ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7015/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7015/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 1843/118 din 28 februarie

2006, reclamanții P.M.N. și D.C.V. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul

Constanța, prin Primar, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța

să anuleze Dispoziția nr. 3965 din 29 noiembrie 2005 emisă de pârât și să

dispună restituirea în natură a terenului în suprafață de 394 mp careu 58 lot

10, Stațiunea Mamaia, sau, în subsidiar, în situația în care imobilul nu mai

poate fi restituit în natură, să se dispună acordarea de despăgubiri în

echivalent.

În motivarea cererii

lor, reclamanții au arătat că autorul lor, S.C., a dobândit terenul respectiv

de la Primăria Municipiului Constanța în baza contractului de vânzare-cumpărare

transcris la Tribunalul Constanța sub nr. 304 din 30 martie 1994, însă autorul

lor nu a putut îndeplini condiția contractuală, adică aceea de a construi pe

acel teren în termen de 6 ani de la dobândire, deoarece au intervenit cauze de

forță majoră, respectiv cel de-al doilea război mondial și regimul comunist

totalitar și, ca atare, consideră că este abuzivă Decizia nr. 22043/1958 a

fostului Sfat Popular al orașului Constanța, prin care s-a constatat

intervenirea rezoluțiunii contractului.

Prin Sentința civilă

nr. 1011 din 16 septembrie 2008 a Tribunalului Constanța a fost admisă, în

parte, acțiunea formulată de reclamanți, a fost anulată Dispoziția nr. 3965 din

29 noiembrie 2005 a pârâtului și a fost obligat acesta să acorde reclamanților,

în compensare, bunuri sau servicii la o valoare echivalentă a terenului în

suprafață de 394 mp, careul 58 lotul 10 parcelarea Mamaia, preluat în mod

abuziv de stat, or să propună acordarea de despăgubiri în situația în care

măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată.

A fost respinsă

cererea de restituire în natură.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că autorul reclamanților, S.C., a cumpărat de

la Primăria municipiului Constanța o suprafață de teren de 394 mp lot nr. 10

careul 58, contra sumei de 23.640 lei achitată în întregime.

Cazul autorului

reclamanților nu este singular, iar prin Dispoziția nr. 22043 din 24 octombrie

1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța s-au

declarat desființate și reziliate de plin drept toate actele de vânzare de

loturi de pe plaja Mamaia, pentru neexecutarea clauzelor prevăzute în

respectivele contracte, atât cu privire la plata prețului, cât și cu privire la

efectuarea construcțiilor în termenele fixate.

În cauză s-a dispus

efectuarea unei expertize tehnice imobiliare, iar din concluziile raportului de

expertiză nr. 478 din 16 ianuarie 2007, rezultă că suprafața ce face obiectul

notificării se găsește în Stațiunea Mamaia, fiind ocupată în proporție de 35%

de recepția hotelului Metropol și de alei de acces, iar restul de 65% fiind

spațiu verde, dar străbătut de rețele de alimentare cu apă, canalizare și

termoficare, precum și rețele electrice îngropate.

Prima instanța a mai

reținut că reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite, conform

art. 3 alin. (1) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilul

fiind preluat abuziv de către stat prin actul administrativ din anul 1958,

calificarea prevederilor contractuale, ca valorând un pact comisoriu de gradul

4, nefiind de natură a conduce la concluzia că preluarea în patrimoniul

statului nu ar fi fost una abuzivă.

Chiar dacă părțile au

înscris clauza contractuală a desființării actului, de plin drept, în situația

neexecutării obligației, fără somație sau punere în întârziere, trebuie totuși

îndeplinite condițiile rezoluțiunii și anume, ca una dintre părți să nu-și fi

executat obligațiile sale, iar neexecutarea să fie imputabilă acelei părți.

În cauza de față, s-a

reținut că perfectarea vânzării s-a făcut la data de 30 martie 1944, când

România se afla în plin război, după care țara a fost ocupată de trupele

sovietice și a fost instaurat regimul comunist.

Intervenția unei

cauze care pune în imposibilitate fortuită de executare pe cel ținut la

obligație, aduce în discuție problema riscului contractului.

În situația de față,

imposibilitatea de executare a obligației de construire nu a luat sfârșit odată

cu încetarea războiului, ci a continuat cu o imposibilitate morală determinată

de regulile de funcționare caracteristice regimului comunist ce a fost

instaurat în România începând cu 6 martie 1945.

Rezultă deci, că

titularul obligației de edificare a construcției nu a avut posibilitatea de

a-și respecta angajamentele și, prin urmare, nu se poate considera că, în mod

legal, s-a ajuns la constatarea rezoluțiunii de plin drept a contractului de

vânzare-cumpărare în baza pactului comisoriu de gradul 4 inserat în acest

contract.

Prima instanță a mai

reținut că preluarea prin Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fost una

abuzivă, fiind o preluare comună a tuturor proprietăților ce se aflau pe plaja

Mării Negre din Mamaia, fără să se țină seama de situația particulară a

fiecărei parcele, de unde rezultă și caracterul abuziv al preluării.

Cum în cauza de față

se plătise prețul terenului, ar fi fost necesară repunerea părților în situația

anterioară, în sensul că autorul reclamanților ar fi trebuit să fie despăgubit

cu contravaloarea imobilului, lucru ce nu s-a petrecut.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul Constanța, prin Primar, iar prin

Decizia civilă nr. 13/C din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost admis

apelul declarat de pârât, a fost schimbată în tot sentința apelată și a fost

respinsă acțiunea reclamanților, ca nefondată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că preluarea imobilului în litigiu nu a fost

una abuzivă în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, ci ca urmare a desființării

unor contracte civile pentru nerespectarea de către părțile contractante a

clauzelor contractuale, situație în care bunul se reîntoarce în patrimoniul

creditorului obligației neexecutate.

Inserarea într-un

contract a unui pact comisoriu nu mai face necesară intervenția instanței de judecată,

iar dacă totuși se apelează la ea, instanța va putea face numai verificările pe

care însăși clauzele convenționale stipulate de părți le permit.

S-a considerat că, în

speța de față, pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare are drept

efect desființarea necondiționată a contractului, de îndată ce a expirat

termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire.

Ca efect al

desființării retroactive a contractului de vânzare-cumpărare, bunul s-a

reîntors în patrimoniul vânzătorului, acest fapt realizându-se la momentul

expirării termenului, respectiv la 30 martie 1948, și care a fost constatat de

către vânzător prin Decizia nr. 22043/1958.

În cazul existenței

unei imposibilități fortuite de executare a obligației asumate prin contract,

problema care se pune este aceea a riscului contractului, iar riscul este

suportat de debitorul obligației imposibil de executat, respectiv de

proprietarul sub condiție rezolutorie.

În lipsa inserării în

contract a unui termen până la care obligația de a construi trebuia să se

îndeplinească, pactul comisoriu nu devine inoperabil, ci creează în sarcina

debitorului o obligație de a executa prestația în întregime și de îndată ce s-a

născut raportul obligațional.

Contractul fiind

încheiat în anul 1944, nu se poate spune că autorul reclamanților nu era în

cunoștință cu privire la condițiile încheierii contractului și nu și-a asumat

riscul la care era expus în condițiile neîndeplinirii obligațiilor

contractuale.

Mai mult, reclamanții

nu au dovedit că autorul lor ar fi întreprins vreun demers pentru începerea

construcției după data de 30 martie 1944 și nici regimul politic instaurat după

6 martie 1945 nu poate fi invocat ca o cauză de forță majoră exoneratoare de o

obligație, deoarece nici Constituția din anul 1948 și nici legile ulterioare nu

au interzis edificarea construcțiilor.

În consecință, s-a

constatat că imobilul se găsește în patrimoniul Municipiului Constanța și că nu

îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții, aducându-i următoarele critici:

Hotărârea pronunțată

a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în opinia

lor, terenul autorului lor a fost preluat în mod abuziv, fără titlu valabil,

conform ipotezei reglementate de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.

10/2001, deoarece Decizia nr. 22043 din 24 august 1958 a Comitetului Executiv

al Sfatului Popular Constanța nu poate fi considerată titlu valabil, nefiind

îndeplinite condițiile legale și contractuale pentru ca vânzătorul să invoce

pactul comisoriu stipulat în contractul de vânzare-cumpărare din anul 1944 și a

lipsit cerința esențială a operării mecanismului rezoluțiunii convenționale.

Chiar dacă s-ar

considera că preluarea terenului de către stat de la autorul reclamanților a

fost efectuată cu titlu valabil, preluarea s-ar încadra oricum în ipoteza

prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Recurenții au

apreciat că în speță a lipsit cerința esențială a operării mecanismului

rezoluțiunii convenționale, deoarece, chiar dacă manifestarea de voință a

creditorului nu mai trebuie comunicată debitorului, printr-o formalitate legală

de punere în întârziere, totuși, această manifestare de voință trebuie să

existe ca atare, indiferent de forma de exprimare, care nu mai trebuie însă să

îmbrace o formă specială prevăzută de lege, dar trebuie să existe și să poată

fi dovedită conform regulilor prevăzute de lege în materia probelor, or, în

speță, nu a existat o asemenea manifestare de voință din partea vânzătorului,

posibil de dovedit printr-un mijloc de probă.

Mai mult, o asemenea

manifestare de voință trebuie declarată înăuntrul termenului de prescripție

extinctivă, de trei ani de la data la care s-a născut dreptul de a invoca fie

rezoluțiunea, fie de a cere executarea în natură a obligației cumpărătorului.

Prin urmare,

rezoluțiunea convențională a contractului de vânzare-cumpărare din anul 1944 nu

a operat în mod legal, iar decizia administrativă din anul 1958 reprezintă o

simulare a unei preluări cu titlu.

Recurenții au

apreciat că instituția riscului contractului nu este aplicabilă în speță,

deoarece vânzătorul din contractul încheiat în anul 1944 nu mai avea de

executat față de cumpărător o obligație corelativă, de executarea căreia să fie

exonerat.

Prin Decizia civilă

nr. 9309 din 16 noiembrie 2009 a secției civile și de proprietate intelectuală,

pronunțată în dosarul nr. 1843/118/2006 a fost admis recursul formulat de

recurenții-reclamanți P.M.N. și D.C.V. împotriva Deciziei civile nr. 13/C din

21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Constanța, pe care a casat-o cu trimitere

spre rejudecarea apelului.

Înalta Curte a

stabilit că deși este real faptul că în cazul în care există un pact comisoriu

de gradul IV, rolul instanței de judecată este redus atunci când una dintre

părți nu-și execută obligația contractuală, totuși acest rol nu poate fi negat

în totalitate, deoarece forța juridică a unui asemenea pact depinde de modul

său de redactare și de îndeplinirea condițiilor necesare pentru desființarea de

plin drept a contractului.

Or, în speță sunt

conturate clar neînțelegeri cu privire la existența condițiilor necesare pentru

desființarea contractului (îndeosebi în ce privește culpa debitorului

obligației neexecutate), iar partea interesată are dreptul de a acționa în

instanță pentru lămurirea acestor aspecte.

Instanța de recurs a

apreciat că nici instanța de fond și nici cea de apel nu au lămurit pe deplin

starea de fapt cu privire la executarea de către părți a obligațiilor asumate

prin contract, anume dacă vânzătorul a întocmit și aprobat planurile de

edificare a construcțiilor, precum și dacă a executat lucrări edilitare la care

trebuia să contribuie și cumpărătorul în cota stabilită; s-a stabilit că

instanțele nu au clarificat dacă vânzătorul și-a manifestat neîndoielnic voința

în sensul desființării contractului, ținând cont de faptul că prin decizia

administrativă din anul 1958 au fost reziliate mai multe contracte, fără să se

aibă în vedere împrejurările concrete ale fiecărui act juridic în parte.

Totodată, trebuie

verificată și apărarea formulată de reclamanți în legătură cu forța majoră,

fiind necesară administrarea de noi probe în acest sens, referitoare la

ocupația militară germană și ulterior sovietică, cât și la imposibilitatea

edificării construcției în perioada regimului comunist.

Având în vedere cele

de mai sus, Înalta Curte, constatând că potrivit art. 314 C. proc. civ. poate

pronunța o soluție pe fond numai după lămurirea pe deplin a stării de fapt, în

baza art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia

recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță, care

să pronunțe o hotărâre în deplină cunoștință de cauză, numai după lămurirea

stării de fapt, conform celor arătate mai sus.

Cu ocazia rejudecării

în apel, curtea de apel a reținut că prin decizia instanței de recurs nu s-a

statuat asupra unor dezlegări în drept, ci s-a impus - în condițiile art. 315

alin. (1) teza a doua C. proc. civ. - completarea probelor asupra chestiunilor

rămase în divergență și care, analizate în corelare cu probele deja câștigate

judecății, ar putea prefigura o lămurire pe deplin a situației de fapt în ce

privește modul de operare al pactului comisoriu și culpa debitorului obligației

neexecutate, raportată la apărările legate de intervenția forței majore.

În aceste condiții, a

fost administrată în supliment proba cu înscrisuri, iar în raport de

susținerile părților apelante și de ansamblul probator au fost avute în vedere

următoarele considerente:

Prin contractul de

vânzare autentificat sub nr. 400/1944, transcris în registrul de transcripțiuni

al Grefei Tribunalului Constanța sub nr. 304 din 30 martie 1944, încheiat între

Primăria Municipiului Constanța în calitate de vânzător și ing. S.C. în

calitate de cumpărător, a fost înstrăinat un teren în suprafață de 394 mp

identificat în planul de sistematizare al plajei Mamaia ca fiind lotul 10,

careul 58.

Contractul prevedea

că înstrăinarea imobilului era destinată construirii de către cumpărător a unei

case de locuit sau a unei vile, în conformitate cu planurile aprobate de

Administrația Municipală, cumpărătorul fiind obligat printr-o clauză expresă să

o construiască în timp de patru ani, cu începere de la momentul autentificării

contractului.

Actul prevedea

totodată obligația cumpărătorului de a participa cu o cotă determinată la

cheltuielile edilitare făcute de primărie, precum și faptul că în cazul

nerespectării vreuneia dintre obligațiile asumate de cumpărător, este atrasă

rezilierea de plin drept, terenul reintrând în patrimoniul municipalității fără

nicio altă formalitate decât simpla învestire cu formulă executorie a actului.

Printr-o ultimă

clauză a contractului, cumpărătorul consimte asupra tuturor clauzelor

contractului, implicit și la operarea sancțiunii rezoluțiunii.

Aceste prevederi

explicite erau impuse de scopul înstrăinării terenului în discuție, vânzarea

neavând în acest caz configurația unui simplu act privat de translație a

dreptului real de la autoritatea locală proprietară către persoana fizică

interesată, ci a constituit materializarea unui demers anterior al

autorităților vremii în a asigura amenajarea și sistematizarea zonei cuprinse

între lacul Siutghiol și Marea Neagră, inițiat încă din anul 1905 și reluat în

1935 (adresa Proiect S.A.).

Astfel, după cum

reiese din decizia Consiliului comunal de la 30 decembrie 1905, autoritatea

locală a stabilit condițiile de înstrăinare a unor loturi rezultate din

parcelarea plajei din Mamaia, pentru construirea de vile și case de agrement,

în scopul afectării sumelor astfel dobândite exclusiv înfrumusețării și

dezvoltării edilitare a zonei. În aceste condiții, înstrăinarea acestor loturi

a fost subsumată încă de la început nu unui scop privat, ci unuia public și

imperativ, pentru care s-a și dispus trecerea imobilului din proprietatea

statului în cel al autorității locale, parcelarea și vinderea lui - anume,

amenajarea acestei zone de la malul mării și asigurarea fondurilor pentru

dezvoltarea stațiunii, motiv pentru care condițiile impuse de Consiliul comunal

pentru înstrăinarea loturilor astfel create aveau natura unor obligații

imperative pentru cumpărătorii acestor loturi.

Sub acest aspect,

trebuie menționat că doar neexecutarea obligațiilor cumpărătorului - iar nu și

a celor asumate de autoritatea locală vânzătoare - făcea trimitere la

intervenția condiției rezolutorii, conform acordului părților, astfel că

trebuie analizat, astfel cum a dispus de altfel și instanța de recurs, gradul

de corelare dintre drepturile și obligațiile reciproce asumate de părți pentru

a se stabili dacă nu chiar culpa vânzătorului a generat neexecutarea obligației

cumpărătorului.

În speță se pune

așadar problema modului de operare al pactului comisoriu de grad IV în situația

clară de neexecutare a obligației contractuale de către autorul intimaților,

anume dacă această conduită a fost justificată prin existența unei împrejurări

obiective, mai presus de voința debitorului obligației, care l-a pus în

imposibilitate de a acționa conform contractului.

Or, faptul că pe

perioada celui de-al doilea război mondial (anume, până în vara anului 1945),

autorul intimaților s-a aflat în situația de imposibilitate obiectivă de a-și

executa obligația de edificare a unei construcții pe terenul cumpărat este

incontestabil, ea rezultând nu atât din caracterul de notorietate al acestor

împrejurări, cât și din actele normative edictate de stat la acea vreme și din

manifestarea autorităților locale, care au înțeles de altfel să proroge în mod

unilateral termenul de îndeplinire a unor asemenea obligații, până la 1

decembrie 1947 (Deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1943).

Astfel, actele

normative menționate de intimații-reclamanți (Legea nr. 4215 din 10 decembrie

1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării

țării, cu Regulamentul nr. 2998 din 26 iulie 1939 pentru aplicarea ei, aprobat

prin Înaltul Decret Regal nr. 4215 din 10 decembrie 1938, Decizia Ministerului

Apărării Naționale nr. 2983 din 17 octombrie 1939) și-au produs efectele în

considerarea situației de conflagrație mondială, în scop strategic, pentru

apărarea teritoriului statului, astfel încât împiedicarea printr-un caz de

forță majoră a cumpărătorilor unor asemenea terenuri de a mai intra în zona

militară astfel stabilită și de a mai construi pe timp de război este evidentă.

Aceste acte normative

aveau scopul de a stabili cadrul măsurilor instituționale necesare pe

teritoriul statului după declanșarea războiului, fiind indiscutabil privite ca

probe certe în aprecierea forței majore, întrucât rezultă fără echivoc că în

această perioadă a fost mai presus de voința cumpărătorului să aibă exercițiul

normal al drepturilor conferite prin actul juridic încheiat în martie 1944.

Aprecierea

intervenției cazului de forță majoră trebuie însă analizată pentru perioada

ulterioară, când intimații-reclamanți invocă aceeași imposibilitate obiectivă

în a-și executa obligația datorită ocupării zonei litorale de către trupele

sovietice și mai apoi de instaurarea regimului comunist în România.

Din această

perspectivă, însă, Curtea a reținut că după finalizarea războiului și încetarea

efectelor actelor normative sus-citate, perioada de rechiziție a clădirilor și

de ocupare a zonei stațiunii Mamaia de către trupele rusești, intervenită după

mai 1945, până în perioada 1950 - iulie 1958, nu mai poate fi privită ca o

situație similară, de forță majoră, în care autorul intimaților nu ar fi fost

în măsură să-și exercite drepturile convenționale.

În legătură cu

această situație, s-a avut în vedere ca nu s-a probat în niciun mod faptul că,

datorită unor eventuale măsuri represive luate asupra persoanei cumpărătorului,

ori datorită altor considerente care aduc în discuție într-un mod de netăgăduit

chestiunea impedimentului obiectiv și insurmontabil, acesta nu s-a putut adresa

autorităților locale pentru ridicarea construcției ori că a fost împiedicat în

realizarea acestor demersuri.

Faptul - de

notorietate - al staționării pe teritoriul românesc a trupelor sovietice și

după terminarea războiului, ca și al instaurării unui nou regim în România nu

poate constitui, prin el însuși, motivația cazului de forță majoră, persoanele

care au fost împiedicate să-și conserve sau să-și valorifice un drept de

proprietate în aceste condiții fiind așadar ținute să probeze în concret

această împrejurare.

Această viziune,

regăsită în recenta jurisprudență a instanței supreme în spețe similare

(Deciziile nr. 3947 din 16 mai 2007, 4236 din 25 iunie 2008, 5680 din 9

octombrie 2008, 3063 din 18 mai 2010) vine în susținerea ideii că schimbarea de

regim politic nu poate fi analizată, în toate cazurile, ca fiind o situație de

forță majoră, iar în măsura în care înseși autoritățile locale au emis Decizia

nr. 22043 din 24 octombrie 1958 privind operarea rezoluțiunii contractelor de

vânzare-cumpărare pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de cumpărătorii

acestor terenuri, cade în sarcina procesuală a pretinsului titular al dreptului

de a dovedi că, după finalizarea conflagrației mondiale, cumpărătorul a

continuat să se afle într-o circumstanță care în mod obiectiv l-a împiedicat să

pretindă fie executarea contractului, fie restituirea prestațiilor.

Or, în speță nu s-a

dovedit că S.C. (decedat la 27 februarie 1996) s-a aflat în această ipostază,

anume, că față de acesta au fost luate imediat după 1945 măsuri represive

(arestare, stabilirea domiciliului obligatoriu etc.) de natură a nu-și putea

valorifica dreptul de a construi, conferit prin contract, singurele apărări

referindu-se la situația socio-politică a vremii.

Invocarea situației politice

a vremii în documentarul istoric depus în recurs nu poate fi asimilată din

punct de vedere juridic cu forța majoră, pentru că ea nu a constituit un

impediment pentru exercițiul de plano al drepturilor și obligațiilor

contractuale, iar decizia autorității locale nu impunea interdicția de ridicare

a construcțiilor, ci doar stabilea că deși s-a prorogat termenul pentru

executarea obligațiilor, cumpărătorii nu le-au îndeplinit, declarându-se

rezoluțiunea de plin drept a respectivelor acte juridice.

În fine, faptul că

Decizia nr. 22043/1958 nu face referire expresă și nu identifică terenul în

litigiu și pe autorul intimaților nu are nicio relevanță, pentru că prin actul

arătat autoritatea publică locală și-a manifestat în mod neechivoc voința - în

calitate de creditor - de a da eficiență pactului comisoriu pentru două

situații: neachitarea integrală a prețului și neexecutarea obligației de a

construi, iar față de configurația clauzei, de modul de operare și de

consecințele acestui pact, stabilite de comun acord de către părți, nu era

necesară intervenția instanței doar pentru a constata intervenția sancțiunii

rezoluțiunii.

Astfel cum s-a

arătat, situația terenurilor înstrăinate în stațiunea Mamaia era una opozabilă

erga omnes, întrucât de vreme ce actele autorității locale pentru înstrăinarea

loturilor au conturat voința acestora pentru asigurarea unui cadru general și

unitar pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare (raportat, așa cum

s-a arătat, la finalitatea și scopul public al acestora), nu i se poate reproșa

aceleiași autorități că a acționat în temeiul aceleiași rezoluții, printr-un

nou act comun, pentru a-și valorifica dreptul de a activa condiția rezolutorie.

Necomunicarea

deciziei nu are relevanță din punctul de vedere al efectelor sale juridice,

pentru că, după cum s-a arătat, doar dacă se declara gata să-și execute

obligația, debitorul putea contesta orice împotrivire a creditorului în acest

sens, iar în speță, nicio probă nu a fost administrată pe considerentul

înaintării vreunei cereri către autoritatea locală de autorizare a lucrărilor

ori de înlăturare a impedimentelor legate de pierderea posesiei terenului.

Pe de altă parte, din

analiza coroborată a clauzelor contractuale nu reiese că obligația de

construire (a cărei neexecutare este indiscutabilă în cauză) este pusă într-o

strânsă conexiune cu vreo obligație a primăriei de întocmire și aprobare a

planurilor de edificare a construcțiilor, o asemenea clauză neregăsindu-se în

acest contract; mai mult, obligația de a contribui cu cota determinată la

cheltuielile administrației pentru lucrările edilitare de interes general nu

este la rândul ei indisolubil legată de vreo obligație a autorității locale,

rezoluțiunea nefiind legată de o eventuală lipsă de contribuție a

cumpărătorului, la solicitarea primăriei, la aceste cheltuieli comune.

În raport de toate

aceste considerente, în raport de prevederile art. 296 C. proc. civ., apreciind

că Tribunalul Constanța a pronunțat o soluție neîntemeiată, prin Decizia civilă

nr. 267/C din 1 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, în dosarul nr. 1843/118/2006, a fost admis apelul pârâților Municipiul

Constanța și Primarul Mun. Constanța, cu consecința schimbării în tot a

Sentinței civile nr. 1011 din 16 septembrie 2008 a Tribunalului Constanța și

respingerii acțiunii reclamanților, ca nefondată.

În raport de

prevederile art. 274 C. proc. civ., intimații au fost obligați către apelanți

la plata sumei de 357 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții, solicitând admiterea recursului,

modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat

de Municipiul Constanța și Primarul Municipiului Constanța împotriva Sentinței

civile nr. 1011 din 16 septembrie 2008 pronunțate de prima instanță, Tribunalul

Constanța, pe cale de consecință menținerea acesteia din urmă ca fiind

temeinică și legală, pentru următoarele.

În dezvoltarea

motivelor de recurs se arată că autorul lor, S.C., a dobândit dreptul de

proprietate asupra tenului situat în Mamaia, județ Constanța, în suprafață de

394 mp, careu 58, lot 10, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 33737 din 24 februarie 1944, transcris în registrul publicitate imobiliară

ținut de Grefa Tribunalului Constanța sub nr. 304 din 30 martie 1944 (în

continuare "Contractul").

În Contract s-a

prevăzut următoarea clauză: "destinația terenului vândut este ca

cumpărătorul să construiască o casă de locuit sau vilă în conformitate cu

planurile aprobate de administrația municipală, prin serviciul respectiv, în

termen de 4 (patru) ani, cu începere din momentul identificării prezentului act

de vânzare". Totodată, s-a consemnat în Contractul autentificat ca:

"prețul acestei vânzări este de lei 60/metru pătrat, sau în total lei

23.640, ce s-au achitat în întregime în casieria Municipiului Constanța cu

recipisa nr. 9078/943". La 1 septembrie 1939 a izbucnit cel de-al doilea

război mondial, iar la 22 iunie 1941 România a intrat în Război.

În anul 1941 se

adopta Decretul-lege pentru crearea zonelor militare și Regulamentul de

aplicare, stațiunea Mamaia fiind declarată zonă militară, fiind interzisa

ridicarea oricărei construcții civile.

Pe perioada supusă

analizei nu s-a eliberat nicio autorizație de construcție pentru stațiunea Mamaia.

Totodată, deși

termenul de 4 ani prevăzut pentru a se construi expirase, Primăria nu a uzat de

dreptul de a considera contractul desființat, prin urmare acesta a rămas în

vigoare fără pactul comisoriu expres, care a fost denunțat tacit de partea în

drept să-l invoce, și, ca atare, proprietarul a fost menținut în rolul fiscal

și s-a comportat ca atare, până în 1958, când a intervenit decizia

administrativă de desființare a actelor juridice.

Așa cum rezultă din

documentarul realizat de Ministerul Culturii, situația a fost una nerealizată,

nimeni dintre numeroșii cumpărători de terenuri cu destinația de construire nu

a reușit să edifice o construcție: "Studiul documentar privind condițiile

juridice, topografice și urbanistice ale parcelărilor stațiunii Mamaia, județul

Constanta", realizat de Ministerul Culturii, relevă următoarele realități

istorice - care sunt confirmate și prin alte probe, autonome sau sunt notorii

(realități istorice): încă din 1906, autoritatea a încheiat numeroase contracte

de vânzare-cumpărare a loturilor în stațiunea Mamaia, cu inserarea clauzei

privind obligația cumpărătorilor de a construi; termenele contractuale au fost

prelungite succesiv, întrucât niciunul dintre cumpărători nu a construit în

1938, conform Legii pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare

apărării (M. Of., nr. 293/16.12.1938), precum și conform regulamentelor

subsecvente, stațiunea Mamaia făcea parte prin poziția sa din zona de graniță

(art. 2 lit. c) din Lege), iar prin sistemul 3 cazemate realizat din zona de

fortificații (art. 2 lit. a) din Lege); în aceste zone lucrările de construire

erau, după caz, interzise sau restricționate prin condiția autorizării

lucrărilor de către două ministere de resort; în anul 1941 cea mai mare parte a

construcțiilor existente în stațiunea Mamaia (hoteluri) a fost rechiziționată

pentru cazarea trupelor germane; în anul 1944, stațiunea Mamaia a fost ocupată

în întregime de trupele sovietice până în perioada 1950 - 1952 și în unele

cazuri până în anii 1956 - 1958; situația juridică a acestor terenuri a fost

stabilită abuziv prin Decizia Sfatului Popular al orașului Constanța nr. 22043

din 24 octombrie 1958 care rezilia actele de vânzare-cumpărare.

Terenul autorului,

S.C., a fost preluat abuziv, fără titlu valabil, de către stat, în 1958.

Formal, pentru a se

crea o aparență de legalitate a preluării, preluarea s-a materializat prin

Decizia nr. 22043 din 24 august 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular

Constanța, conform căreia: "se declară desființate și reziliate de plin

drept actele de vânzare de loturi de pe plaja Mamaia pentru încălcarea

clauzelor prevăzute în actele normative și în contractele de vânzare-cumpărare,

atât cu privire la neplata prețului, cât și la neefectuarea construcțiilor în

termenele fixate".

Prin aceeași decizie,

s-a dispus administrației financiare să nu mai primească plata impozitului de

la proprietarii în cauză.

Având în vedere

preluarea abuzivă, în calitate de moștenitori ai lui S.C., au formulat o cerere

de restituire în natură a imobilului, în baza Legii nr. 10/2001, cerere care

le-a fost respinsă prin Dispoziția nr. 3965 din 29 noiembrie 2005 emisă de

Primăria Municipiului Constanța.

Ca urmare a

respingerii cererii au promovat contestație pe rolul Tribunalului Constanța,

acțiune care a fost admisă prin Sentința civilă nr. 1011 din 16 septembrie

2008, fiind dispusă anularea dispoziția Primăriei și fiind obligată Primăria la

acordarea către ei de bunuri sau servicii la o valoare echivalentă terenului în

suprafață de 394 mp în compensare ori să propună măsuri reparatorii.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Municipiul Constanța prin Primar, iar prin Decizia

civilă nr. 13/C/2009, Curtea de Apel Constanța a admis apelul, a schimbat în

tot sentința apelată și a respins pe fond acțiunea ca nefondată.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin Decizia nr. 9309 din 16 noiembrie 2009, a admis

recursul subsemnaților, a casat hotărârea Curții de Apel Constanța și a

retrimis cauza instanței de apel în vederea lămuririi stării de fapt cu privire

la executarea de către părți (vânzătorul și cumpărătorul) a obligațiilor

asumate prin contract, precum și cu privire la verificarea apărării formulate

de subsemnații în legătură cu forța majoră.

Cu privire la primul

aspect dintre cele două anterior evocate, Înalta Curte de Casație și Justiție a

reținut: "în speța de față, nici instanța de apel, nici prima instanță, nu

au lămurit starea de fapt cu privire la executarea de către părți a

obligațiilor asumate prin contract, respectiv cu privire la faptul dacă

vânzătorul a întocmit și aprobat planurile de edificare a construcțiilor,

precum și dacă a executat lucrările edilitare la care trebuia să contribuie și

cumpărătorul cu cota prevăzută în contract și nici dacă vânzătorul și-a

manifestat neîndoielnic voința de desființare a contractului, ținând cont de

faptul că prin decizia administrativă din anul 1958 s-au desființat, în mod

generic, mai multe contracte, fără să se aibă în vedere împrejurările concrete

ale fiecărui contract. În cursul rejudecării apelului, au depus probe

suplimentare privind aspectele sesizate de instanța de recurs.

Criticile aduse

deciziei recurate sunt subsumate, din multiple puncte de vedere, motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; hotărârea pronunțată a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În considerentele

deciziei recurate se reține "faptul că Decizia nr. 22043/1958 nu face

referire expresă și nu identifică terenul în litigiu și pe autorul intimaților,

nu are nicio relevanță, pentru că prin actul arătat autoritatea publică locală

și-a manifestat în mod neechivoc voința - în calitate de creditor - de a da

eficiență pactului comisoriu pentru două situații: neachitarea integrală a

prețului și neexecutarea obligației de a construi, iar față de configurația

clauzei, de modul de operare și de consecințele acestui pact, stabilite de

comun acord de către părți, nu era necesară intervenția instanței doar pentru a

constata intervenția sancțiunii rezoluțiunii" (s.n.).

În speță, nu a

existat o manifestare de voință din partea vânzătorului, posibil de dovedit

printr-un mijloc de probă, din care să rezulte că vânzătorul și-a exercitat

opțiunea de a considera rezolvit Contractul din 1944 - alternativ cu

posibilitatea solicitării executării în natură a obligației cumpărătorului,

pretins încălcată.

Decizia recurată a

considerat Decizia nr. 22043 din 24 august 1958 a Comitetului Executiv al

Sfatului Popular ca manifestare de voință a vânzătorului în sensul

rezoluționării Contractului.

Asupra acestui act,

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia de casare nr. 9309 din 16

noiembrie 2009, a dat dezlegare unei probleme de drept, atunci când a precizat

indicația adresată instanței de apel pentru rejudecare, anume de a se

administra probe suplimentare "dacă vânzătorul și-a manifestat

neîndoielnic voința de desființare a contractului, ținând cont de faptul că

prin decizia administrativă din anul 1958 s-au desființat, în mod generic, mai

multe contracte, fără să se aibă în vedere împrejurările concrete ale fiecărui contract."

(s.n.).

Astfel, în prezentul

dosar, Decizia nr. 22043 din 24 august 1958 a fost deja considerată probă

insuficientă, iar în cadrul rejudecării apelului, apelanții Municipiul

Constanța și Primăria Municipiului Constanța nu au consolidat în niciun mod

probațiunea asupra acestui aspect manifestarea neîndoielnică a voinței de

desființare a contractului.

Decizia recurată este

pronunțată cu încălcarea art. 315 C. proc. civ.

În mod greșit reține,

chiar în mod explicit, că prin decizia instanței de recurs "nu s-a statuat

asupra unor dezlegări în drept" or, prin Decizia de casare nr. 9309 din 16

noiembrie 2009 - ceea ce s-a statuat a fost tocmai lipsa (insuficiența) valorii

probatorii a actului Decizia nr. 22043 din 24 august 1958, asemenea rațiune a

determinat instanța de casare să indice necesitatea suplimentării probatoriului

inclusiv asupra acestui aspect (daca vânzătorul și-a manifestat neîndoielnic

voința de desființare a contractului).

Este clar că prima

situație anterior menționată reprezintă o dezlegare asupra unei probleme de

drept, anume problema dacă, pe probele existente în dosar la momentul Deciziei

de casare nr. 9309 din 16 noiembrie 2009, vânzătorul și-a manifestat

neîndoielnic voința de desființare a contractului.

După cum se consideră

în doctrină, chiar și dacă s-ar considera existența unui pact comisoriu expres,

acesta presupune doar că se renunță, cu anticipație, la caracterul judiciar al

rezoluțiunii. Chiar dacă manifestarea de voință a creditorului nu mai trebuie

comunicată debitorului, printr-o formalitate legală de punere în întârziere,

totuși această manifestare de voință trebuie să existe ca atare, indiferent de

forma de exprimare, care nu mai trebuie însă să îmbrace o formă specială

prevăzută de lege, desigur trebuie să existe și să poată fi dovedită conform

regulilor prevăzute de lege în materia probelor (s.n. Valeriu Stoica,

Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Editura AII Beck, 1997, pag.

148 - 151).

Instanța de recurs a

aplicat regulile prevăzute de lege în materia probelor, iar ceea ce s-a statuat

a fost tocmai lipsa manifestării neîndoielnice a voinței de desființare a

contractului, pornind de la insuficiența valorii probatorii a actului Decizia

nr. 22043 din 24 august 1958.

Instanța de apel a

ignorat explicit această situație juridică și, deși în rejudecarea apelului,

apelantele Municipiul Constanța și Primăria Municipiului Constanța nu au

suplimentat probațiunea pe aspectul manifestării neîndoielnice a voinței de

desființare a contractului, instanța de apel a dat o altă valoare juridică (o

altă dezlegare) aceluiași aspect, în legătură cu care anterior, în baza art.

315 C. proc. civ., instanța de recurs a stabilit caracterul insuficient al

Deciziei nr. 22043 din 24 august 1958 emise de Comitetul Executiv al Sfatului Popular.

În acest sens, reiau

citatul din decizia recurată "prin actul arătat (Decizia nr. 22043 din 24

august 1958 n.n.) autoritatea publică locală și-a manifestat în mod neechivoc

voința.".

Din nou în mod

nelegal, decizia recurată reține că indicația de suplimentare a probatoriului

s-a referit numai la apărările lor, în sensul că a operat forța majoră,

raportată la perioada de ocupație germană, apoi sovietică și la imposibilitatea

edificării construcției în perioada regimului comunist.

Or, indicația de

administrare de probe suplimentare a fost în primul rând cu privire la

manifestarea de voință a vânzătorului, sub 3 aspecte: dacă vânzătorul a

întocmit și aprobat planurile de edificare a construcțiilor, dacă vânzătorul a

executat lucrările edilitare la care trebuia să contribuie și cumpărătorul cu

cota prevăzută în contract; dacă vânzătorul și-a manifestat neîndoielnic voința

de desființare a contractului.

Față de primele două

categorii de situații, menționează că decizia de casare le-a considerat neclare

în situația de fapt probată până la pronunțarea Deciziei nr. 9309 din 16

noiembrie 2009, tocmai de aceea a dispus probe suplimentare.

În rejudecarea

apelului, apelantele Municipiul Constanța și Primăria Municipiului Constanța nu

au suplimentat probațiunea nici pe aceste aspecte.

Cu toate acestea,

decizia recurată reține fila 5, alineat final. Pe de alta parte, din analiza

coroborată a clauzelor contractuale nu reiese că obligația de construire (a

cărei neexecutare este indiscutabilă în cauză) este pusă într-o strânsă

conexiune cu vreo obligație a primăriei de întocmire și aprobare a planurilor

de edificare a construcțiilor, o asemenea clauză neregăsindu-se în acest

contract; mai mult, obligația de a contribui cu cota determinată la

cheltuielile administrației pentru lucrările edilitare de interes general nu

este la rândul ei indisolubil legată de vreo obligație a autorității locale,

rezoluțiunea nefiind legată de o eventuală lipsă de contribuție a

cumpărătorului, la solicitarea primăriei, la aceste cheltuieli comune.

Instanța de apel a

încălcat, din nou, dispozițiile art. 315 C. proc. civ. prin aceea că, deși

decizia de casare a statuat că "nici instanța de apel, nici prima instanță

nu au lămurit starea de fapt cu privire la executarea de către părți a

obligațiilor asumate prin contract" - sub cele două aspecte analizate în

prezenta secțiune, instanța de apel, fără să se fi administrat probele

suplimentare dispuse de instanța de recurs, rezolvă problema juridică printr-o

interpretare a clauzelor contractului și conchide în sensul că cele două

categorii de acte și fapte care cădeau în sarcina vânzătorului nu prezintă

relevanță în cauză sub aspectul îndeplinirii/neîndeplinirii lor, ceea ce

contravine rațiunii pentru care instanța de casare a decis și a motivat în modalitatea

anterior citată.

Încălcarea art. 1312

C. civ., din materia contractului de vânzare-cumpărare: "orice clauză

obscură sau îndoioasă se interpretează în contra vânzătorului".

Pe lângă critica

adusă deciziei recurate pentru încălcarea art. 315 C. proc. civ., analiza

motivării în sine reținute de instanța de apel conduce și la concluzia că

instanța de apel a procedat la interpretarea clauzei din Contract cu încălcarea

art. 1312 C. civ.: câtă vreme s-a procedat de către instanță la interpretarea

Contractului, respectiva clauză a fost socotită îndoielnică, iar în această

situație regula de interpretare care prevala era cea din art. 1312 C. civ. - în

contra vânzătorului - text de lege încălcat de către instanță, în sensul art.

304 pct. 4 C. proc. civ.

Interpretarea

Contractului cu respectarea art. 1312 C. civ. ar fi condus la concluzia că

obligațiile vânzătorului de a întocmi și aproba planurile de edificare a

construcțiilor și de a executa lucrările edilitare la care trebuia să

contribuie și cumpărătorul cu cota prevăzută în contract, aparțineau

mecanismului obligațional sinalagmatic prevăzut de Contract, anume cumpărătorul

putea construi, numai dacă vânzătorul îndeplinea aceste cerințe, premisă pentru

posibilitatea reală de a construi în condiții legale.

Instanța de apel a

negat valoarea juridică a acestor obligații prevăzute de Contact în sarcina

vânzătorului, deși Înalta Curte de Casație și Justiție le-a observat importanța

juridică, de vreme ce a statuat că situația regăsită prin probe era neclară,

fiind necesare probe suplimentare. Consideră că probele suplimentare pe aceste

aspecte cădeau în sarcina apelanților Municipiul Constanța și Primăria

Municipiului Constanța, atât în virtutea calității lor procesuale de apelanți,

cât și prin faptul că nu au negat îndeplinirea respectivelor obligații din

partea vânzătorului, așadar apelanții trebuiau să facă dovada faptului pozitiv

contrar.

Au fost încălcate

dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, dispoziții legale incidente și

considerații relevante din doctrină.

Dispoziția Primarului

Municipiului Constanța, contestată în prezenta cauză, este emisă în data de 29

noiembrie 2005, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (iulie

2005), privind modificările aduse art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Conform Legii nr.

10/2001 în vigoare la momentele mai sus menționate, art. 2 alin. (1) dispunea

că, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege

orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit

la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare; orice

alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor

legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal

prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației

de stat.

Art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998 are următoarea formulare: "fac parte din domeniul

public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și

bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă

au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu

respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte

și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".

Reglementarea

categoriei actelor de preluare menționate de lit. h) din art. 2 alin. (1),

Legea nr. 10/2001, "are rolul de a acoperi orice alte situații decât cele

enumerate la literele a) - g), astfel încât legea să reglementeze toate

cazurile în care statul a preluat imobile de la particulari și să limiteze, în

aria celorlalte situații de preluare, imobilele preluate cu titlu valabil (în

funcție de accepțiunea dată de art. 6 din Legea nr. 213/1998) de cele preluate

fără titlu valabil" (Gabriela Cristina Frențiu, Retrocedarea imobilelor

preluate abuziv, Editura Hamangiu, 2007, pag. 36).

Reglementarea

categoriei actelor de preluare menționate de lit. i) din art. 2 alin. (1),

Legea nr. 10/2001 are în vedere ipoteza în care autoritățile regimului 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 s-au gândit să dea o aparență de legalitate

operațiunii lor și ipoteza în care autoritățile "nu s-au mai sinchisit de

asemenea detalii" (Eugen Chelaru, Legea nr. 10/2001, comentată și

adnotată, editura AII Beck, 2001, pag. 54).

Art. 2 alin. (1) lit.

i) are scopul de a permite entității învestite cu soluționarea notificării -

sau instanței de judecată, după caz - să aprecieze dacă actul juridic de

preluare constituie sau nu titlu valabil pentru preluarea bunului respectiv,

sau dacă preluarea a operat printr-o cale de fapt, respectiv cu absența

oricărui titlu.

În concluzie, având

în vedere cele de mai sus, "dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) - i)

acoperă de fapt aria tuturor modalităților de preluare a unui bun, nicio

preluare nu rămâne neacoperită atâta timp cât orice preluare nu se putea

realiza decât în una din formele enumerate mai sus (Gabriela Cristina Frențiu,

op. cit., pag. 38).

Chiar dacă s-ar

considera că preluarea terenului de către stat de la autorul subsemnaților a

fost efectuată cu titlu valabil în accepțiunea art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998, rămân în prezența unei preluări abuzive în sensul art. 2 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, în ipoteza h) au precizat mai sus că orice manieră de

preluare a imobilelor de către stat în perioada 5 martie 1945 - 22 decembrie

1989 este preluare abuzivă și dă drept la măsuri reparatorii conform Legii nr.

10/2001.

Distincția între

preluare cu titlu sau fără titlu nu afectează substanța îndreptățirii la măsuri

reparatorii conform Legii nr. 10/2001, ci generează numai nuanțe diferite

privind modalitatea de acordare a acestor măsuri reparatorii.

Nelegalitatea

deciziei recurate constă în încălcarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr.

10/2001, respectiv în mod nelegal le-a dat dreptul la măsuri reparatorii

conform Legii nr. 10/2001, în condițiile în care terenul a fost preluat abuziv,

fără titlu valabil în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.

10/2001.

Orice interpretare ar

da situației preluării terenului de către stat de la autorul subsemnaților (cu

titlu/fără titlu), aceasta se înscrie în sfera atotcuprinzătoare a

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) - i) din Legea nr. 10/2001, astfel încât

sunt titularii dreptului la măsurile reparatorii - în substanța acestui drept.

Deși s-a reținut că

două sunt situațiile care au justificat emiterea Deciziei nr. 22043 din 24

august 1958, instanța nu a motivat deloc întrunirea primei dintre aceste

situații (neachitarea integrală a prețului). De altfel, asemenea situație este

în mod incontestabil nereală, având în vedere consemnarea din Contractul

autentificat: "prețul acestei vânzări este de lei 60 fiecare metru pătrat,

sau în total lei 23.640, ce s-au achitat în întregime în casieria Municipiului

Constanța cu recipisa nr. 9078/943".

Cu privire la a doua

situație, neexecutarea obligației de a construi, instanța face abstracție de

caracterul reparator al Legii nr. 10/2001, lege edictată tocmai pentru a repara

nedreptățile regimului comunist, sens în care legea vizează regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989.

După modificarea prin

Legea nr. 247/2005, modificare aplicabilă în cauză, orice manieră de preluare a

imobilelor de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este

preluare abuzivă și dă drept la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a

atribuit Deciziei nr. 22043 din 24 august 1958 a Comitetului Executiv al

Sfatului Popular Constanța caracterul de act juridic civil, care emană de la

vânzător și care pune capăt unui raport juridic civil, într-o ordine juridică

normală.

Practic toate

celelalte considerente ale deciziei recurate (pe care nu le-au citat în

cuprinsul prezentelor motive de recurs) vin să consolideze această din urmă

situație, în motivarea deciziei instanței de apel. Or, argumentul excede de

plano unei corecte aplicări a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001,

potrivit distincțiilor precizate.

Suplimentar, analiza

în sine a acestei motivări a instanței de apel conduce din nou la nelegalitatea

deciziei recurate, câtă vreme, în anul 1944, stațiunea Mamaia a fost ocupată în

întregime de trupele sovietice până în perioada 1950 - 1952 și în unele cazuri

până în anii 1956 - 1958, în perioada 1938 - 1958 exercitarea dreptului de

proprietate și de construcție a fost practic anulată.

Decizia Sfatului

Popular al orașului Constanța nr. 22043 din 24 octombrie 1958 nu ține seama de

legislația adoptată după 1938, de condițiile reale ale războiului și ale

ocupației sovietice a României din anii 1944 - 1958, fiind un caz tipic de abuz

al vechiului regim.

Au citat din

"Studiul documentar privind condițiile juridice, topografice și

urbanistice ale parcelărilor stațiunii Mamaia, județul Constanța",

realizat de Ministerul Culturii, aspectele fiind confirmate și prin alte probe,

autonome sau fiind notorii (realități istorice).

Câtă vreme instanța

de apel a reținut aspectele, din aceeași categorie, prezentate de adresa P. SA,

cu atât mai mult se impun a fi reținute constatările Ministerului Culturii.

Conchid că instanța

de apel i-a supus unor rigori de probațiune excesive ("nicio probă nu a

fost administrată pe considerentul înaintării vreunei cereri către autoritatea

locală de autorizare a lucrărilor"), nejustificate față de notorietatea

probată (faptul notorietății) a realităților regimului instaurat în stațiunea

Mamaia de la momentul încheierii Contractului, ceea ce include și perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989; car