ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2118/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2118/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia

nr. 2118/2015

Deliberând asupra

cauzei de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța, la data de 19 ianuarie 2011, sub nr. x/118/2011,

reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D., solicitând să se

dispună:

să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren situat în

localitatea Constanța, Lot. 37, jud. Constanța, în suprafață de 261,38 mp;

de hotar între imobilul proprietatea reclamantei și imobilul proprietatea

pârâților;

pe cheltuiala acestora, la desființarea construcției edificate abuziv pe

terenul proprietatea reclamantei sau, în subsidiar, achitarea de către pârâți a

contravalorii terenului de 261,38 mp pentru lipsirea reclamantei de atributele

dreptului de proprietate ca urmare a menținerii construcției abuzive.

Prin încheierea din

data de 6 martie 2012, urmare a decesului reclamantei A., Tribunalul Constanța

a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor acesteia, respectiv a

reclamanților E. și F.

La termenul de

judecată din 02 octombrie 2012, prin notele scrise depuse la dosar, pârâții au

invocat excepția autorității de lucru judecat față de sentința civilă nr. 10762/1998

pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul civil nr. x/1998 cu privire la

primele două capete ale acțiunii introductive și excepția prescripției

dreptului material la acțiune în ceea ce privește solicitările formulate în

cuprinsul capetelor trei și patru ale acțiunii introductive.

Prin notele de

ședință depuse la termenul de judecată din 01 octombrie 2013, pârâții au

invocat excepția netimbrării acțiunii, excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâților C. și D., excepția autorității de lucru judecat raportat la

sentințele civile nr. 10762/1998 (capetele 1 și 2 din cererea introductivă) și nr.

13875/1999 (capetele 3 și 4 din acțiune), excepția prescripției dreptului material

la acțiune (cu privire la capetele 3 și 4 din cerere).

Prin încheierea din

data de 01 noiembrie 2013, prima instanță a respins excepția de netimbrare a

acțiunii ca neîntemeiată, iar prin încheierea din data de 03 decembrie 2013

instanța a respins excepția prescripției extinctive ca neîntemeiată, pentru

considerentele arătate în încheierile pronunțate la acele date.

Prin sentința civilă nr.

405 din 25 februarie 2014, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins

excepția autorității de lucru judecat și a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților C. și D. respingând, în consecință, cererea

formulată împotriva acestora, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată

formulată împotriva pârâtei B. care a fost obligată să lase reclamanților în

deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 257 mp din

Constanța, jud. Constanța, lot 37-lot 2 și terenul proprietatea pârâtei din

Constanța, jud. Constanța, lot 37-lot 1, precum și terenul proprietatea pârâtei

din Constanța, jud. Constanța, lot 37-lot 1.

Prima instanță a

respins cererile formulate de reclamanți privind obligarea pârâtei al demolarea

construcției și de obligare a pârâtei la plata contravalorii terenului în

suprafață de 261,38 mp, ca neîntemeiate, a obligat pârâta la plata către

reclamanți a sumei de 6.322,45 lei, reprezentând cheltuieli de judecată și a

respins cererea pârâților C. și D. privind obligarea reclamanților la plata

cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

În motivare,

tribunalul a reținut că potrivit sentinței civile nr. 11452 din 2 octombrie 1996

pronunțată de Judecătoria Constanța, Consiliul Local Constanța a fost obligat

să lase reclamantei A., în deplină proprietate și posesie, lotul 37 în

suprafață de 261,38 mp, situat în Constanța; potrivit contractului de

vânzare-cumpărare autentificat din 1997, pârâta B. deține în proprietate

suprafața de teren de 261 mp teren situat în Constanța.

Prima instanța a

reținut în cauză raportul de expertiză întocmit de experți tehnici judiciari G.,

H., I., realizat prin verificarea datelor tehnice și extraselor de carte

funciară la arhiva Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară

Constanța și prin măsurarea întregului cvartal.

Tribunalul a

constatat - în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat raportat

la sentința civilă nr. 10762/1998 a Judecătoriei Constanța, irevocabilă prin deCizia

civilă nr. 613/2001 a Tribunalului Constanța (pentru capetele 1 și 2 din

cererea introductivă) - că titlul executoriu menționat a pierdut puterea

executorie, nefiind valorificat înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de

art. 405 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru a respinge

excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată, tribunalul s-a raportat

și la sentința civilă nr. 13875/1999 a Judecătoriei Constanța, irevocabilă la

data de 4 noiembrie 1999 prin neapelare (pentru capetele 3 și 4 din acțiune),

și a constatat că nu poate reține autoritatea de lucru judecat în condițiile în

care nu poate verifica identitatea de obiect și cauză în lipsa considerentelor

hotărârii menționate și a altor dovezi.

Pentru a admite

excepția lipsei calității procesuale pasive a numiților C. și D., cu consecința

respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind formulată împotriva unor

persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, prima instanță a reținut că

aceștia nu sunt titularii vreunui drept aupra terenului revendicat și asupra

construcției edificate pe acesta, aspect care rezultă din coroborarea

înscrisurilor depuse la dosar, întrucât nu existentă identitate între persoana

chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus

judecății, constatând că îndreptarea acțiunii împotriva pârâților nu este

justificată.

Pentru a admite

cererea în revendicare împotriva pârâtei B., tribunalul a avut în vedere dispozițiile

art. 480 C. civ., faptul că părțile nu își contestă în nici un fel titlurile de

proprietate sau suprafața totală de teren deținută prin actele de proprietate,

ci doar faptul că o suprafață de 261,38 mp ar fi sau nu ocupată de pârâta B.;

apoi, analizând raportul de expertiză efectuat și reținut în cauză de către

instanță, s-a constată că reclamanții nu stăpânesc în fapt imobilul pe care îl

dețin cu acte de proprietate, pârâta B. ocupând întregul lot 37, anexa 6, în

care se identifică suprafața de teren de 261 mp care le revine reclamanților,

din care suprafața de 257 mp este ocupată de pârâtă.

Prin urmare,

tribunalul a considerat că, întrucât pârâta ocupă terenul proprietatea

reclamanților, acțiunea acestora, având ca obiect revendicarea suprafaței de

teren de 261,38 mp, este întemeiată în parte și a fost admisă doar cu privire

la imobilul reprezentând teren în suprafață de 257 mp.

Pentru a pronunța

soluția de grănițuire a imobilelor deținute de părți, prima instanță a avut în

vedere dispozițiile art. 584 C. civ., și faptul că părțile, având proprietățile

limitrofe, astfel cum s-a evidențiat în raportul de expertiză judiciară

realizată de experti tehnici judiciari G., H. și I., pentru lichidarea stării

litigioase, se impune a se delimita proprietățile lor prin stabilirea liniilor

de hotar, astfel: linia de hotar dintre terenul proprietatea reclamantilor

situat în Constanța, jud. Constanța, Lot 37-lot 2 și terenul proprietatea

pârâtei situat în Constanța, jud. Constanța, Lot 37-lot 1, va fi pe aliniamentul

punctelor 2 - 3 din anexa 4 (fila 119 vol. II) la raportul de expertiză tehnică

efectuat de experți tehnici judiciari G., H. și I.

Pentru a respinge

capătul de cerere privind obligarea pârâtei B. să ridice construcțiile

edificate pe terenul identificat, tribunalul a avut în vedere art. 494 C. civ.

și faptul că pârâta B. a edificat pe terenul proprietatea reclamanților o

construcție P+1, construcție identificată prin expertiza efectuată în cauză de

experți tehnici judiciari G., H. și I., iar la momentul edificării

construcției, pârâta a avut convingerea fermă, dar eronată, că acel teren se

află în proprietatea sa, față de faptul că a cumpărat terenul printr-un act

autentic (contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1997), reclamanții

nefăcând dovada contrară.

În aceste condiții,

prima instanță a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 494 alin. (3)

teza a II-a C. civ. privind tratamentul juridic al constructorului de bună

credință, dispoziții conform cărora proprietarul terenului nu poate să ceară

desființarea sau ridicarea construcției, lucrării sau plantației executate,

legea recunoscându-i numai dreptul de a înapoia constructorului valoarea

materialelor și prețul muncii, sau de a plăti acestuia o sumă de bani egală cu

aceea a creșterii valorii fondului.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel atât reclamanții E. și F., cât și pârâții B., C. și D.

Prin Decizia nr. 89 C

din 22 octombrie 2014 Curtea de Apel Constanța, secția I-a civilă, a admis

apelul reclamanților, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și D. în ceea

ce privește capetele de cerere vizând grănițuirea și demolarea imobilului, a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acelorași pârâți în ceea

ce privește capetele de cerere vizând revendicarea și plata unor despăgubiri, a

respins cererile formulate împotriva pârâților C. și D. vizând grănițuirea și

demolarea imobilului ca fiind introduse împotriva unor persoane lipsite de

calitate procesuală pasivă. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată

formulată împotriva pârâților B., C. și D. pe care i-a obligat să lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de

257 mp din Constanța, jud. Constanța, lot 37-lot 2.

A admis capătul de

cerere formulat împotriva pârâtei B. vizând grănițuirea și a stabilit linia de

hotar dintre terenul proprietatea reclamanților situat în Constanța, jud.

Constanța, Lot 37-lot 2 și terenul proprietatea pârâtei din Constanța, jud.

Constanța, Lot 37-lot 1. A admis capătul de cerere vizând demolarea

construcției P+1 proprietatea pârâtei B. situată în Constanța, jud. Constanța,

pe lotul 37-lot 2 proprietatea reclamanților și a obligat această pârâtă, pe

cheltuiala ei, la desființarea construcției edificate pe terenul reclamanților,

iar în situația neîndeplinirii acestei obligații autorizează reclamanții să

demoleze această construcție pe cheltuiala pârâtei B.

A respins cererea

formulată de reclamanți privind obligarea pârâților la plata contravalorii

terenului în suprafață de 261,38 mp, ca neîntemeiată.

A obligat pârâții B.,

C. și D. la plata către reclamanți a sumei de 10.694,9 lei reprezentând

cheltuieli de judecată.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței apelate referitoare la respingerea excepției

autorității de lucru judecat și la respingerea cererii pârâților C. și D.

privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

A respins apelul

pârâților B., C. și D. și a obligat pârâții la plata către intimații reclamanți

a sumei de 4.848 lei cheltuieli de judecată.

În motivare, curtea

de apel a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 16

februarie 1938 la Grefa Tribunalului Constanța, numita J. i-a vândut lui K.

suprafața de 261,38 mp reprezentând ½ din locul de casă al

înstrăinătoarei în suprafață totală de 522,75 mp parcelarea Cimbru, Cartier ...;

terenul astfel vândut a fost descris ca având o latură pe str. ... de 10,2 mp

care pleacă din jumătatea reținută de vânzătoare până la „strada care trece

peste fostul lot 38 formând cu acesta un colț” pe o lungime de 25,5 m, pe o

latură, cu lotul 42 pe o lungime de 10,2 m „și care pleacă din stradelă către

locul care îmi rămâne”, iar pe o altă latură „restul lotului meu vânzătoarea”,

de care se desparte printr-o latură de o lungime de 25,5 m. (filele 18, 19 Dosar

nr. x/1998 al Jud. Constanța).

Prin actul de

vânzare-cumpărare încheiat la 16 iunie 1938 și autentificat la Grefa

Tribunalului Constanța din 16 iunie 1938, același J. i-a vândut lui L. o

suprafață de 261,38 mp făcând parte din lotul nr. 37 din parcelarea M. având ca

vecinătăți: la Sud pe de o parte str. ... pe o lungime de 10,25; la Nord, lotul

42 iar pe o lungime de 10,25, la Est proprietatea lui K. pe o lungime de 25,5

și la Vest lotul nr. 36 pe o lungime de 25,5 m. (filele 17-19, dosar Tribunal

Constanța vol. I).

Instanța a reținut că

A. a făcut dovada calității de moștenitor de pe urma defunctului

proprietar, pentru suprafața de 261,38 mp, care face parte din lotul nr. 37,

Constanța, pentru care ulterior a fost admisă acțiunea sa în revendicare și a

fost obligat pârâtul Consiliul Local Constanța să lase în deplină proprietate -

printre altele - și terenul în suprafață de 261,38 mp, lotul 37 din parcelarea,

situat în Constanța, cum reiese din sentința civilă nr. 11452/1996, definitivă

prin Decizia civilă nr. 505/1997 a Tribunalului Constanța.

Pârâta B. a cumpărat,

prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 21 august 1997 la B.N.P.,

N., de la O. și P., terenul în suprafață de 261 mp situat în Constanța, cu

vecinătățile descrise în respectivul act, teren pentru care a solicitat

autorizație de construcție de la Primăria Municipiului Constanța.

Urmare a

procesului-verbal de constatare a contravenției din 14 decembrie 1998, prin

care s-a stabilit că numita B. a încălcat prevederile autorizației de

construire din 09 martie 1998, primarul Municipiului Constanța a depus la

Judecătoria Constanța, în contradictoriu cu B., o cerere înregistrată sub nr. x/2000

ce avea ca obiect desființarea construcțiilor nelegal efectuate, argumentând că

autorizația de construire a fost eliberată pentru o construcție ce trebuia să

aibă o suprafață la nivelul solului de 114,92 mp, în timp ce suprafața

îngrădită de pârâți este de 670,24 mp.

Cererea primarului Municipiului

Constanța - în care A. a formulat o cerere de intervenție accesorie - a fost

admisă prin sentința civilă nr. 7117 din 04 iunie 2001, definitivă prin Decizia

civilă nr. 2331 din 29 noiembrie 2001 a Tribunalului Constanța; în recurs, prin

Decizia civilă nr. 258 din 11 martie 2002, Curtea de Apel Constanța a

desființat cele două hotărâri și a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria

Constanța în vederea administrării probei cu expertiză tehnică imobiliară.

În rejudecare, s-a

efectuat un raport de expertiză tehnică judiciară de către expertul R., care a

constatat că atât B. cât și A. sunt proprietarele unor suprafețe de 261,38 mp,

ce formează lotul 37 din parcelare, terenul reclamantei situându-se în partea

stângă a lotului, dinspre str. ..., în timp ce terenul pârâtei se situează în

partea dreaptă a lotului 37, cum privești dinspre str. ...; expertul a mai

constatat că construcția edificată de pârâți ocupă parțial suprafața de teren

pentru care reclamanta deține titlu de proprietate.

Prin sentința civilă nr.

2019 din 12 februarie 2003, rămasă irevocabilă, Judecătoria Constanța a admis

cererea primarului Municipiului Constanța și a dispus readucerea construcției

situată în Constanța, în parametrii stabiliți prin autorizația de construire din

09 martie 1998, cu consecința desființării parțiale a construcției edificată

peste limitele autorizate, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a

hotărârii;

Expertizele efectuate

în cauză au concluzionat că pârâții stăpânesc o suprafață totală de 691 mp

(întregul lot 37 plus părți din loturile 36 și 39), în Constanța, teren pe

care este edificată o construcție P+1 având o amprentă la sol de 234 mp, cu 119

mp mai mult decât suprafața aprobată prin autorizația de construcție,

concluzionându-se că reclamanții nu stăpânesc imobilul pe care îl au în

proprietate.

Curtea de apel a

reținut că a doua expertiză administrată de tribunal (cea realizată de trei

experți) a relevat că cei trei pârâți stăpânesc o suprafață de 691 mp dar au un

drept de proprietate doar asupra unei suprafețe de 261,38 mp; în plus,

calitatea de posesori a fraților C. și D. este indiscutabilă, D.

recunoscând la interogatoriu că are domiciliul și locuiește efectiv în imobil

din Constanța, iar la realizarea celor două expertize aceasta a fost mereu

găsită în locuință și-a pus la dispoziția specialiștilor diferite înscrisuri;

în plus, deși pretind că nu au nicio calitate în prezenta cauză pârâții C.

și D. au suportat 2/3 din cheltuieli în fața instanței.

De asemenea, s-a

arătat că această concluzie conduce la constatarea că, în soluționarea cererii

în revendicare a terenului, instanța s-a găsit în fața situației în care doar

reclamanții au produs un titlu de proprietate, iar pârâții nu și-au dovedit

proprietatea lor asupra lotului 37, parcela 2, identificată și delimitată prin

pct. 1-4-3-2-1 potrivit anexei nr. 6 la raportul de expertiză tehnică judiciară

efectuată de experți G., H. și I., fiind fără relevanță că lipsa titlului

rezultă din inexistența oricărui drept asupra vreunei suprafețe (cazul

pârâților C. și D.) sau existența dreptului de proprietate, dar asupra

unei altei parcele (cazul pârâtei B.).

Curtea de apel a

concluzionat că soluția dată de prima instanță asupra lipsei calității

procesuale pasive a pârâților C. și D. pe capătul de cerere privind

revendicarea terenului, este greșită.

A reținut că pârâții C.

și D. nu au însă calitate procesuală în cererile vizând grănițuirea celor

două terenuri și de demolare a construcției proprietatea pârâtei B., deoarece

obligația de stabilire a limitelor proprietății și de eliberare a terenului de

construcțiile edificate cu rea-credință revin exclusiv proprietarului terenului

și respectiv celui care are calitatea de constructor.

Instanța de apel a

reținut, din analiza prevederilor art. 584 C. civ. că părțile dintr-un litigiu

de grănițuire nu pot hotărnici decât terenurile limitrofe, în limitele

hotarelor indicate în actele juridice care constituie temeiul dreptului lor de

proprietate, fiind deci fără relevanță înscrierea în actul de înstrăinare a unei

suprafețe mai mari decât cea reală sau, invers, constatarea că înstrăinătorul

stăpânea o suprafață mai mare decât cea rezultată din actul încheiat cu autorul

său.

Faptul că, în cazul

concret de față, ambele părți stăpânesc suprafețe mai întinse decât cele

rezultând din titlurile de proprietate impune revenirea la distincția acțiunii

în grănițuire/acțiune posesorie, calitatea procesuală activă/pasivă în acțiunea

în grănițuire și caracterul de judicium duplex al cererii în hotărnicie.

Or, legând posibilitatea de a acționa/figura

în justiție ca pârât de calitatea de proprietar (nu întâmplător legiuitorul

folosește de două ori conceptul de proprietate în art. 584 C. civ.), este

evident că hotărnicia nu poate dispune în afara mențiunilor din titlurile de

proprietate ale vecinilor în litigiu.

Curtea de apel a subliniat că solicitarea de

grănițuire putea fi admisă doar în contradictoriu cu pârâta B., deoarece

pârâții C. și D. nu au calitate procesuală pasivă în acest capăt de cerere, iar

linia de hotar dintre terenul proprietatea reclamanților situat în Constanța,

jud. Constanța, Lot 37-lot 2 și terenul proprietatea pârâtei din Constanța,

jud. Constanța, Lot 37-lot1, trebuia stabilită pe aliniamentul pct. 2 - 3 din

anexa 4, aflată la fila 119, dosar tribunal, vol. II, la raportul de expertiză

judiciară.

Cu privire la solicitarea de demolare a

construcției P+1, edificată de pârâta B. pe terenul reclamanților, care a fost

respinsă de prima instanță prin aplicarea art. 494 C. civ., instanța de apel a

reținut reaua credință a pârâtei, față de interpretarea contrarie a

prevederilor art. 1898 alin. 2 C. civ.: constructorul posedă un teren despre

care știe că este în proprietatea altei persoane, teren față de care înțelege

să se comporte însă ca un adevărat proprietar.

Astfel, încă de la dobândirea parcelei estice

(dinspre mare) a lotului 37, B. avea cunoștință de faptul că stăpânește cu mult

mai mult decât a dobândit (chiar dacă în schița anexată contractului de

vânzare-cumpărare din 1997 - fila 26, vol. I, dosar Tribunal - pare a fi desenat

un teren de 261 mp); aceasta, în condițiile în care terenul preluat avea o

suprafață de trei ori mai mare aprox. 690 mp), iar deschiderea era de 26,75 m,

iar nu de 10,2 m, conform actului.

Instanța a reținut și că pârâții știau că nu

au nici un drept asupra întregului teren, încât de aceea, faptul că au fost în

eroare asupra celui uzurpat în proprietatea nu îi face să fie altfel decât de

rea-credință. În plus, circumstanțele edificării construcției pentru care s-a

emis autorizația nr. 250/09 martie 1998 impun concluzia că pârâta B. a cunoscut

permanent că încalcă legea și și-a asumat consecințele acestui comportament

ilicit.

A mai arătat instanța de apel că simpla

constatare că pârâta B. a dobândit terenul printr-un act autentic (dar asupra

altui imobil decât cel descris în act) nu poate niciodată să facă dovada

bunei-credințe a constructorului, în speță neputând fi vorba despre convingerea

fermă, dar eronată, că terenul se află în proprietatea sa.

În plus, pe lângă stăpânirea unei suprafețe

de trei ori mai mare decât în actul de proprietate, surplus ce exclude greșeli

de măsurare, pârâta B. a depășit și autorizația de construire, edificând nu

doar o construcție măsurând dublul suprafeței autorizate, dar și construcții

necuprinse în autorizație - garaj și piscină.

De aceea, construcția P+1 care ocupă aproape

în întregime lotul revendicat de reclamanți (mai puțin garajul) se impune a fi

desființată de pârâtă pe cheltuiala acesteia sau, în cazul neîndeplinirii

acestei obligații, vor fi autorizați reclamanții să demoleze acest imobil pe

cheltuiala pârâtei B.

Cu privire la apelul pârâților, curtea a

reținut că este neîntemeiat întrucât niciuna dintre critici - soluționarea

excepțiilor netimbrării acțiunii, a prescripției dreptului la acțiune și excepției

autorității de lucru judecat - nu poate fi primită.

Așadar, cu privire la soluția de respingere

ca neîntemeiată a excepției netimbrării, a reținut că este lipsit de relevanță

faptul că succesorii reclamantei inițiale au beneficiat de măsura de ajutor

public judiciar privind plata taxei judiciare de timbru ce fusese acordată în

considerarea situației materiale a acelei persoane, din moment ce la data

examinării în apel, problema achitării taxelor datorate pentru înregistrarea

acțiunii nu se mai poate pune, după momentul 28 octombrie 2013 (când se

plătiseră 6.222 lei), taxa datorată de 8.744,9 lei fiind plătită în întregime.

În plus, motivarea primei instanțe este

judicioasă, căci ceea ce interesează este determinarea raportului fiscal

privind stabilirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru, iar nu

plata efectivă a acesteia; de aceea, moartea beneficiarului ajutorului public

judiciar nu va însemna renașterea obligației în sarcina moștenitorilor acesteia

care, preluând patrimoniul autoarei lor au dobândit și obligația stabilită în

sarcina părții decedate, de plată a unor sume în favoarea bugetului local;

aceasta și pentru că este fără relevanță natura inițială a acestei sarcini

fiscale de plată eșalonată a taxei judiciare de timbru.

Referitor la excepția prescrierii dreptului

la acțiune (respinsă de prima instanță prin încheierea din 03 decembrie 2013)

privind capetele 3 și 4 din cerere referitoare la obligația de demolare a

construcțiilor și plata contravalorii terenului în situația respingerii

acțiunii în revendicare, curtea de apel a constatat că prevederile art. 8 din

Decretului nr. 167/1958 nu sunt aplicabile în cauză.

Astfel, conform acestui text, în cazul

răspunderii pentru paguba cauzată prin fapta ilicită (și în cazurile

asimilate), prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut

sau trebuia să cunoască (ori putea) atât paguba cât și pe cel care răspunde de

ea sau la expirarea termenului prevăzut de lege.

După cum rezultă indubitabil din analiza

textului domeniul de aplicare a art. 8 din Decretului nr. 167/1958 se referă la

răspunderea civilă delictuală sau contractuală.

Principalul domeniu al prescripției

extinctive din categoria drepturilor patrimoniale îl formează drepturile de

creanță, indiferent de izvorul lor, pe când categoria drepturilor reale

principale este considerată imprescriptibilă extinctiv.

Or, speța de față nu vizează repararea unui

prejudiciu produs printr-un delict civil (ar fi putut fi aici spre exemplu o

cerere de plata contravalorii lipsei de folosință), ci este o cerere de

recunoaștere a dreptului de proprietate și de obligare a pârâților la

respectarea tuturor prerogativelor acestuia, deci o acțiune reală

imprescriptibilă extinctiv, indiferent de faptul că, subsidiar revendicării, se

formulează solicitări care - dacă ar fi fost formulate separat - ar fi fost

supuse prescripției extinctive.

Referitor la excepția autorității de lucru

judecat reiterată cu privire la soluțiile pronunțate în Dosarele nr. x/1998 și nr.

x/1999 de Judecătoria Constanța, curtea de apel a reținut că nu este

îndeplinită tripla identitate de părți, obiect și cauză cerută de art. 1203 C.

civ.

Astfel, prin acțiunea înregistrată sub nr. x/1998

pe rolul Judecătoriei Constanța, numita A. i-a chemat în judecată pe S. și O.

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună stabilirea limitelor

de hotar dintre proprietățile lor, restituirea fâșiilor de teren ocupate de

proprietar și suspendarea lucrărilor de construcție începute pe proprietatea

ei.

La termenul din 27 aprilie 1998, reclamanta a

învederat că ceea ce solicită este exclusiv grănițuirea (fila 12 Dosar nr. x/1998),

iar la termenul din 08 iunie 1998, reclamanta și-a modificat acțiunea,

solicitând introducerea în cauză a doi noi pârâți, numiții T. și U., renunțând

la judecată în contradictoriu cu S.

Prin sentința civilă nr. 10762 din 15 iulie 1998,

definitivă prin perimarea apelului pârâtului O. (care a învederat că nu mai

este proprietarul terenului), s-a dispus grănițuirea lotului reclamantei A. de

proprietățile T., U. și O., pârâți care au fost obligați să lase în deplină

proprietate și posesie suprafața de 227 mp.

După cum rezultă din lucrările dosarului,

acțiunea a fost înregistrată la 23 martie 1998 și soluționată în primă instanță

la 15 iulie 1998, în condițiile în care prin contractul de vânzare-cumpărare din

21 august 1997, deci cu mai bine de 7 luni înainte de declanșarea procesului, O.

și P. vânduseră terenul pârâtei B.

De aceea, indiferent de conținutul sentinței

civile nr. 10762 din 15 iulie 1998, deoarece a fost pronunțată în

contradictoriu cu un neproprietar, revendicarea și grănițuirea dispuse nu

puteau crea drepturi și stabili obligații în sarcina pârâtei B. care,

neparticipând la judecată și devenind proprietar înaintea formulării acțiunii,

nici nu are calitatea de succesor cu titlu particular în privința Dosarului nr.

x/1998 al lui O.

Cu privire la Dosarul nr. x/1999, Curtea a

constatat că la dosarul cauzei există copia sentinței civile nr. 13875 din 06

septembrie 1999 (fila 162 vol. II, dosar Tribunal) dar din cuprinsul acesteia

nu rezultă informații care să permită decelarea elementelor în funcție de care

se analizează autoritatea de lucru judecat.

Astfel, sentința civilă nr. 13875/1999 nu are

considerente (în aplicarea dispozițiilor procedurale ale epocii, conform cărora

se motivau doar hotărârile împotriva cărora se declarau căi de atac), așa încât

din, cercetarea copiei de la dosar, se pot stabili doar părțile - reclamanta A.

și pârâta B. - și tipul obiectului - „obligație de a face”; de aceea soluția de

respingere a acțiunii nu poate fi impusă în cauza de față cu titlu de

autoritate de lucru judecat pentru că nu se poate stabili care a fost acest

obiect judecat și nici cauza invocată de reclamantă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

pârâții C., D. și B., în cuprinsul căruia au formulat critici de nelegalitate,

întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La pct. 1, 2 și 3 din motivele de recurs se

susține greșita soluționare a excepției de netimbrare a acțiunii, sens în

care se arată că prima instanță de judecată a acordat cinci termene pentru ca

reclamanții să își complinească această obligație legală, fără însă a lua o

măsură legală. Reclamanta a formulat și cerere de ajutor public judiciar, care

a privit exclusiv capătul de cerere privind revendicarea.

Mai mult, cuantumul taxei judiciare de timbru

a fost stabilit de reclamantă, raportându-se la o valoare mult prea mică a

imobilului și la un curs euro/leu valabil cu peste șase luni anterior

înregistrării acțiunii pe rolul instanțelor de judecată.

Se susține și că la data de 29 septembrie

2011, când s-a soluționat cererea de acordare a ajutorului public judiciar

formulată de reclamantă, aceasta a decedat și respectiva încheiere nu a mai

fost comunicată organelor competente să verifice executarea obligației de

plată. În plus, la dosar au fost depuse dovezi de plată a taxei judiciare de

timbru, în rate, pe numele persoanei decedate, fiind încălcat art. 10 din O.U.G.

nr. 51/2008, potrivit căruia dreptul la ajutor public judiciar se stinge la

moartea părții.

Aceste susțineri au fost invocate și pe calea

apelului, dar instanța de apel le-a respins, în mod nelegal.

Se susține, la punctul 4 din motivele de

recurs, că în mod nelegal și vădit netemeinic, a stabilit instanța de apel că

pârâții D. și C. au calitate procesuală pasivă, dar numai în legătură cu

capătul de cerere privind revendicarea. În realitate, a fost greșit reținută

situația de fapt, respectiv pârâta D. nu mai locuiește în imobil, deci nu mai

are posesia imobilului, cum s-a reținut, de altfel, și în rapoartele de

expertiză, că bunul este în posesia unui terț.

Au mai arătat pârâții că instanța de apel a

ignorat excepția autorității de lucru judecat, în ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă a pârâților în raport de sentința civilă nr. 2049/2010

a Tribunalului Constanța.

Prin această hotărâre judecătorească s-a

stabilit irevocabil că pârâții nu au calitate procesuală pasivă într-o cauză

identică.

Ignorarea acestei excepții de către instanța

de apel a dus la pronunțarea unei hotărâri judecătorești nelegale.

Printr-o altă critică de recurs (pct. 5),

pârâții au susținut și că probele administrate în cauză au fost greșit

interpretate, ceea ce a dus în final la concluzia că recurenta B. a fost de rea

credință când a edificat construcția pe terenul în litigiu.

La pct. 6 din motivele de recurs se arată că

expertiza topografică a fost nelegal încuviințată și administrată. Instanța de

apel a încuviințat, cu încălcarea art. 210 - 212 C. proc. civ., la

insistențele reclamanților, efectuarea unei alte expertize topo, și nu a

unei contraexpertize, care să fi fost efectuată cu un număr de trei experți.

Deși concluziile expertizei nou întocmite au

intrat în contradicție cu restul de alte cinci expertize întocmite în cauză,

totuși instanța și-a fundamentat hotărârea pe concluziile acesteia.

De asemenea, au fost greșit soluționate atât

excepția autorității de lucru judecat cât și excepția prescripției dreptului

material la acțiune (pct. 7 din motivele de recurs).

Analizând recursul prin prisma criticilor

formulate de recurenții pârâți, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește criticile referitoare la

soluționarea de către prima instanță a excepției de netimbrare a acțiunii și la

împrejurarea că reclamanta a decedat ulterior încuviințării cererii de ajutor

public judiciar, cererea și respectiva încheiere nemaifiind comunicate

organelor competente să verifice executarea obligației de plată, ce formează

obiectul pct. 1, 2 și 3 din motivele de recurs, Înalta Curte apreciază că nu

sunt fondate, urmând a le respinge.

Din analiza actelor dosarului, Înalta Curte

constată că excepția netimbării acțiunii a fost invocată la termenul de

judecată din 1 octombrie 2013, reținându-se în cuprinsul încheierii

tribunalului, că a fost încuviințată cererea de ajutor public judiciar

formulată de reclamantă în cauză. Ulterior luării acestei măsuri, reclamanta a

decedat.

Curtea de apel a reținut că este lipsit de

relevanță faptul că succesorii reclamantei inițiale au beneficiat de măsura de

ajutor public judiciar privind plata taxei judiciare de timbru ce fusese

acordată în considerarea situației materiale a persoanei decedate, din moment

ce la data examinării în apel, problema achitării taxelor datorate pentru

înregistrarea acțiunii nu se mai poate pune, taxa datorată în sumă de 8.744,9

lei fiind plătită în întregime.

Înalta Curte reamintește, în acest context,

cele statuate prin Decizia nr.

7 din 08 decembrie 2014, pronunțată în recurs în

interesul legii, în sensul că,

în interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 18 din Legea

nr. 146/1997, cu modificările si completările ulterioare, partea în sarcina

căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate

formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în

judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de

critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.

Așadar, încheierea prin care tribunalul a

încuviințat cererea de ajutor public judiciar, ar fi putut fi supusă exclusiv

căii de atac a reexaminării, asupra ei neputându-se formula critici prin

intermediul căilor de atac ale apelului sau recursului.

Față și de împrejurarea că a fost achitată în

întregime taxa datorată, astfel cum a fost stabilită de instanță, Înalta Curte

constată că, în mod corect, curtea de apel a procedat la respingerea acestor

critici.

Totodată, Înalta Curte apreciază necesar a

sublinia și că nu este relevantă împrejurarea că ratele taxei judiciare de

timbru au fost plătite de succesorii reclamantei inițiale, aceasta deoarece, în

primul rând, timbrajul datorat cererii de chemare în judecată a fost

satisfăcut, plătitorii acesteia fiind succesorii în drepturi ai reclamantei,

care preluând patrimoniul autoarei lor au dobândit și obligația stabilită în

sarcina părții decedate, de plată a unor sume în favoarea bugetului local.

La pct. 5 din motivele de recurs, recurenții

pârâți critică greșita stabilire a unei situații de fapt și anume, că pârâta B.

a fost de rea credință când a edificat construcția și a ocupat terenul reclamantei

în mod abuziv, ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat,

soluția pronunțată fiind netemeinică.

Înalta Curte apreciază că nu mai poate fi

valorificată pe calea recursului o asemenea critică, nemaiconstituind motiv de

recurs în reglementarea art. 304 C. proc. civ., cenzurarea în recurs a

greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor

administrate.

Recurenții pârâți au formulat critici și

asupra modului în care curtea de apel a încuviințat și administrat probele în

dosar, în special a probei cu expertiză topografică, susținând încălcarea

dispozițiilor art. 210 - 212 C. proc. civ., prin aceea că a incuviințat și

dispus efectuarea unei noi expertize topo, și nu a unei contraexpertize, care

să fi fost efectuată cu un număr de trei experți (pct. 6 din motivele de

recurs).

Cu privire la această critică, Înalta Curte

constată că și în situația în care în cauză s-a efectuat o expertiză topo, nu

există niciun impediment legal de a se admite o nouă cerere a părții, formulată

în timp util, de a se efectua o altă expertiză, dacă aceasta este necesară

pentru stabilirea faptelor, instanța fiind datoare să o încuviințeze.

În acest sens, instanța de apel a făcut

aplicarea art. 212 C. proc. civ., care permite întregirea expertizei sau o nouă

expertiză dacă instanța nu este lămurită prin expertiza făcută, și nicidecum nu

poate fi vorba de încălcarea legii, astfel cum în mod greșit susțin recurenții

pârâți, nefiind incident motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susținerea de la pct. 7 al motivelor de

recurs, privind modalitatea de soluționare a excepțiilor invocate, ce privesc

fie autoritatea de lucru judecat, fie prescripția dreptului material la

acțiune, este generică și lacunară, neputând fi încadrată în niciunul din

cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ.

Nefiind indicat niciun motiv de recurs dintre

cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar neexistând nici dezvoltarea

acestei susțineri, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată

al instanței de apel, raportat la motivul ce se invocă, sancțiunea care

intervine nu poate fi decât aceea a nulității acestei critici, în condițiile art.

306 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește critica expusă la pct. 4

al motivelor de recurs, privind soluția de reținere a calității procesuale

pasive a pârâților D. și C. în legătură cu capătul de cerere privind

revendicarea, întemeiată pe greșita stabilire a situației de fapt ca urmare a

interpretării eronate a probatoriului administrat, Înalta Curte constată că se

cere aprecierea unei împrejurări de fapt și anume, posesia imobilului litigios,

pe baza recunoașterii la interogatoriu făcută de către D., a constatărilor din

preambulul rapoartelor de expertiză efectuate în cauză și în raport de

suportarea de către cei doi pârâți C. și D. a 2/3 din cheltuieli în fața

instanței de fond, ceea ce implică practic reanalizarea situației de fapt în

temeiul probatoriului deja administrat. Acesta reprezintă un control de

netemeinicie a hotărârii atacate (și nu de nelegalitate), ce excede limitelor

presupuse de art. 304 C. proc. civ. și nu intră în atribuțiile instanței de

recurs.

În ceea ce privește, însă, susținerea

recurenților pârâți, în sensul că instanța de apel a ignorat invocarea de către

aceștia a excepției autorității de lucru judecat, în ceea ce privește calitatea

procesuală pasivă a pârâților în raport de sentința civilă nr. 2049 din 9

decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, Înalta Curte

reține următoarele:

Din datele dosarului rezultă că în cuprinsul

întâmpinării depuse în dosarul tribunalului, pârâții au invocat excepția

autorității de lucru judecat, în raport de sentința civilă nr. 2049 din 9

decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă.

Pârâții au invocat, în cuprinsul aceleași

întâmpinări, aceeași excepție, a autorității de lucru judecat, în raportat la

sentințele civile nr. 10762/1998 (pentru capetele 1 și 2 din cererea

introductivă) și nr. 13875/1999 (pentru capetele 3 și 4 din acțiune), ambele hotărâri

ale Judecătoriei Constanța.

Prin sentința civilă nr. 405 din 25 februarie

2014, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins excepția autorității de

lucru judecat și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâților C. și D., din considerentele hotărârii judecătorești reieșind că

instanța de fond a analizat excepția autorității de lucru judecat în

raport de sentințele civile nr. 10762/1998 și nr. 13875/1999 ale

Judecătoriei Constanța, nu și în raport de sentința civilă nr.

2049 din 9 decembrie

2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă

.

Dosarul nr. x/118/2010, soluționat prin

sentința civilă nr.

2049 din 9 decembrie

2010, rămasă irevocabilă, a avut aceleași părți, în calitate de reclamantă și

pârâți, același obiect și aceeași cauză cu dosarul ce face obiectul judecății

de față, fiind în mod cert întrunită tripla identitate de elemente: părți,

obiect și cauză.

Prin

sentința civilă nr.

2049 din 9 decembrie

2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, irevocabilă, s-a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților D. și C.; s-a

respins cererea

formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții

D. și C., ca fiind

formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a luat act

de renunțarea la judecata cererii formulată de reclamantă în contradictoriu cu

pârâta B. și s-a dispus cu privire la restituirea către această pârâtă a unor

sume de bani reprezentând onorarii expert și cu privire la cheltuielile de

judecată.

Prin urmare, această hotărâre judecătorească

a statuat în mod irevocabil cu privire la același raport juridic, supus și

judecății pendinte, și a fost depusă la dosar pentru prima dată în recurs.

Un asemenea act are caracterul unui înscris

nou, care dacă ar fi fost cunoscut de instanța de apel, ar fi putut determina o

altă soluție, fapt ce impune automat casarea hotărârii atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În ceea ce privește cererea recurenților

pârâți privind acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa judiciară

de timbru achitată și onorariu de avocat, dată fiind soluția de casare cu

trimitere spre rejudecare la aceeași instanță de apel, Înalta Curte apreciază

că numai după rejudecarea cauzei se poate ști care este partea care datorează

celeilalte cheltuielile de judecată, ca fiind parte căzută în pretenții în

înțelesul art. 274 C. proc. civ.

Prin urmare, cheltuielile de judecată vor fi

avute în vedere la judecata cauzei de către instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții C., D., B.

împotriva Deciziei civile nr. 89/C din 22 octombrie 2014 pronunțată de Curtea

de Apel Constanța, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza

pentru rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8

octombrie 2015.