ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 26/2017

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 26/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 26/2017

Asupra

recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă,

sub nr. x/118/2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtului B.

Mangalia, prin primar, la plata sumei de 1.613.221 de lei plus T.V.A., precum

și a pârâtului C. Mangalia la plata sumei de 1.738.138 de lei plus T.V.A.,

ambii pârâți urmând a fi obligați și la plata cheltuielilor de

judecată.

În

susținerea cererii, r

eclamanta relevă că a încheiat cu B.

Mangalia contractele de achiziție publică din 12 decembrie 2006

și din 12 decembrie 2006, având ca obiect executarea de către

reclamantă (în calitate de executant), a unor case sociale în Zona

Morii-Mangalia, lot 43-44 și 45-46; aceeași societate a prestat

servicii și în beneficiul autorității contractante C. Mangalia,

potrivit convențiilor de execuție lucrări din 10 noiembrie 2006,

din 11 decembrie 2007 și din 11 decembrie 2007; operațiunile juridice

au vizat sistematizarea pe verticală Dobrogea II, străzile

19+P20+21+22+23+24 (pentru primul contract), lucrări de

infrastructură cartier de locuințe Dobrogea I - canalizare

menajeră (pentru cel de al doilea) și lucrări de

infrastructură cartier de locuințe Dobrogea - alimentare cu apă,

parțial (pentru a treia convenție); în timpul executării

lucrărilor contractate, la comanda verbală a funcționarilor

publici, reclamanta a executat și alte lucrări menite a conferi

funcționalitate acelor contracte; în egală măsură,

reclamanta a prestat și servicii care nu erau în legătură

directă cu cele contractate sau suplimentare acestora;

Existența

lucrărilor a fost confirmată de către pârâți în cadrul unui

alt litigiu, finalizat prin sentința civilă nr. 442 din 6 februarie 2012,

pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. x/118/2011;

procesul respectiv avea ca obiect obligarea acelorași pârâți la plata

sumei totale de 3.351.363 de lei, cauza juridică a acțiunii fiind

reprezentată de faptul licit al îmbogățirii fără just

temei.

Autoritatea

judiciară a respins acțiunea formulată de către reclamanta SC

A. SRL, statuând cu puterea lucrului judecat, că relațiile dintre

părți se situează pe tărâm contractual, conform art. 969 C.

civ., actele fiind încheiate în formă simplificată, prin comandă

urmată de executare; individualizarea și evaluarea lucrărilor

prestate în beneficiul pârâților s-au realizat în baza unui raport de

expertiză întocmit de către expertul judiciar - inginer Boteanu

Magdalena, la ale cărui concluzii părțile au achiesat; valorile

stabilite de expert erau de 98.904 lei (pentru lucrările suplimentare la

contractul din 20 decembrie 2006), 224.544 de lei și 324.062 de lei

(lucrări suplimentare aferente contractului din 10 noiembrie 2006),

1.090.632 de lei (lucrări suplimentare contractului din 12 decembrie 2006)

și 30.965 de lei (suplimentar contractului din 12 decembrie 2006); în

drept au fost invocate prevederile art. 969 - 970 C. civ.

De asemenea,

la termenul din 24 februarie 2012, s-a luat act de transmiterea

calității procesuale active de la reclamanta SC A. SRL către

cesionarele dreptului litigios SC D. SRL și SC E. SRL, la același

termen, apărătorul ales al reclamantelor precizând că

pretențiile patrimoniale sunt întemeiate pe dreptul comun în materie

comercială și a obligațiilor civile, iar nu pe cele speciale ale

O.U.G. nr. 34/2006, neexistând contracte semnate de achiziție publică

pentru lucrările a căror valoare se solicită.

Pe baza

concluziilor raportului de expertiză tehnică judiciară,

reclamantele și-au majorat câtimea obiectului cererii la 1.935.734 de lei

cu T.V.A., în contradictoriu cu pârâtul C. Mangalia și la 1.664.381 de lei

cu T.V.A., în contradictoriu cu B. Mangalia.

Prin

sentința civilă nr. 2006 din 11 iunie 2014, Tribunalul

Constanța, secția a II-a civilă, a respins, ca neîntemeiate,

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.

Mangalia și prescripției dreptului la acțiune; a respins ca

nefondată, acțiunea formulată de către reclamantele SC D.

SRL și SC E. SRL, în contradictoriu cu pârâții B. Mangalia, prin primar,

și C. Mangalia, astfel cum a fost majorată.

Pentru

a hotărî astfel, prima

instanță

a

constatat

în ceea ce

privește lipsa

legitimării procesuale pasive a pârâtului C. Mangalia, că există

identitate între persoana chemată în judecată și persoana

împotriva căreia se solicită realizarea dreptului, astfel încât

excepția a fost respinsă ca neîntemeiată, existența

raporturilor obligaționale formând obiect al dezlegării în fond a

pricinii.

În ceea ce

privește prescripția dreptului la acțiune, instanța a

considerat, în raport de depozițiile martorilor citați, că nu se

poate reține că termenul de prescripție al dreptului la

acțiune pentru creanțele a căror realizare se solicită în

prezentul litigiu s-a împlinit anterior promovării acțiunii, la 10

iulie 2012, astfel încât excepția a fost respinsă, ca

neîntemeiată.

Pe fondul

cauzei, instanța a reținut că SC A. SRL, în calitate de

executant, a încheiat cu B. Mangalia (achizitor), contractele de execuție

lucrări din 12 decembrie 2006 și din 21 decembrie 2006, având ca

obiect construirea unor locuințe sociale în zona străzii x, loturile

43-44 și 45-46; ambele convenții au clauze identice, termenul de

execuție fiind de 10 luni.

Prin art. 26 din

contract a fost stabilită identitatea delegaților părților

- F. pentru achizitor și G. - pentru executant, art. 30 permițând

modificarea convenției doar prin act adițional; prin actul

adițional din 30 iulie 2007 la contractul din 2006 și actul

adițional din 15 octombrie 2007 la contractul din 2006, termenul de

execuție a lucrărilor a fost prelungit la 16 luni de la semnarea

actului inițial.

Aceeași

societate a perfectat cu C. Mangalia convențiile de execuție

lucrări din 10 noiembrie 2006, din 11 decembrie 2007 și din 11

decembrie 2007; operațiunile juridice au vizat sistematizarea pe

verticală Dobrogea II, străzile 19+P20+21+22+23+24 (pentru primul

contract), lucrări de infrastructură cartier de locuințe

Dobrogea I - canalizare menajeră (pentru cel de al doilea) și

lucrări de infrastructură cartier de locuințe Dobrogea -

alimentare cu apă, parțial (pentru a treia convenție).

În

conformitate cu dispozițiile art. 24.2 și 24.3 din contract, în

situația în care apăreau circumstanțe care nu puteau fi

prevăzute la data încheierii contractului și care conduceau la

modificarea esențială a clauzelor, astfel încât îndeplinirea

contractului să fie contrară interesului public, beneficiarul este în

drept să denunțe unilateral contractul, executantul fiind în drept

să pretindă numai plata pentru partea din contract îndeplinită,

inclusiv materialele achiziționate.

Recepția

lucrărilor efectuate în baza contractului din 2007 s-a realizat la 7

aprilie 2008 și 17 decembrie 2007, în baza proceselor-verbale aflate la

dosarul cauzei, iar terminarea lucrărilor asumate prin contractul din 2006

a fost confirmată prin procesul-verbal de recepție datat 10 noiembrie

2007, în timp ce recepția lucrărilor ce formau obiect al contractului

din 2007 s-a efectuat la 18 și 19 decembrie 2007.

A mai

reținut instanța că toate aceste operațiuni juridice,

încheiate de către instituții finanțate din bani publici, sunt

guvernate exclusiv prin dispozițiile speciale, derogatorii de la dreptul

comun în materia răspunderii civile contractuale, ale O.U.G. nr. 34/2006 privind

atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de

concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de

servicii.

Actul

normativ definește contractul de achiziție publică, stabilind

domeniul de aplicare al actului normativ, sfera activităților care

pot forma obiect al convenției, procedura de licitație și de

atribuire a contractelor și calitatea părților cocontractante; art.

122 lit. i) și j) conferă

autorității

contractante dreptul de a aplica procedura de negociere fără

publicarea prealabilă a unui anunț de participare numai în anumite

cazuri.

În

baza art. 297 din O.U.G. nr. 34/2006, în măsura în care prezenta

ordonanță de urgență nu prevede altfel, sunt aplicabile

dispozițiile dreptului comun.

Prin urmare,

recurgerea la dreptul comun din materia răspunderii civile contractuale era

posibilă numai în măsura în care actul normativ special privind

achizițiile publice nu conținea prevederi contrarii și nu devin

incidente.

Astfel, toate

serviciile descrise de către cesionarii dreptului litigios ca fiind

lucrări prestate în favoarea pârâților B. Mangalia și C.

Mangalia se înscriu în sfera de aplicabilitate a O.U.G. nr. 34/2006 (art. 4 alin.

(1) în referire la diviziunea 45 clasele 45.21, 45.23, 45.25 și 45.45 din

anexa nr. 1).

De asemenea,

a susține că instituțiile publice pot fi angajate în raporturi

contractuale de drept privat, prin încheierea, în formă simplificată,

a unor acte civile, pe baza ofertei de a contracta, urmată de executare,

echivalează cu eludarea unor dispoziții legale imperative, instituite

tocmai în scopul prevenirii cheltuirii fondurilor publice împotriva interesului

general, fiind astfel înfrânte principiile instituite prin art. 2 din O.U.G. nr.

34/2006.

Chiar

îmbrățișând punctul de vedere al societăților

reclamante, cesionare ale dreptului litigios, conform căruia

operațiunea juridică a luat naștere în mod valabil, prin simpla

comandă verbală a reprezentanților legali ai pârâților,

urmată de executarea benevolă din partea reclamantei cedente, lipsesc

orice dovezi privind realitatea ofertelor de a contracta și orice elemente

ale operațiunilor juridice.

Mai mult, nu

au fost identificate persoanele de la care ar fi emanat comenzile verbale,

calitatea acestora în cadrul autorităților administrației

publice locale - de reprezentant convențional sau legal; astfel, dacă

emitenții ofertelor de a contracta reprezentau unitatea

administrativ-teritorială și serviciul specializat de

gospodărire locală în baza unui mandat civil, împuternicirea trebuia

depusă la dosar de către persoana interesată, pentru verificarea

limitelor mandatului din perspectiva voinței mandantului.

Astfel,

lipsind orice elemente și probe legate de persoana și calitatea

autorului ofertei de a contracta, nu s-a putut reține cu temei că

inițiativa contractuală aparține tocmai pârâților din

prezenta cauză ori unor terți.

Atât raportul

de expertiză întocmit de către expert H. cât și documentele pe

baza cărora aceasta și-a fundamentat opinia profesională,

întocmite în cursul anului 2011, au caracter indirect și sunt lipsite de

concludență pentru existența și realitatea serviciilor

efectiv prestate de reclamanta SC A. SRL, în măsura în care toate actele

legate de individualizarea și cuantificarea lucrărilor s-au realizat

pe baza indicațiilor oferite exclusiv de către reprezentanții

societății reclamante.

În aceste

condiții, instanța a reținut că toate criteriile de

stabilire a existenței lucrărilor și de evaluare a acestora

pleacă de la aceeași premisă greșită a faptului

că singurul în măsură să individualizeze lucrările

este chiar constructorul reclamant; practic, procedând în această

manieră, acesta și-a preconstituit probe pentru un viitor litigiu,

dictând comisiei înființate cu acest scop întinderea și locul

lucrărilor, fără ca afirmațiile sale să poată fi

în mod obiectiv verificate.

Efectul

pozitiv al puterii de lucru judecat presupune că dezlegarea dată de

instanța judecătorească într-un alt litigiu, referitoare la

aceeași chestiune de drept nu va putea fi contrazisă de judecata de

față, astfel că ea se impune ca o chestiune prejudicială

deja dezlegată în cadrul unui proces subsecvent.

Din acest

punct de vedere, faptul că în cuprinsul considerentelor sentinței

civile nr. 442 din 6 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul

Constanța în Dosarul nr. x/118/2011, s-a statuat că relațiile

dintre părți se situează pe tărâm contractual, reclamanta

având la îndemână acțiuni contractuale, nu poate fi valorificată

decât în contextul folosirii acestor aprecieri drept argument pentru aprecierea

caracterului subsidiar al acțiunii întemeiate pe faptul licit al

îmbogățirii fără justă cauză; în lipsa unei

legale învestiri, autoritatea judiciară a statuat că reclamanta avea

la îndemână o acțiune principală în realizarea dreptului,

fără a se pronunța asupra temeiniciei unei atare acțiuni în

răspundere civilă contractuală.

Împotriva

acestei soluții a declarat apel reclamanta SC I. SRL - succesoarea

reclamantei SC A. SRL - susținând că aceasta este netemeinică,

întrucât din probele administrate rezultă că lucrările, a

căror contravaloare, se solicită au fost executate.

Pârâții B.

Mangalia, prin primar, și C. Mangalia au formulat

cerere de aderare la

apelul

formulat de SC D. SRL și SC E. SRL, prin care se tinde la respingerea

cererii de chemare în judecată, în principal, pentru intervenirea

prescripției dreptului material la acțiune și, în subsidiar, ca

nefondată.

Prin Decizia civilă

nr. 688 din 17 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel

Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanta

SC I. SRL și de pârâții B. Mangalia, prin primar, și C. Mangalia

împotriva sentinței civile nr. 2006 din 11 iunie 2014,

pronunțată de Tribunalul Constanța, în Dosarul nr. x/118/2012.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut cu privire la apelul

reclamantei SC I. SRL că în mod corect, prima instanță a stabilit

că pretențiile reclamantei în legătură cu lucrări

suplimentare executate nu pot fi acordate, întrucât între părți nu

s-a încheiat un acord în acest sens sub imperiul O.U.G. nr. 34/2006.

În ceea ce

privește cererea de aderare la apel formulată de pârâții B.

Mangalia, prin primar, și C. Mangalia, instanța de apel a apreciat

că este nefondată, întrucât excepția prescripției dreptului

material la acțiune a fost în mod corect respinsă, deoarece din

probele administrate a rezultat că lucrările a căror

contravaloare s-a solicitat, nu fuseseră finalizate cu trei ani anterior

promovării acțiunii, iar aspectele legate de fondul cauzei au fost

soluționate legal, în sensul respingerii pretențiilor reclamantei.

Referitor la

invocarea în apărare a retractului litigios, instanța de apel a

reținut că aceasta este nefondată, întrucât actul juridic care a

vizat contractul de concesiune autentificat din 15 aprilie 2015 la B.N.P., J.

este încheiat sub imperiul N.C.C., iar acesta nu mai reglementează

această situație.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, atât reclamanta SC I. SRL cât și pârâții

B. Mangalia, prin primar, și C. Mangalia au declarat recurs.

Recursul

reclamantei SC I. SRL a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ., cu referire la art. 312 alin. (3) din același

cod, solicitându-se admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în subsidiar,

modificarea deciziei atacate, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii astfel

cum a fost modificată și precizată.

În

argumentarea memoriului de recurs, recurenta-reclamantă apreciază

că în cauză se impune administrarea unor probe noi, de natura

suplimentului la raportul de expertiză sau înscrisuri noi, față

de faptul recunoscut de către instanță și anume că

toate lucrările de construcție, inclusiv cele suplimentare au fost

efectuate.

Față de această situație și

având în vedere natura lucrărilor suplimentare, recurenta consideră

că în cauză trebuia să se aplice, așa cum a reținut

instanța, dispozițiile art. 121-122 din O.U.G. nr. 34/2006, în sensul

că lucrările suplimentare, trebuiau cel puțin comensurate la

nivelul de 2,4 din valoarea lucrărilor, ori acest aspect nu a fost avut în

vedere de către instanța de judecată, iar din această

perspectivă se impune completarea probatoriului la nivelul efectuării

unui supliment la raportul de expertiză.

În ceea ce

privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8

C. proc. civ.,

recurenta apreciază că i

nstanța, în mod greșit a

interpretat actul dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul

lămurit al relațiilor dintre părți.

Aceasta deoarece, din cuprinsul raportului de expertiză

rezultă că lucrările de utilitate publică au caracter imprevizibil

și au devenit necesare pentru realizarea obiectivelor din contractual

inițial, iar acest caracter este urmarea

disfuncționalitățiilor din cadrul Primăriei B.

Constanța, situația fiind generată de către pârâte,

întrucât inițierea contractului de achiziție revine achizitorului

și nu executantului.

Referitor la critica întemeiată pe dispozițiile

art. 304 pct. 9

C.

proc. civ., recurenta consideră că h

otărârea este

dată fără temei legal sau cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii, întrucât nu au fost avute în vedere dispozițiile

art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, ce definesc construcția, în

vigoare la momentul contractării, dispozițiile art. 25 si urm. din același

act normativ, în sensul că autoritatea contractantă are

obligația de a stabili datele privind regulile de estimare a contractelor,

în cauză reținându-se de către instanța de apel incidența

dispozițiilor art. 121-122 din O.U.G. nr. 34/2006.

De asemenea, recurenta-reclamantă susține că

aceste dispoziții legale, stabilesc rolul activ al autorității contractante

de a solicita să reconfirme rezultatul negocierilor, prin depunerea unei

oferte finale, în speță, autoritatea contractantă a înțeles

să nu mai solicite confirmarea de ofertă, apreciind că oferta

inițială, este suficientă.

Prin urmare, reclamanta nu avea dreptul să

aducă modificări ofertei inițiale, aspect susținut și

dovedit, în sensul că prețul, criteriul economic a rămas

nemodificat, în raport cu oferta inițială, pentru contractele în

discuție.

Mai mult, dispozițiile contractuale obligă

executantul să respecte dispozițiile beneficiarului, iar dacă

apar costuri suplimentare ca urmare a acestor dispoziții ele vor fi

suportate de către beneficiar.

Recursul pârâților B. Mangalia, prin primar, și

C. Mangalia a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., solicitându-se admiterea acestuia, casarea deciziei recurate

și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în subsidiar,

modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de aderare la apel

și schimbarea sentinței primei instanțe în sensul respingerii

cererii de chemare în judecată, în principal, pentru admiterea

excepției prescripției dreptului material la acțiune și, în

subsidiar ca nefondată.

În argumentarea memoriului de recurs,

recurenții-pârâți apreciază că instanța de apel a

soluționat greșit excepția inadmisibilității/prematurității

cererii de chemare în judecată, întrucât simpla invitație la

conciliere, neurmată de îndeplinirea cerințelor prevăzute de

lege nu poate avea valoarea juridică stabilită de către

instanța de apel, având în vedere că nu există la dosarul cauzei

procesul-verbal de conciliere, astfel cum prevede art. 720

1

alin.

(5) C. proc. civ., iar instanța nu putea fi sesizată valabil

fără îndeplinirea acestei proceduri, sub sancțiunea respingerii

acțiunii ca prematur introdusă.

Cu privire la transmisiunea calității

procesuale, recurenții consideră că i

nstanța de apel

nu s-a pronunțat în niciun mod cu privire la celelalte susțineri în

legătură cu operațiunile de transmisiune a calității

procesuale active în cauză, sens în care se impune sub acest aspect

casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În speță, prețul contractelor de cesiune

de drepturi litigioase este un preț fictiv și neserios, contractele fiind

încheiate prin fraudă la lege, întrucât prețul este neachitat

efectiv; cauza contractelor de cesiune este ilicită, iar acțiunea

este imprescriptibilă.

Referitor la retractul litigios, pârâtele apreciază

că s

oluția

dată de instanța de apel cu privire la acest aspect nu este corectă,

întrucât au opus în apărare, retractul litigios față de

contractul de cesiune de drepturi litigioase, în contra SC I. SRL, în speță,

fiind incidente dispozițiile V.C.C., chiar dacă părțile au

menționat în contractul de cesiune de drept litigios că sunt aplicabile

dispozițiile N.C.C.

Mai susțin recurenții, că în cauză se

impune casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare având în vedere

nemotivarea instanței cu privire la obiecțiunile formulate la

expertiza dispusă în cauză, întrucât instanța s-a limitat în a

stabili că criticile aduse expertizei nu sunt utile soluționării

cauzei, iar acest argument echivalează cu o nemotivare concretă și

completă, contrar jurisprudenței Înaltei Curți sau Curtea Europeană

a Drepturilor Omului.

Referitor la raportul de expertiză întocmit de

expert Bescuca Dumitru, recurenții apreciază că acesta este nul

absolut, aspect asupra căruia instanța de apel nu

s-a pronunțat

în niciun mod, întrucât lucrarea de specialitate a fost realizată de o

persoană care nu are calificarea profesională adecvată, raportat

cu natura lucrărilor edilitare analizate.

Tot în același

context, se susține nelegala convocare a B. Mangalia la inspecția și

la realizarea măsurătorilor rețelelor de apă și

canalizare în lotizarea cartier Dobrogea I, ce au avut loc în data de 09

aprilie 2014.

În ceea ce privește soluția dată cu

privire la excepția prescripției este incorectă, întrucât atât

prima instanță cât și instanța de apel au respins în mod greșit

excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Cu privire la fondul cauzei, recurenții

consideră că î

n raport cu dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006

- aplicabile speței - instanța trebuie să verifice dacă

există încheiat un act adițional la contractul părților, întrucât

reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe „contract” și, dacă acesta

există, fie doar „negotium”, în ce măsură acesta își produce

efectele și nu este lovit de ineficacitate prin raportare la

dispozițiile art. 122 din O.G. nr. 34/2006.

În această situație, reclamanta nu se poate

prevala de „existența” unui act adițional la contractele de

achiziții deja existente, întrucât, pe de o parte, nu l-a probat și,

pe de altă parte acest contract ar fi lovit de nulitate în

accepțiunea O.U.G. nr. 34/2006.

Astfel, pentru a putea vorbi despre existența unui

contract în materia achizițiilor publice, trebuie avut în vedere, în mod

obligatoriu existența unui înscris

- atât ad probationem cât și ad

validitatem, condiția formei fiind obligatorie în materia O.U.G. nr. 34/2006,

î

ntrucât

numai un contract valabil încheiat va putea da naștere la obligații în

sarcina ambelor părți.

Analiz

ând decizia recurată în raport de criticile formulate, în

limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta

Curte constată că recursul

reclamantei SC I. SRL și

recursul

pârâților B. Mangalia, prin primar, și C.

Mangalia sunt

nefondate, pentru următoarele

considerente:

Recursul reclamantei SC I. SRL.

În cuprinsul memoriului de recurs,

recurenta-reclamantă susține că în cauză se impune

completarea probatoriului la nivelul efectuării unui supliment la raportul

de expertiză, față de faptul recunoscut de instanță

și anume că toate lucrările de construcție, inclusiv cele

suplimentare au fost efectuate și că acestea trebuiau cel puțin

comensurate la nivelul de 2,4 din valoarea lucrărilor, ori acest aspect nu

a fost avut în vedere de către instanța de judecată.

Această susținere nu poate fi

primită, având în vedere că cele două instanțe, în mod

corect au

stabilit că pretențiile reclamantei în legătură cu

lucrările suplimentare executate nu pot fi acordate, întrucât între

părți nu s-a încheiat un acord în acest sens, potrivit

dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006.

De asemenea,

în cauză nu rezultă că pârâții au fost de acord cu

executarea unor lucrări suplimentare fără a avea măcar un

preț de pornire și nici nu au avut inițiativa efectuării

lucrărilor suplimentare, prin lansarea comenzilor de către

reprezentanții lor, iar constatarea expertului privind valoarea

lucrărilor suplimentare putea fi valorificată numai dacă se

reținea existența convenției părților în

legătură cu lucrările suplimentare, în conformitate cu

prevederile O.U.G. nr. 34/2006.

Susținerea întemeiată pe dispozițiile art.

304 pct.

8

C. proc. civ., prin care recurenta apreciază că instanța, în mod

greșit a interpretat actul dedus judecății, schimbând natura ori

înțelesul lămurit al relațiilor dintre părți, se

constată că este nefondată, întrucât această critică

nu a fost concret explicitată în dezvoltarea recursului, astfel că nu

poate fi reținută ca fondată, dispozițiile evocate sancționând

denaturarea sau schimbarea înțelesului unei convenții, or, sub acest

aspect soluția instanței de apel este dată cu respectarea

cadrului și limitelor procesuale.

Referitor

la această susținere, Înalta Curte apreciază că este

nefondată, având în vedere că instanțele au interpretat în mod

corect contractele de execuție lucrări încheiate între

părți, în funcție de clauzele pe care acestea le cuprind.

Or,

se constată că instanța de apel, analizând contractele din 12

decembrie 2006 și din 21 decembrie 2006, având ca obiect construirea unor

locuințe sociale în zona străzii x, loturile 43-44 și 45-46, în

baza probatoriului administrat, a reținut în mod corect că între

părți au fost încheiate contracte de execuție lucrări, iar

nu un alt tip de contracte, astfel că nu se poate aprecia ca fondată

critica reclamantei subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește

critica

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.,

recurenta consideră că h

otărârea este dată fără

temei legal, întrucât nu au fost avute în vedere dispozițiile care

definesc construcția, respectiv art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006,

în vigoare la momentul contractării, dispozițiile art. 25 și

urm. din același act normativ, în sensul că autoritatea

contractantă are obligația de a stabili datele privind regulile de

estimare a contractelor, în cauză reținându-se de către

instanța de apel incidența dispozițiilor art. 121-122 din O.U.G.

nr. 34/2006, care stabilesc rolul activ al autorității contractante de

a solicita reconfirmarea rezultatului negocierilor, prin depunerea unei oferte

finale.

Această critică este

nefondată, având în vedere că t

erminarea lucrărilor asumate prin

contractele încheiate și recepția lucrărilor acestora sunt

operațiuni juridice, încheiate de către instituții

finanțate din bani publici, fiind guvernate exclusiv prin

dispozițiile speciale, derogatorii de la dreptul comun în materia

răspunderii civile contractuale, ale O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea

contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de

lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.

Tot

în același context, se reține că actul normativ definește

contractul de achiziție publică, stabilind domeniul de aplicare al

actului normativ, sfera activităților care pot forma obiect al

convenției, procedura de licitație și de atribuire a

contractelor și calitatea părților cocontractante, art. 122 lit.

i) și j) conferind

autorității

contractante dreptul de a aplica procedura de negociere fără

publicarea prealabilă a unui anunț de participare numai în anumite

cazuri.

Aceste aspecte, atestă faptul că

toate

serviciile descrise de către cesionarii dreptului litigios ca fiind

lucrări prestate în favoarea pârâților B. Mangalia și C.

Mangalia se înscriu în sfera de aplicabilitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006.

Recursul pârâților B. Mangalia, prin primar, și

C. Mangalia.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct.

7 C. proc. civ., vizează soluția greșită dată de

instanța de apel excepției

inadmisibilității/prematurității cererii de chemare în

judecată, de asemenea cu privire la transmisiunea calității

procesuale, recurenții consideră că instanța de apel nu s-a

pronunțat pe acest aspect, iar în ceea ce privește retractul

litigios, pârâtele apreciază că soluția nu este corectă

și că se impune casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare

având în vedere nemotivarea instanței cu privire la obiecțiunile

formulate la expertiza dispusă în cauză.

Înalta

Curte, apreciază ca nefondată critica formulată în

legătură cu soluția dată de instanța de apel

excepției neîndeplinirii procedurii prealabile a concilierii directe,

motivat de următoarele argumente:

Din

interpretarea teleologică a prevederilor art. 720

1

C. proc.

civ., introduse prin art. 1 pct. 224 din O.U.G. nr. 138/2008, rezultă

scopul normei legale, respectiv acela de a degreva instanțele de

judecată prin încercarea soluționării amiabile a diferendelor

dintre comercianți anterior sesizării instanței și cel de a

asigura celeritatea soluționării litigiilor ce nu au putut fi

evitate, prin cunoașterea de către pârâți, anterior

sesizării instanței, a pretențiilor reclamanților, „temeiul

lor legal și toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea”.

Î

n

speță, se reține că scopul urmărit de legiuitor, prin

edictarea prevederilor art. 720

1

C. proc. civ. a fost realizat prin

depunerea

dovezilor efectuării concilierii

prealabile,

respectiv a corespondenței purtate între reclamantă

și pârâți legată de sumele restante la plată, anterior

sesizării instanței.

De altfel, se

reține că în mod corect a reținut instanța de apel că

scopul procedurii prealabile a fost atins, întrucât din înscrisurile depuse la

prima instanță, rezultă că reclamanta anterior

promovării acțiunii, a invitat cele două pârâte să-și

exprime punctul de vedere în legătură cu contravaloarea

lucrărilor efectuate suplimentar contractelor din 2006 și din 2007,

menționate în Dosarul nr. x/1185/2011 al Tribunalului Constanța.

Din

această perspectivă, nu se poate reține susținerea pârâtelor,

care se prevalează de neîndeplinirea de către reclamantă a

procedurii prealabile prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ.

anterior promovării acțiunii, în condițiile în care aceasta a

îndeplinit procedura cu respectarea tuturor aspectelor formale prevăzute

de norma precitată.

Referitor

la

transmisiunea calității procesuale

active în cauză,

se constată că instanța de apel a reținut în mod corect

că aceasta a operat în baza contractelor de cesiune drepturi litigioase de

la SC A. SRL către SC D. SRL și SC E. SRL - contractul autentificat din

2012 la B.N.P., K. și apoi către SC I. SRL - contractul autentificat din

2015 la B.N.P., J. În această situație, în mod corect s-a apreciat

că, în speță a operat transmisiunea calității

procesuale de la reclamanta inițială la actuala reclamantă SC I.

SRL.

Cu privire la soluția dată de

instanță retractului litigios, Înalta Curte apreciază că soluția

pronunțată în cauză este corectă, actul juridic care a

vizat contractul de concesiune autentificat din 15 aprilie 2015 la B.N.P., J.

este încheiat sub imperiul N.C.C., iar acesta nu mai reglementează

această situație.

De asemenea,

dacă actul juridic față de care se invocă retractul

litigios ar fi fost întocmit sub imperiul V.C.C., acesta era interzis în raport

cu dispozițiile art. 45 C. com.

Referitor

la solicitarea

pârâtelor privind i

mpunerea casării hotărârii cu trimitere spre

rejudecare având în vedere nemotivarea instanței cu privire la

obiecțiunile formulate la expertiza dispusă în cauză, se

constată că această critică nu poate fi primită,

întrucât argumentarea motivelor indicate se referă la administrarea

probelor de către instanța de apel, la raportul de expertiză

efectuat în cauză, aspecte ce vizează chestiuni de netemeinicie ce

privesc fondul cauzei și nicidecum motive de nelegalitate.

Observând

considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde

motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor

care au fost formulate în cadrul controlului de netemeinicie și

nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Astfel, sub

acest aspect nu poate fi reținută nelegalitatea întemeiată pe

dispozițiile art.

304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele

recurentelor care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia

evocată, constând în faptul că, „hotărârea nu cuprinde motivele

pe care se sprijină” și prin urmare, critica nu va fi

reținută.

În ceea ce privește critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele apreciază

că soluția dată cu privire la excepția prescripției

este incorectă, întrucât atât prima instanță cât și

instanța de apel au respins în mod greșit excepția

prescripției dreptului material la acțiune.

Motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului

legal al hotărârii criticate sau aplicarea greșită a legii.

Niciuna din cele două ipoteze nu a fost argumentată corect.

Astfel, această susținere a pârâtelor este

eronată, având în vedere că excepția prescripției a fost

unită cu fondul la termenul din 2 octombrie 2013, fiind necesară

administrarea de probe, comune cu cele aferente judecării fondului

litigiului, iar în raport cu probele administrate, respectiv depozițiile

martorilor, nu s-a putut reține că termenul de

prescripție al dreptului la acțiune

pentru

creanțele a căror realizare se solicită în prezentul litigiu s-a

împlinit anterior promovării acțiunii, la 10 iulie 2012, sens în care

aceasta a fost în mod corect respinsă.

Cu privire la fondul cauzei, recurenții consideră

că î

n

raport cu dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 - aplicabile speței -

instanța trebuia să verifice dacă există încheiat un act

adițional la contractul părților, iar acest aspect se

constată că a fost avut în vedere de prima instanță,

întrucât aceasta a stabilit în mod corect că pretențiile reclamantei

în legătură cu lucrări suplimentare executate nu au putut fi

acordate, întrucât între părți nu s-a încheiat un acord în acest sens

sub imperiul O.U.G. nr. 34/2006, iar pe de altă parte, reclamanta

nu-și putea invoca propria culpă, nerespectarea condițiilor

contractelor de achiziție publică privind efectuarea unor

lucrări suplimentare în lipsa unor acte adiționale.

Din

această perspectivă, se constată că modul de redactare al

deciziei și reanalizarea probelor administrate la fond și completate

în apel demonstrează preocuparea instanței de a stabili dacă

soluția este fundamentată pe probe și pe dispozițiile

legale aplicabile speței.

Altfel

spus, situația de fapt stabilită de instanța de apel, constituie

o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul

controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele

recurentelor nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de

natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

În

cazul de față, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a

repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs

să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în

această fază procesuală.

Așa

fiind, se constată că, instanța de apel a analizat și a

răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de

nelegalitate, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondate recursurile declarate de

reclamanta SC I. SRL și de pârâții B. Mangalia, prin primar, și C.

Mangalia împotriva Deciziei civile nr. 688 din 17 decembrie 2015 pronunțată

de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondate recursurile declarate de reclamanta SC I. SRL și de pârâții

B. Mangalia - prin primar și C. Mangalia împotriva Deciziei civile nr. 688

din 17 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 18

ianuarie

201

7

.