ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 702/2018

Ședința publică din data de 7 martie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13.02.2014 sub nr. x/2014, pe rolul Judecătoriei Constanta, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., D. și E., solicitând ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției situată în Constanța, str. x, în suprafață de 86,87 mp, compusă din trei camere și dependințe la data de 05.08.1977, data perfectării între părți a chitanței ce atestă plata prețului; pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare asupra terenului în suprafață de 120 mp, situat în Constanța, str. x, teren pe care este amplasată construcția identificată la punctul 1 din cerere, cu obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

La solicitarea instanței, reclamantul a depus precizări scrise cu privire la primul capăt de cerere, prin care a arătat că solicită, în principal, constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției situată în situat în Constanța, str. x, în subsidiar, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare asupra construcției mai sus descrisă.

Prin sentința civilă nr. 3672 din 31 mai 2015 instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra construcției în suprafață de 86,87 mp, compusă din 3 camere și dependințe, situată în Constanța, str. x, jud. Constanța și a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil; a admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare asupra terenului în suprafață de 120 mp, situat în Constanța, str. x, jud. Constanța și a respins acest capăt de cerere ca având autoritate de lucru judecat.

Prin decizia civilă nr. 1140 din 26 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2014 a fost admis apelul promovat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3672/31.05.2015, anulată sentința civilă nr. 3672/31.05.2015 și trimisă cauza spre rejudecare instanței de fond.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 29 decembrie 2015, sub număr de dosar x/2014

La termenul din 2 februarie 2016 instanța a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul subsidiar și, reținând poziția contradictorie a părților cu privire la posesia bunului, a unit soluționarea excepției dreptului material la acțiune, cu fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 11545 din 11 octombrie 2016 Judecătoria Constanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul F. în contradictoriu cu pârâții B., D., D. și E., a constatat că reclamantul F. a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției C1 (fost atelier și depozite materiale), situată în municipiul Constanța, str. x, jud. Constanța, în suprafață de 78 mp, identificată prin Raportul de expertiză tehnică judiciară topografică de expert ing. G.; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul de cerere-hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, respingând capătul de cerere-hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare formulat de reclamantul F., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., D. și E., ca fiind prescris.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamantul F., cât și pârâții B., C., D. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1459 din 23 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă a fost respins apelul formulat de pârâții B., C. și D., ca nefondat.

Prin aceeași decizie, a fost admis apelul formulat de apelantul-reclamant F., în contradictoriu cu intimații-pârâți D., E., B., C. și D.; a fost anulată în parte sentința civilă nr. 11545/11.10.2016 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul civil nr. x/2014 și, evocând fondul: a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul de cerere-hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, ca nefondată și a fost admisă acțiunea. S-a constatat că reclamantul F. a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției C1 (fost atelier și depozite materiale), situată în municipiul Constanța, str. x, jud. Constanța, în suprafață de 78 mp, identificată prin Raportul de expertiză tehnică judiciară topografică de expert ing. G.. S-a hotărât că prezenta hotărâre ține loc de contract de vânzare cumpărare între pârâți în calitate de vânzători si reclamant, în calitate de cumpărător, având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafața de 120 mp (125 mp din măsurători) situat în Municipiul Constanța, strada x,nr. 1, jud. Constanța identificat prin punctele 1-2-3-4-5-6-7 din Raportul de expertiză tehnică judiciară topografică de expert ing. G.. Conform art. 77 indice 6 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 (Codul fiscal) cu modificările și completările ulterioare, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii aceasta se comunică Serviciului Public de Impozite și Taxe Constanța. Conform art. 35 alin. (5) din Legea 7/1996, în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, aceasta se comunică Biroului de Cadastru și Publicitate Imobiliar Constanța.

Împotriva acestei decizii, pârâtul C. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Constanța, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 7 februarie 2018.

Prin rezoluția completului din data de 12 februarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 28 februarie 2018.

În ședința publică din data de 28 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale și a amânat pronunțarea la 7 martie 2018 pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise pe excepția invocată.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

Din perspectiva art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004, prin decizia Curții Constituționale nr. 321/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 20/07/2017) s-a reținut că,,(...) dispozițiile art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportat la cele ale art. 29 alin. (5), teza II din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești".

Prin aceeași decizie a Curții Constituționale s-a mai reținut la paragraful nr. 21 că, în accepțiunea Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înțeles drept o cale extraordinară de atac în condițiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Astfel fiind, Curtea Constituțională a reținut că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Prin urmare, acest recurs apare ca un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Din prevederile legale anterioare și din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 321/2017 se desprinde faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile pe care legiuitorul le-a conceput, în înțelesul de cale extraordinară de atac sau de remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Cu alte cuvinte, în soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezența sintagmei "instanța ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziții legale reprezintă o aplicație particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanțelor de control judiciar le revine competența de a soluționa căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Constanța în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Constanța căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 1459 din 23 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Constanța.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2018.