 2010, pârâții Prefectura Județului Constanța și Prefectul Județului Constanța au invocat excepția lipsei calității lor procesuale pasive cu motivarea că nu dețin niciunul dintre imobilele revendicate. Prin cererea înregistrată la 27 septembrie 2010, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat, în principal, revendicarea imobilelor prin comparare de titluri și obligarea pârâților la restituirea lor în natură, iar în subsidiar, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâților la plata prețului de piață stabilit prin expertiză.

Prin concluzii orale, pârâții Municipiul Constanța, prin Primar, Primarul Municipiului Constanța, Primăria Municipiului Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța au invocat imposibilitatea admiterii acțiunii în revendicare de drept comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și au solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Prin citația comunicată pentru termenul din 8 aprilie 2010, instanța de fond i-a solicitat reclamantei să-și precizeze poziția față de această apărare a pârâților, prin raportare la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Prin Sentința civilă nr. 1814 din 8 aprilie 2013 Tribunalul Constanța a respins excepția de necompetență materială a acestei instanțe, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a Prefecturii Județului Constanța și a Prefectului Județului Constanța, ca neîntemeiate.

A respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a obligat reclamanta să plătească pârâtului Municipiul Constanța suma de 620 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, a revenit asupra încuviințării probei cu expertiză tehnică imobiliară și a dispus restituirea către reclamantă a onorariului de expert în cuantum de 2000 lei, achitat potrivit chitanței din 29 mai 2012. Excepția de necompetență materială a Tribunalului Constanța a fost respinsă prin raportare la valoarea obiectului acțiunii, astfel cum a fost precizată de reclamantă la solicitarea instanței, respectiv aceea de 550.000 lei, și din perspectiva art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia tribunalele judecă procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei, cu excepțiile prevăzute de textul legal, dar neincidente în speță.

S-a apreciat că prevederile art. 181 C. proc. civ. nu sunt aplicabile speței pentru că reclamanta nu a indicat inițial nicio valoare a obiectului cauzei, astfel nu se poate considera că în cursul judecății ar fi avut loc o modificare a acestei valori. La respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Prefectura Județului Constanța și Prefectul Județului Constanța s-a avut în vedere că faptul deținerii sau nu a imobilelor care formează obiectul acțiunii este o chestiune de fond, care nu poate fi soluționată pe calea unei excepții procesuale. Analizând probele administrate, instanța de fond a reținut că în cauză a fost dedusă judecății o acțiune în revendicare a unor imobile preluate de stat în perioada regimului comunist, prin care se vizează, în principal, restituirea lor în natură, iar în subsidiar, în cazul imposibilității restituirii în natură, obligarea pârâților la plata contravalorii acestor imobile, la valoarea de piață.

S-a constatat că prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementată o procedură specială având aceeași finalitate, respectiv restituirea în natură a imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensarea cu bunuri și servicii echivalente valoric cu imobilele preluate de stat ori acordarea de despăgubiri care reflectă valoarea de piață actuală a imobilelor, în cazul imposibilității de restituire în natură. Examinând problema legăturii dintre cele două proceduri, care au aceeași finalitate, tribunalul a avut în vedere Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, pronunțată în procedura recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., și, în raport de statuările instanței supreme, a apreciat că, de regulă, persoana îndreptățită are dreptul de a acționa exclusiv în baza procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, fără a putea utiliza acțiunea în revendicare de drept comun, care vizează atât lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a bunului, cât și subsidiarul, respectiv obligarea la plata contravalorii bunului în cazul în care lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie nu este posibilă.

Reținând că acțiunea în revendicare de drept comun rămâne, însă, aplicabilă cu titlu de excepție, în situațiile în care se constată o neconcordanță între legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, tribunalul a apreciat că între Legea nr. 10/2001 și Convenție nu există, în principiu, vreo neconcordanță și că identificarea unei astfel de contradicții este posibilă numai în anumite situații concrete, în care aplicarea exclusivă a legii speciale ar face imposibilă protecția dreptului de proprietate în înțelesul Convenției.

S-a constatat că în speță nu se identifică o astfel de situație de excepție și că situația de fapt a litigiului este una circumscrisă regulii, în sensul că persoana îndreptățită nu a efectuat niciun demers potrivit Legii nr. 10/2001, ignorând complet acest act normativ, dar a acționat în baza legii generale, prin acțiunea în revendicare de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În condițiile în care pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede situațiile în care aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, s-a apreciat că aplicarea ei în concurs cu dreptul comun nu poate fi susținută.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29), așa încât argumentul potrivit căruia nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit. Raportat la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 s-a reținut că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate de stat fără titlu valabil astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile legale anterior menționate nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

A mai reținut instanța de fond că problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007) și că, raportat la statuările acestei decizii și la considerentele anterioare, concluzia care se impune este aceea că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a constatat că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în măsura în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă, iar față de împrejurarea că reclamanta nu a dat curs procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 s-a apreciat că lipsa caracterului efectiv al acestei căi de redobândire a imobilelor nu poate fi reclamată întrucât, într-o asemenea situație, singura regulă aplicabilă este aceea prevăzută în Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, în care concursul dintre legea generală și cea specială se rezolvă în favoarea legii speciale.

Cum procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 nu a fost utilizată în cauză, s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pierdut în perioada regimului comunist și că acțiunea acesteia nu este întemeiată deoarece Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu oferă protecție pentru faptele petrecute anterior ratificării ei de către România, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. În temeiul art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului Municipiul Constanța (care figurează ca plătitor în chitanța depusă la dosar) suma de 620 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

Reținând că proba cu expertiză tehnică imobiliară a devenit inutilă în raport cu soluția pronunțată, instanța de fond a revenit asupra acesteia și a dispus restituirea către reclamantă a onorariului de expert în cuantum de 2.000 lei, achitat potrivit chitanței din 29 mai 2012. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta C. (fostă G.) I. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând nerespectarea prevederilor art. 20, 21 și art. 44 din Constituția României, a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A susținut apelanta că prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 s-a instituit o prezumție legală absolută, potrivit căreia preluările de imobile din perioada 1945 - 1989 au avut caracter abuziv, că dreptul său de proprietate nu a încetat niciun moment să existe și că, potrivit art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este preferabil titlului de proprietate invocat de stat, a cărui nevalabilitate a fost consacrată prin legea specială.

S-a pretins că prin hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele împotriva României s-a statuat în mod constant că vânzarea de către stat a bunurilor preluate nelegal, chiar anterioară confirmării în justiție a dreptului de proprietate al adevăratului proprietar, constituie o privare de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că, în raport de aceste precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele naționale, se impunea ca în cadrul acțiunii în revendicare de față să se compare titlurile părților și să se constate că cel invocat de reclamanta apelantă este mai bine conturat, fiind mai vechi și preferabil, și că titlurile pârâților emană de un non dominus, aceștia fiind doar titularii unei posesii nelegitime.

Raportat la aceeași jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că titlul proprietarului inițial nu a încetat niciun moment să existe și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului se aplică prioritar legii naționale conform art. 11 și art. 20 alin. (2) din Constituția României, iar înlăturarea legii speciale se realizează prin efectul aplicării directe a Convenției Europene, reclamantei fiindu-i recunoscut accesul la instrumentul specific de apărare a dreptului său de proprietate, care este acțiunea în revendicare. A fost contestată și obligația de plată a cheltuielilor de judecată pretinse de intimatul pârât Municipiul Constanța arătându-se că reprezentarea acestei părți prin avocat ales nu se justifică în condițiile în care instituția astfel reprezentată are consilieri juridici angajați.

Prin Decizia civilă nr. 86 C din 23 octombrie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta C. (fostă G.) I., reținând, în esență, că anterior solicitării de restituire a imobilelor identificate prin acțiunea introductivă, reclamanta nu a mai formulat nicio altă acțiune și nici nu a uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001, iar în raport de această împrejurare, în mod corect a apreciat instanța de fond că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii trebuie pornit de la principiul generalia specialibus derogant, care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ.

(norma generală în materie de revendicare) și a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunțată). S-a considerat că problema concursului dintre legea specială și legea generală a fost tranșată și prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept, recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, exclude posibilitatea ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001, să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de Statul Român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau în temeiul Legii nr. 139/1940, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

S-a apreciat că soluționarea acțiunii ce face obiectul dosarului nu putea fi făcută decât în raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care stabilește condițiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ. S-a apreciat, totodată, ca fiind nefondată și critica referitoare la obligația de plată a cheltuielilor de judecată pentru că prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 215/2001 recunosc primarului dreptul de a împuternici un avocat care să reprezinte interesele unității administrativ-teritoriale, precum și ale autorităților administrației publice locale în justiție.

S-a reținut, în acest context, că norma instituită prin art. I din O.U.G. nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice și întărirea disciplinei financiare, nu este incidentă contractului de asistență juridică în baza căruia s-a asigurat reprezentarea intimatului la instanța de fond pentru că este anterior aplicării ordonanței, fiind perfectat la 19 iulie 2010. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta C.I., criticând-o ca nelegală și solicitând modificarea în sensul admiterii apelului și schimbării în parte a Sentinței civile nr. 1814 din 8 aprilie 2013, iar pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată și completată.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a susținut că atât instanța de apel, cât și cea de fond au încălcat dispozițiile art. 20, 21 și 44 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. S-a mai invocat de către recurentă faptul că art. 2 din Legea nr. 10/2001 a instituit o prezumție legală irefragabilă, conform căreia preluările de imobile din perioada 1945 - 1989 au avut caracter abuziv, astfel încât dreptul său de proprietate nu a încetat să existe și conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este preferabil comparativ cu titlul invocat de stat, a cărui nevalabilitate a fost consacrată prin legea specială.

Recurenta a susținut că dreptul său de acces la justiție, ca moștenitoare a autoarelor E.G. și R.G., trebuie să fie real, efectiv și nu formal, îngrădit de vreo lege specială, reclamanta având posibilitatea, în virtutea principiului disponibilității, să aleagă calea pe care o consideră cea mai eficientă pentru apărarea și valorificarea dreptului său asupra imobilelor în litigiu. O altă critică formulată prin motivele de recurs a vizat faptul că nu s-au justificat cheltuielile de judecată solicitate de pârâți la prima instanță, astfel că acestea nu trebuiau acordate. Examinând criticile invocate de recurenta reclamantă raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., căruia acestea i se circumscriu, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Reclamanta a învestit prima instanță cu acțiunea formulată la 24 iunie 2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat, în temeiul art. 480 și 481 C. civ., recunoașterea dreptului său de proprietate, încălcat prin preluarea abuzivă de către stat a imobilelor situate în Constanța, str. M.B., str. C.G., str. B., str. D., str. C.V., str. T., str. L. și str. M.A. Reclamanta și-a precizat cererea la 27 septembrie 2010, în sensul că solicită, în principal, revendicarea imobilelor prin comparare de titluri și obligarea pârâților la restituirea lor în natură, iar în subsidiar, obligarea pârâților la plata prețului de piață stabilit prin expertiză, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă.

Anterior formulării acțiunii menționate, reclamanta nu a formulat nicio altă acțiune și nici nu a uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001. Raportat la această situație de fapt, necontestată de părți, instanțele de fond și apel au făcut trimitere în mod corect la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii și obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., prin care s-a statuat că, de regulă, persoana îndreptățită are dreptul de a acționa exclusiv în baza procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, fără a putea utiliza acțiunea în revendicare de drept comun, atât în ceea ce privește obiectul principal, lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a bunului, cât și cel subsidiar, respectiv obligarea pârâtului la plata contravalorii bunului, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă.

Acțiunea în revendicare de drept comun rămâne aplicabilă, cu titlu de excepție, numai pentru situațiile în care se constată o neconcordanță între legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În speță, nu s-a identificat o astfel de situație de excepție, dimpotrivă situația de fapt fiind circumscrisă regulii, în sensul că persoana îndreptățită nu a efectuat niciun demers pentru a-și valorifica drepturile în temeiul Legii nr. 10/2001, ignorând complet acest act normativ. Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Or, în condițiile în care reclamanta nu a utilizat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, aceasta nu poate reclama lipsa caracterului efectiv al acestei căi de redobândire a imobilelor. Prin urmare, în mod corect, aplicând Decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele de fond și apel au rezolvat concursul dintre legea generală și cea specială în favoarea legii speciale, astfel încât pentru redobândirea imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist, persoana îndreptățită putea acționa numai în baza Legii nr. 10/2001, conform procedurii speciale instituite de aceasta.

Soluția la care s-au oprit instanțele de fond și apel nu contravine prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru că dispozițiile menționate "nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general". Curtea Europeană a lăsat la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Cu referire la cauza Păduraru împotriva României, s-a reținut corect că, în materia imobilelor formulate de stat fără titlu valabil în perioada de referință, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, astfel că reclamanta își poate realiza dreptul de proprietate doar în procedura specială reglementată de aceste acte normative. În examinarea conformității privării de proprietate a reclamantei recurente cu cerințele primului aliniat al art. 1 din parag. 1 la Convenție s-a avut în vedere în mod legal faptul că nicio instanță sau autoritate administrativă nu i-a recunoscut acesteia în mod definitiv dreptul la restituirea imobilelor în litigiu, ori în absența unei astfel de constatări, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, revendicarea bunurilor nu poate fi pretinsă pe calea dreptului comun, în temeiul vechilor titluri de proprietate ale autorilor săi.

Incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 este condiționată de "întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile speciale de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi" (Hotărârea în cauza Atanasiu ș.a. împotriva României). Nu se poate pretinde că prin respingerea acțiunii pentru nerespectarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 i s-ar nega reclamantei recurente dreptul de acces la o instanță, conform art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât acest drept nu este unul absolut, ci este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În acest context, faptul că Legea nr. 10/2001 instituie obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu conduce la privarea de dreptul de acces la un tribunal pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise la finalul acestei proceduri, legea prevede calea contestației în instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii reglementate de acest act normativ, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării.

Prin urmare, Curtea va reține că dreptul de acces la justiție la care se referă reclamanta prin motivele de recurs nu este unul formal, ci efectiv, în condițiile în care legiuitorul a adoptat un act normativ special în temeiul căruia persoanele ce se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor. Nici ultima critică invocată de recurenta reclamantă, referitoare la greșita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi primită. Instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ., obligând-o pe reclamantă, care a căzut în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâți în prima instanță.

Instanța de apel a reținut corect că art. I din O.U.G. nr. 26/2012 nu sunt incidente în cauză întrucât contractul de asistență juridică în baza căruia s-a asigurat reprezentarea pârâtului la instanța de fond a fost încheiat la 19 iulie 2010, deci anterior ordonanței, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. XVII alin. (1) din același act normativ, potrivit cărora contractele de consultanță și asistență sau reprezentare aflate în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a ordonanței menționate, rămân valabile în condițiile în care au fost încheiate. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că nu este întrunit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.I. împotriva Deciziei nr. 86/C din 23 octombrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2014. Procesat de GGC - AZ