ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2694/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2694/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 24 iunie 2010,

reclamanta C.I. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Municipiul

Constanța, prin Primar, Primarul Municipiului Constanța, Primăria Municipiului

Constanța, Consiliul Local al Municipiului Constanța, Prefectura Județului

Constanța și Prefectul Județului Constanța, revendicarea prin comparare de

titluri a imobilelor situate în Constanța, str. M.B., Constanța, str. C.G.,

Constanța, str. B., Constanța, str. D., Constanța, str. C.V., Constanța, str.

T., Constanța, str. L. și Constanța, str. M.A. și obligarea pârâților să-i lase

în deplină proprietate și posesie aceste imobile sau, în situația în care

restituirea lor în natură nu este posibilă, obligarea pârâților la plata

contravalorii lor (la valoarea de piață) și a cheltuielilor de judecată.

În motivare s-a

arătat, în esență, că imobilele au aparținut autorilor reclamantei și au fost

preluate abuziv de stat în perioada regimului comunist.

Prin întâmpinarea

înregistrată la 4 august 2010, pârâții Prefectura Județului Constanța și

Prefectul Județului Constanța au invocat excepția lipsei calității lor

procesuale pasive cu motivarea că nu dețin niciunul dintre imobilele

revendicate.

Prin cererea

înregistrată la 27 septembrie 2010, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul

că a solicitat, în principal, revendicarea imobilelor prin comparare de titluri

și obligarea pârâților la restituirea lor în natură, iar în subsidiar, în

situația în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâților la

plata prețului de piață stabilit prin expertiză.

Prin concluzii orale,

pârâții Municipiul Constanța, prin Primar, Primarul Municipiului Constanța,

Primăria Municipiului Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța au

invocat imposibilitatea admiterii acțiunii în revendicare de drept comun după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și au solicitat obligarea reclamantei

la plata cheltuielilor de judecată.

Prin citația

comunicată pentru termenul din 8 aprilie 2010, instanța de fond i-a solicitat

reclamantei să-și precizeze poziția față de această apărare a pârâților, prin

raportare la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recurs în interesul legii.

Prin Sentința civilă

nr. 1814 din 8 aprilie 2013 Tribunalul Constanța a respins excepția de

necompetență materială a acestei instanțe, excepția inadmisibilității acțiunii

și excepția lipsei calității procesuale pasive a Prefecturii Județului

Constanța și a Prefectului Județului Constanța, ca neîntemeiate.

A respins ca

neîntemeiată acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a obligat

reclamanta să plătească pârâtului Municipiul Constanța suma de 620 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată, a revenit asupra încuviințării probei cu expertiză

tehnică imobiliară și a dispus restituirea către reclamantă a onorariului de

expert în cuantum de 2000 lei, achitat potrivit chitanței din 29 mai 2012.

Excepția de

necompetență materială a Tribunalului Constanța a fost respinsă prin raportare

la valoarea obiectului acțiunii, astfel cum a fost precizată de reclamantă la

solicitarea instanței, respectiv aceea de 550.000 lei, și din perspectiva art.

2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia tribunalele judecă procesele și

cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde

lei, cu excepțiile prevăzute de textul legal, dar neincidente în speță. S-a

apreciat că prevederile art. 181 C. proc. civ. nu sunt aplicabile speței pentru

că reclamanta nu a indicat inițial nicio valoare a obiectului cauzei, astfel nu

se poate considera că în cursul judecății ar fi avut loc o modificare a acestei

valori.

La respingerea

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Prefectura Județului

Constanța și Prefectul Județului Constanța s-a avut în vedere că faptul

deținerii sau nu a imobilelor care formează obiectul acțiunii este o chestiune

de fond, care nu poate fi soluționată pe calea unei excepții procesuale.

Analizând probele

administrate, instanța de fond a reținut că în cauză a fost dedusă judecății o

acțiune în revendicare a unor imobile preluate de stat în perioada regimului

comunist, prin care se vizează, în principal, restituirea lor în natură, iar în

subsidiar, în cazul imposibilității restituirii în natură, obligarea pârâților

la plata contravalorii acestor imobile, la valoarea de piață.

S-a constatat că prin

Legea nr. 10/2001 a fost reglementată o procedură specială având aceeași

finalitate, respectiv restituirea în natură a imobilelor preluate de stat în

perioada regimului comunist sau acordarea unor măsuri reparatorii prin

echivalent, constând în compensarea cu bunuri și servicii echivalente valoric

cu imobilele preluate de stat ori acordarea de despăgubiri care reflectă

valoarea de piață actuală a imobilelor, în cazul imposibilității de restituire

în natură.

Examinând problema

legăturii dintre cele două proceduri, care au aceeași finalitate, tribunalul a

avut în vedere Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008,

pronunțată în procedura recursului în interesul legii, obligatorie pentru

instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., și, în raport de statuările

instanței supreme, a apreciat că, de regulă, persoana îndreptățită are dreptul

de a acționa exclusiv în baza procedurii speciale prevăzute de Legea nr.

10/2001, fără a putea utiliza acțiunea în revendicare de drept comun, care

vizează atât lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a bunului, cât

și subsidiarul, respectiv obligarea la plata contravalorii bunului în cazul în

care lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie nu este posibilă.

Reținând că acțiunea

în revendicare de drept comun rămâne, însă, aplicabilă cu titlu de excepție, în

situațiile în care se constată o neconcordanță între legea internă și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, tribunalul

a apreciat că între Legea nr. 10/2001 și Convenție nu există, în principiu,

vreo neconcordanță și că identificarea unei astfel de contradicții este

posibilă numai în anumite situații concrete, în care aplicarea exclusivă a

legii speciale ar face imposibilă protecția dreptului de proprietate în

înțelesul Convenției.

S-a constatat că în

speță nu se identifică o astfel de situație de excepție și că situația de fapt

a litigiului este una circumscrisă regulii, în sensul că persoana îndreptățită

nu a efectuat niciun demers potrivit Legii nr. 10/2001, ignorând complet acest

act normativ, dar a acționat în baza legii generale, prin acțiunea în

revendicare de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În condițiile în care

pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede situațiile în care

aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, s-a apreciat

că aplicarea ei în concurs cu dreptul comun nu poate fi susținută. Legea

specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și

la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre

persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le

permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18

lit. c), art. 29), așa încât argumentul potrivit căruia nu ar exista o

suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative

nu poate fi primit. Raportat la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 s-a

reținut că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru

imobilele preluate de stat fără titlu valabil astfel că, după intrarea în

vigoare a acestui act normativ, dispozițiile legale anterior menționate nu mai

pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această

situație.

A mai reținut

instanța de fond că problema raportului dintre legea specială și legea generală

a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci

când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994

privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor

având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007) și că, raportat la statuările acestei

decizii și la considerentele anterioare, concluzia care se impune este aceea

că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.

10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act

normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a constatat că

adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu

consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în măsura în care calea

oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă,

iar față de împrejurarea că reclamanta nu a dat curs procedurii speciale

prevăzute de Legea nr. 10/2001 s-a apreciat că lipsa caracterului efectiv al

acestei căi de redobândire a imobilelor nu poate fi reclamată întrucât, într-o

asemenea situație, singura regulă aplicabilă este aceea prevăzută în Decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, în care concursul dintre

legea generală și cea specială se rezolvă în favoarea legii speciale.

Cum procedura

specială instituită de Legea nr. 10/2001 nu a fost utilizată în cauză, s-a

reținut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pierdut în

perioada regimului comunist și că acțiunea acesteia nu este întemeiată deoarece

Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu oferă protecție pentru faptele

petrecute anterior ratificării ei de către România, prin Legea nr. 30 din 18

mai 1994.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului Municipiul

Constanța (care figurează ca plătitor în chitanța depusă la dosar) suma de 620

lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

Reținând că proba cu

expertiză tehnică imobiliară a devenit inutilă în raport cu soluția pronunțată,

instanța de fond a revenit asupra acesteia și a dispus restituirea către

reclamantă a onorariului de expert în cuantum de 2.000 lei, achitat potrivit

chitanței din 29 mai 2012.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta C. (fostă G.) I. criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie și invocând nerespectarea prevederilor art. 20, 21

și art. 44 din Constituția României, a art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

A susținut apelanta

că prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 s-a instituit o prezumție legală absolută,

potrivit căreia preluările de imobile din perioada 1945 - 1989 au avut caracter

abuziv, că dreptul său de proprietate nu a încetat niciun moment să existe și

că, potrivit art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, este preferabil titlului de proprietate invocat de stat, a cărui

nevalabilitate a fost consacrată prin legea specială.

S-a pretins că prin

hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele

împotriva României s-a statuat în mod constant că vânzarea de către stat a

bunurilor preluate nelegal, chiar anterioară confirmării în justiție a

dreptului de proprietate al adevăratului proprietar, constituie o privare de

proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și că, în raport de aceste precedente judiciare,

obligatorii pentru instanțele naționale, se impunea ca în cadrul acțiunii în

revendicare de față să se compare titlurile părților și să se constate că cel

invocat de reclamanta apelantă este mai bine conturat, fiind mai vechi și

preferabil, și că titlurile pârâților emană de un non dominus, aceștia fiind

doar titularii unei posesii nelegitime.

Raportat la aceeași

jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că titlul

proprietarului inițial nu a încetat niciun moment să existe și că art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului se aplică

prioritar legii naționale conform art. 11 și art. 20 alin. (2) din Constituția

României, iar înlăturarea legii speciale se realizează prin efectul aplicării

directe a Convenției Europene, reclamantei fiindu-i recunoscut accesul la

instrumentul specific de apărare a dreptului său de proprietate, care este

acțiunea în revendicare.

A fost contestată și

obligația de plată a cheltuielilor de judecată pretinse de intimatul pârât

Municipiul Constanța arătându-se că reprezentarea acestei părți prin avocat

ales nu se justifică în condițiile în care instituția astfel reprezentată are

consilieri juridici angajați.

Prin Decizia civilă

nr. 86 C din 23 octombrie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta C. (fostă G.) I., reținând,

în esență, că anterior solicitării de restituire a imobilelor identificate prin

acțiunea introductivă, reclamanta nu a mai formulat nicio altă acțiune și nici

nu a uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001,

iar în raport de această împrejurare, în mod corect a apreciat instanța de fond

că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii

trebuie pornit de la principiul generalia specialibus derogant, care guvernează

concursul dintre legea generală și cea specială și care este pe deplin incident

în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum

este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de

revendicare) și a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de

restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunțată).

S-a considerat că

problema concursului dintre legea specială și legea generală a fost tranșată și

prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secțiile unite, în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui

principiu de drept, recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, exclude

posibilitatea ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001, să

mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de

Statul Român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

sau în temeiul Legii nr. 139/1940, pe norma de drept comun instituită prin art.

480 C. civ.

S-a apreciat că

soluționarea acțiunii ce face obiectul dosarului nu putea fi făcută decât în

raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât pentru imobilele

preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială, care stabilește condițiile în care ele pot fi restituite în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se

aplice regulile specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale

doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

S-a apreciat, totodată,

ca fiind nefondată și critica referitoare la obligația de plată a cheltuielilor

de judecată pentru că prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 215/2001

recunosc primarului dreptul de a împuternici un avocat care să reprezinte

interesele unității administrativ-teritoriale, precum și ale autorităților

administrației publice locale în justiție.

S-a reținut, în acest

context, că norma instituită prin art. I din O.U.G. nr. 26/2012 privind unele

măsuri de reducere a cheltuielilor publice și întărirea disciplinei financiare,

nu este incidentă contractului de asistență juridică în baza căruia s-a

asigurat reprezentarea intimatului la instanța de fond pentru că este anterior

aplicării ordonanței, fiind perfectat la 19 iulie 2010.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta C.I., criticând-o

ca nelegală și solicitând modificarea în sensul admiterii apelului și

schimbării în parte a Sentinței civile nr. 1814 din 8 aprilie 2013, iar pe cale

de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată și completată.

Dezvoltând motivele

de recurs, reclamanta a susținut că atât instanța de apel, cât și cea de fond

au încălcat dispozițiile art. 20, 21 și 44 din Constituția României, art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

S-a mai invocat de

către recurentă faptul că art. 2 din Legea nr. 10/2001 a instituit o prezumție

legală irefragabilă, conform căreia preluările de imobile din perioada 1945 -

1989 au avut caracter abuziv, astfel încât dreptul său de proprietate nu a

încetat să existe și conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului este preferabil comparativ cu titlul invocat de stat, a

cărui nevalabilitate a fost consacrată prin legea specială.

Recurenta a susținut

că dreptul său de acces la justiție, ca moștenitoare a autoarelor E.G. și R.G.,

trebuie să fie real, efectiv și nu formal, îngrădit de vreo lege specială,

reclamanta având posibilitatea, în virtutea principiului disponibilității, să

aleagă calea pe care o consideră cea mai eficientă pentru apărarea și

valorificarea dreptului său asupra imobilelor în litigiu.

O altă critică

formulată prin motivele de recurs a vizat faptul că nu s-au justificat

cheltuielile de judecată solicitate de pârâți la prima instanță, astfel că

acestea nu trebuiau acordate.

Examinând criticile

invocate de recurenta reclamantă raportat la motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căruia acestea i se circumscriu, Curtea va constata

că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Reclamanta a învestit

prima instanță cu acțiunea formulată la 24 iunie 2010, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat, în temeiul art. 480 și 481 C. civ.,

recunoașterea dreptului său de proprietate, încălcat prin preluarea abuzivă de

către stat a imobilelor situate în Constanța, str. M.B., str. C.G., str. B.,

str. D., str. C.V., str. T., str. L. și str. M.A.

Reclamanta și-a

precizat cererea la 27 septembrie 2010, în sensul că solicită, în principal,

revendicarea imobilelor prin comparare de titluri și obligarea pârâților la

restituirea lor în natură, iar în subsidiar, obligarea pârâților la plata

prețului de piață stabilit prin expertiză, în situația în care restituirea în

natură nu este posibilă.

Anterior formulării

acțiunii menționate, reclamanta nu a formulat nicio altă acțiune și nici nu a

uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001.

Raportat la această

situație de fapt, necontestată de părți, instanțele de fond și apel au făcut

trimitere în mod corect la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.

33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii și obligatorie pentru

instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., prin care s-a statuat că,

de regulă, persoana îndreptățită are dreptul de a acționa exclusiv în baza

procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, fără a putea utiliza

acțiunea în revendicare de drept comun, atât în ceea ce privește obiectul

principal, lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a bunului, cât

și cel subsidiar, respectiv obligarea pârâtului la plata contravalorii bunului,

în situația în care restituirea în natură nu este posibilă.

Acțiunea în

revendicare de drept comun rămâne aplicabilă, cu titlu de excepție, numai

pentru situațiile în care se constată o neconcordanță între legea internă și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În speță, nu s-a

identificat o astfel de situație de excepție, dimpotrivă situația de fapt fiind

circumscrisă regulii, în sensul că persoana îndreptățită nu a efectuat niciun

demers pentru a-și valorifica drepturile în temeiul Legii nr. 10/2001, ignorând

complet acest act normativ.

Adoptarea unei

reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința

imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în situația în care calea oferită de

legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Or, în condițiile în

care reclamanta nu a utilizat procedura specială prevăzută de Legea nr.

10/2001, aceasta nu poate reclama lipsa caracterului efectiv al acestei căi de

redobândire a imobilelor.

Prin urmare, în mod

corect, aplicând Decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, instanțele de fond și apel au rezolvat concursul

dintre legea generală și cea specială în favoarea legii speciale, astfel încât

pentru redobândirea imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist,

persoana îndreptățită putea acționa numai în baza Legii nr. 10/2001, conform

procedurii speciale instituite de aceasta.

Soluția la care s-au

oprit instanțele de fond și apel nu contravine prevederilor art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru că

dispozițiile menționate "nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta

legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor

conform interesului general".

Curtea Europeană a

lăsat la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor

legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților

preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Cu referire la cauza

Păduraru împotriva României, s-a reținut corect că, în materia imobilelor

formulate de stat fără titlu valabil în perioada de referință, statul a decis

că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în

condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, astfel că

reclamanta își poate realiza dreptul de proprietate doar în procedura specială

reglementată de aceste acte normative.

În examinarea

conformității privării de proprietate a reclamantei recurente cu cerințele

primului aliniat al art. 1 din parag. 1 la Convenție s-a avut în vedere în mod

legal faptul că nicio instanță sau autoritate administrativă nu i-a recunoscut

acesteia în mod definitiv dreptul la restituirea imobilelor în litigiu, ori în

absența unei astfel de constatări, anterioare intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, revendicarea bunurilor nu poate fi pretinsă pe calea dreptului comun,

în temeiul vechilor titluri de proprietate ale autorilor săi.

Incidența art. 1 din

Protocolul nr. 1 este condiționată de "întrunirea de către partea

interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile

speciale de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste

legi" (Hotărârea în cauza Atanasiu ș.a. împotriva României).

Nu se poate pretinde

că prin respingerea acțiunii pentru nerespectarea procedurii instituite de

Legea nr. 10/2001 i s-ar nega reclamantei recurente dreptul de acces la o

instanță, conform art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1,

întrucât acest drept nu este unul absolut, ci este compatibil cu limitări

implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de

apreciere.

În acest context,

faptul că Legea nr. 10/2001 instituie obligativitatea parcurgerii procedurii

administrative prealabile nu conduce la privarea de dreptul de acces la un

tribunal pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise la finalul acestei

proceduri, legea prevede calea contestației în instanță, căreia i se conferă o

jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii reglementate de

acest act normativ, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de

soluționare a notificării.

Prin urmare, Curtea

va reține că dreptul de acces la justiție la care se referă reclamanta prin

motivele de recurs nu este unul formal, ci efectiv, în condițiile în care

legiuitorul a adoptat un act normativ special în temeiul căruia persoanele ce

se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi

măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat, una dintre aceste

măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Nici ultima critică

invocată de recurenta reclamantă, referitoare la greșita sa obligare la plata

cheltuielilor de judecată nu poate fi primită.

Instanța de fond a

aplicat corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ., obligând-o pe reclamantă,

care a căzut în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de

pârâți în prima instanță.

Instanța de apel a

reținut corect că art. I din O.U.G. nr. 26/2012 nu sunt incidente în cauză

întrucât contractul de asistență juridică în baza căruia s-a asigurat

reprezentarea pârâtului la instanța de fond a fost încheiat la 19 iulie 2010,

deci anterior ordonanței, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. XVII

alin. (1) din același act normativ, potrivit cărora contractele de consultanță

și asistență sau reprezentare aflate în curs de desfășurare la data intrării în

vigoare a ordonanței menționate, rămân valabile în condițiile în care au fost

încheiate.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea va constata că nu este întrunit motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta C.I. împotriva Deciziei nr. 86/C din

23 octombrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ