ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7015/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 1843/118 din 28 februarie 2006, reclamanții P.M.N. și D.C.V. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Constanța, prin Primar, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să anuleze Dispoziția nr. 3965 din 29 noiembrie 2005 emisă de pârât și să dispună restituirea în natură a terenului în suprafață de 394 mp careu 58 lot 10, Stațiunea Mamaia, sau, în subsidiar, în situația în care imobilul nu mai poate fi restituit în natură, să se dispună acordarea de despăgubiri în echivalent.

În motivarea cererii lor, reclamanții au arătat că autorul lor, S.C., a dobândit terenul respectiv de la Primăria Municipiului Constanța în baza contractului de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul Constanța sub nr. 304 din 30 martie 1994, însă autorul lor nu a putut îndeplini condiția contractuală, adică aceea de a construi pe acel teren în termen de 6 ani de la dobândire, deoarece au intervenit cauze de forță majoră, respectiv cel de-al doilea război mondial și regimul comunist totalitar și, ca atare, consideră că este abuzivă Decizia nr. 22043/1958 a fostului Sfat Popular al orașului Constanța, prin care s-a constatat intervenirea rezoluțiunii contractului.

Prin Sentința civilă nr. 1011 din 16 septembrie 2008 a Tribunalului Constanța a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanți, a fost anulată Dispoziția nr. 3965 din 29 noiembrie 2005 a pârâtului și a fost obligat acesta să acorde reclamanților, în compensare, bunuri sau servicii la o valoare echivalentă a terenului în suprafață de 394 mp, careul 58 lotul 10 parcelarea Mamaia, preluat în mod abuziv de stat, or să propună acordarea de despăgubiri în situația în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată. A fost respinsă cererea de restituire în natură. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că autorul reclamanților, S.C., a cumpărat de la Primăria municipiului Constanța o suprafață de teren de 394 mp lot nr. 10 careul 58, contra sumei de 23.640 lei achitată în întregime.

Cazul autorului reclamanților nu este singular, iar prin Dispoziția nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța s-au declarat desființate și reziliate de plin drept toate actele de vânzare de loturi de pe plaja Mamaia, pentru neexecutarea clauzelor prevăzute în respectivele contracte, atât cu privire la plata prețului, cât și cu privire la efectuarea construcțiilor în termenele fixate. În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice imobiliare, iar din concluziile raportului de expertiză nr. 478 din 16 ianuarie 2007, rezultă că suprafața ce face obiectul notificării se găsește în Stațiunea Mamaia, fiind ocupată în proporție de 35% de recepția hotelului Metropol și de alei de acces, iar restul de 65% fiind spațiu verde, dar străbătut de rețele de alimentare cu apă, canalizare și termoficare, precum și rețele electrice îngropate.

Prima instanța a mai reținut că reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite, conform art. 3 alin. (1) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind preluat abuziv de către stat prin actul administrativ din anul 1958, calificarea prevederilor contractuale, ca valorând un pact comisoriu de gradul 4, nefiind de natură a conduce la concluzia că preluarea în patrimoniul statului nu ar fi fost una abuzivă. Chiar dacă părțile au înscris clauza contractuală a desființării actului, de plin drept, în situația neexecutării obligației, fără somație sau punere în întârziere, trebuie totuși îndeplinite condițiile rezoluțiunii și anume, ca una dintre părți să nu-și fi executat obligațiile sale, iar neexecutarea să fie imputabilă acelei părți.

În cauza de față, s-a reținut că perfectarea vânzării s-a făcut la data de 30 martie 1944, când România se afla în plin război, după care țara a fost ocupată de trupele sovietice și a fost instaurat regimul comunist. Intervenția unei cauze care pune în imposibilitate fortuită de executare pe cel ținut la obligație, aduce în discuție problema riscului contractului.

În situația de față, imposibilitatea de executare a obligației de construire nu a luat sfârșit odată cu încetarea războiului, ci a continuat cu o imposibilitate morală determinată de regulile de funcționare caracteristice regimului comunist ce a fost instaurat în România începând cu 6 martie 1945. Rezultă deci, că titularul obligației de edificare a construcției nu a avut posibilitatea de a-și respecta angajamentele și, prin urmare, nu se poate considera că, în mod legal, s-a ajuns la constatarea rezoluțiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare în baza pactului comisoriu de gradul 4 inserat în acest contract. Prima instanță a mai reținut că preluarea prin Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fost una abuzivă, fiind o preluare comună a tuturor proprietăților ce se aflau pe plaja Mării Negre din Mamaia, fără să se țină seama de situația particulară a fiecărei parcele, de unde rezultă și caracterul abuziv al preluării.

Cum în cauza de față se plătise prețul terenului, ar fi fost necesară repunerea părților în situația anterioară, în sensul că autorul reclamanților ar fi trebuit să fie despăgubit cu contravaloarea imobilului, lucru ce nu s-a petrecut. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul Constanța, prin Primar, iar prin Decizia civilă nr. 13/C din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost admis apelul declarat de pârât, a fost schimbată în tot sentința apelată și a fost respinsă acțiunea reclamanților, ca nefondată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că preluarea imobilului în litigiu nu a fost una abuzivă în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, ci ca urmare a desființării unor contracte civile pentru nerespectarea de către părțile contractante a clauzelor contractuale, situație în care bunul se reîntoarce în patrimoniul creditorului obligației neexecutate. Inserarea într-un contract a unui pact comisoriu nu mai face necesară intervenția instanței de judecată, iar dacă totuși se apelează la ea, instanța va putea face numai verificările pe care însăși clauzele convenționale stipulate de părți le permit. S-a considerat că, în speța de față, pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare are drept efect desființarea necondiționată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire.

Ca efect al desființării retroactive a contractului de vânzare-cumpărare, bunul s-a reîntors în patrimoniul vânzătorului, acest fapt realizându-se la momentul expirării termenului, respectiv la 30 martie 1948, și care a fost constatat de către vânzător prin Decizia nr. 22043/1958. În cazul existenței unei imposibilități fortuite de executare a obligației asumate prin contract, problema care se pune este aceea a riscului contractului, iar riscul este suportat de debitorul obligației imposibil de executat, respectiv de proprietarul sub condiție rezolutorie. În lipsa inserării în contract a unui termen până la care obligația de a construi trebuia să se îndeplinească, pactul comisoriu nu devine inoperabil, ci creează în sarcina debitorului o obligație de a executa prestația în întregime și de îndată ce s-a născut raportul obligațional.

Contractul fiind încheiat în anul 1944, nu se poate spune că autorul reclamanților nu era în cunoștință cu privire la condițiile încheierii contractului și nu și-a asumat riscul la care era expus în condițiile neîndeplinirii obligațiilor contractuale. Mai mult, reclamanții nu au dovedit că autorul lor ar fi întreprins vreun demers pentru începerea construcției după data de 30 martie 1944 și nici regimul politic instaurat după 6 martie 1945 nu poate fi invocat ca o cauză de forță majoră exoneratoare de o obligație, deoarece nici Constituția din anul 1948 și nici legile ulterioare nu au interzis edificarea construcțiilor. În consecință, s-a constatat că imobilul se găsește în patrimoniul Municipiului Constanța și că nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, aducându-i următoarele critici: Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001. Astfel, în opinia lor, terenul autorului lor a fost preluat în mod abuziv, fără titlu valabil, conform ipotezei reglementate de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, deoarece Decizia nr. 22043 din 24 august 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular Constanța nu poate fi considerată titlu valabil, nefiind îndeplinite condițiile legale și contractuale pentru ca vânzătorul să invoce pactul comisoriu stipulat în contractul de vânzare-cumpărare din anul 1944 și a lipsit cerința esențială a operării mecanismului rezoluțiunii convenționale.

Chiar dacă s-ar considera că preluarea terenului de către stat de la autorul reclamanților a fost efectuată cu titlu valabil, preluarea s-ar încadra oricum în ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001. Recurenții au apreciat că în speță a lipsit cerința esențială a operării mecanismului rezoluțiunii convenționale, deoarece, chiar dacă manifestarea de voință a creditorului nu mai trebuie comunicată debitorului, printr-o formalitate legală de punere în întârziere, totuși, această manifestare de voință trebuie să existe ca atare, indiferent de forma de exprimare, care nu mai trebuie însă să îmbrace o formă specială prevăzută de lege, dar trebuie să existe și să poată fi dovedită conform regulilor prevăzute de lege în materia probelor, or, în speță, nu a existat o asemenea manifestare de voință din partea vânzătorului, posibil de dovedit printr-un mijloc de probă.

Mai mult, o asemenea manifestare de voință trebuie declarată înăuntrul termenului de prescripție extinctivă, de trei ani de la data la care s-a născut dreptul de a invoca fie rezoluțiunea, fie de a cere executarea în natură a obligației cumpărătorului. Prin urmare, rezoluțiunea convențională a contractului de vânzare-cumpărare din anul 1944 nu a operat în mod legal, iar decizia administrativă din anul 1958 reprezintă o simulare a unei preluări cu titlu. Recurenții au apreciat că instituția riscului contractului nu este aplicabilă în speță, deoarece vânzătorul din contractul încheiat în anul 1944 nu mai avea de executat față de cumpărător o obligație corelativă, de executarea căreia să fie exonerat.

Prin Decizia civilă nr. 9309 din 16 noiembrie 2009 a secției civile și de proprietate intelectuală, pronunțată în dosarul nr. 1843/118/2006 a fost admis recursul formulat de recurenții-reclamanți P.M.N. și D.C.V. împotriva Deciziei civile nr. 13/C din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Constanța, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecarea apelului. Înalta Curte a stabilit că deși este real faptul că în cazul în care există un pact comisoriu de gradul IV, rolul instanței de judecată este redus atunci când una dintre părți nu-și execută obligația contractuală, totuși acest rol nu poate fi negat în totalitate, deoarece forța juridică a unui asemenea pact depinde de modul său de redactare și de îndeplinirea condițiilor necesare pentru desființarea de plin drept a contractului.

Or, în speță sunt conturate clar neînțelegeri cu privire la existența condițiilor necesare pentru desființarea contractului (îndeosebi în ce privește culpa debitorului obligației neexecutate), iar partea interesată are dreptul de a acționa în instanță pentru lămurirea acestor aspecte.

Instanța de recurs a apreciat că nici instanța de fond și nici cea de apel nu au lămurit pe deplin starea de fapt cu privire la executarea de către părți a obligațiilor asumate prin contract, anume dacă vânzătorul a întocmit și aprobat planurile de edificare a construcțiilor, precum și dacă a executat lucrări edilitare la care trebuia să contribuie și cumpărătorul în cota stabilită; s-a stabilit că instanțele nu au clarificat dacă vânzătorul și-a manifestat neîndoielnic voința în sensul desființării contractului, ținând cont de faptul că prin decizia administrativă din anul 1958 au fost reziliate mai multe contracte, fără să se aibă în vedere împrejurările concrete ale fiecărui act juridic în parte.

Totodată, trebuie verificată și apărarea formulată de reclamanți în legătură cu forța majoră, fiind necesară administrarea de noi probe în acest sens, referitoare la ocupația militară germană și ulterior sovietică, cât și la imposibilitatea edificării construcției în perioada regimului comunist. Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, constatând că potrivit art. 314 C. proc. civ. poate pronunța o soluție pe fond numai după lămurirea pe deplin a stării de fapt, în baza art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță, care să pronunțe o hotărâre în deplină cunoștință de cauză, numai după lămurirea stării de fapt, conform celor arătate mai sus.

Cu ocazia rejudecării în apel, curtea de apel a reținut că prin decizia instanței de recurs nu s-a statuat asupra unor dezlegări în drept, ci s-a impus - în condițiile art. 315 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. - completarea probelor asupra chestiunilor rămase în divergență și care, analizate în corelare cu probele deja câștigate judecății, ar putea prefigura o lămurire pe deplin a situației de fapt în ce privește modul de operare al pactului comisoriu și culpa debitorului obligației neexecutate, raportată la apărările legate de intervenția forței majore.

În aceste condiții, a fost administrată în supliment proba cu înscrisuri, iar în raport de susținerile părților apelante și de ansamblul probator au fost avute în vedere următoarele considerente: Prin contractul de vânzare autentificat sub nr. 400/1944, transcris în registrul de transcripțiuni al Grefei Tribunalului Constanța sub nr. 304 din 30 martie 1944, încheiat între Primăria Municipiului Constanța în calitate de vânzător și ing. S.C. în calitate de cumpărător, a fost înstrăinat un teren în suprafață de 394 mp identificat în planul de sistematizare al plajei Mamaia ca fiind lotul 10, careul 58. Contractul prevedea că înstrăinarea imobilului era destinată construirii de către cumpărător a unei case de locuit sau a unei vile, în conformitate cu planurile aprobate de Administrația Municipală, cumpărătorul fiind obligat printr-o clauză expresă să o construiască în timp de patru ani, cu începere de la momentul autentificării contractului.

Actul prevedea totodată obligația cumpărătorului de a participa cu o cotă determinată la cheltuielile edilitare făcute de primărie, precum și faptul că în cazul nerespectării vreuneia dintre obligațiile asumate de cumpărător, este atrasă rezilierea de plin drept, terenul reintrând în patrimoniul municipalității fără nicio altă formalitate decât simpla învestire cu formulă executorie a actului. Printr-o ultimă clauză a contractului, cumpărătorul consimte asupra tuturor clauzelor contractului, implicit și la operarea sancțiunii rezoluțiunii.

Aceste prevederi explicite erau impuse de scopul înstrăinării terenului în discuție, vânzarea neavând în acest caz configurația unui simplu act privat de translație a dreptului real de la autoritatea locală proprietară către persoana fizică interesată, ci a constituit materializarea unui demers anterior al autorităților vremii în a asigura amenajarea și sistematizarea zonei cuprinse între lacul Siutghiol și Marea Neagră, inițiat încă din anul 1905 și reluat în 1935 (adresa Proiect S.A.). Astfel, după cum reiese din decizia Consiliului comunal de la 30 decembrie 1905, autoritatea locală a stabilit condițiile de înstrăinare a unor loturi rezultate din parcelarea plajei din Mamaia, pentru construirea de vile și case de agrement, în scopul afectării sumelor astfel dobândite exclusiv înfrumusețării și dezvoltării edilitare a zonei.

În aceste condiții, înstrăinarea acestor loturi a fost subsumată încă de la început nu unui scop privat, ci unuia public și imperativ, pentru care s-a și dispus trecerea imobilului din proprietatea statului în cel al autorității locale, parcelarea și vinderea lui - anume, amenajarea acestei zone de la malul mării și asigurarea fondurilor pentru dezvoltarea stațiunii, motiv pentru care condițiile impuse de Consiliul comunal pentru înstrăinarea loturilor astfel create aveau natura unor obligații imperative pentru cumpărătorii acestor loturi.

Sub acest aspect, trebuie menționat că doar neexecutarea obligațiilor cumpărătorului - iar nu și a celor asumate de autoritatea locală vânzătoare - făcea trimitere la intervenția condiției rezolutorii, conform acordului părților, astfel că trebuie analizat, astfel cum a dispus de altfel și instanța de recurs, gradul de corelare dintre drepturile și obligațiile reciproce asumate de părți pentru a se stabili dacă nu chiar culpa vânzătorului a generat neexecutarea obligației cumpărătorului. În speță se pune așadar problema modului de operare al pactului comisoriu de grad IV în situația clară de neexecutare a obligației contractuale de către autorul intimaților, anume dacă această conduită a fost justificată prin existența unei împrejurări obiective, mai presus de voința debitorului obligației, care l-a pus în imposibilitate de a acționa conform contractului.

Or, faptul că pe perioada celui de-al doilea război mondial (anume, până în vara anului 1945), autorul intimaților s-a aflat în situația de imposibilitate obiectivă de a-și executa obligația de edificare a unei construcții pe terenul cumpărat este incontestabil, ea rezultând nu atât din caracterul de notorietate al acestor împrejurări, cât și din actele normative edictate de stat la acea vreme și din manifestarea autorităților locale, care au înțeles de altfel să proroge în mod unilateral termenul de îndeplinire a unor asemenea obligații, până la 1 decembrie 1947 (Deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1943). Astfel, actele normative menționate de intimații-reclamanți (Legea nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării, cu Regulamentul nr. 2998 din 26 iulie 1939 pentru aplicarea ei, aprobat prin Înaltul Decret Regal nr. 4215 din 10 decembrie 1938, Decizia Ministerului Apărării Naționale nr. 2983 din 17 octombrie 1939) și-au produs efectele în considerarea situației de conflagrație mondială, în scop strategic, pentru apărarea teritoriului statului, astfel încât împiedicarea printr-un caz de forță majoră a cumpărătorilor unor asemenea terenuri de a mai intra în zona militară astfel stabilită și de a mai construi pe timp de război este evidentă.

Aceste acte normative aveau scopul de a stabili cadrul măsurilor instituționale necesare pe teritoriul statului după declanșarea războiului, fiind indiscutabil privite ca probe certe în aprecierea forței majore, întrucât rezultă fără echivoc că în această perioadă a fost mai presus de voința cumpărătorului să aibă exercițiul normal al drepturilor conferite prin actul juridic încheiat în martie 1944. Aprecierea intervenției cazului de forță majoră trebuie însă analizată pentru perioada ulterioară, când intimații-reclamanți invocă aceeași imposibilitate obiectivă în a-și executa obligația datorită ocupării zonei litorale de către trupele sovietice și mai apoi de instaurarea regimului comunist în România.

Din această perspectivă, însă, Curtea a reținut că după finalizarea războiului și încetarea efectelor actelor normative sus-citate, perioada de rechiziție a clădirilor și de ocupare a zonei stațiunii Mamaia de către trupele rusești, intervenită după mai 1945, până în perioada 1950 - iulie 1958, nu mai poate fi privită ca o situație similară, de forță majoră, în care autorul intimaților nu ar fi fost în măsură să-și exercite drepturile convenționale. În legătură cu această situație, s-a avut în vedere ca nu s-a probat în niciun mod faptul că, datorită unor eventuale măsuri represive luate asupra persoanei cumpărătorului, ori datorită altor considerente care aduc în discuție într-un mod de netăgăduit chestiunea impedimentului obiectiv și insurmontabil, acesta nu s-a putut adresa autorităților locale pentru ridicarea construcției ori că a fost împiedicat în realizarea acestor demersuri.

Faptul - de notorietate - al staționării pe teritoriul românesc a trupelor sovietice și după terminarea războiului, ca și al instaurării unui nou regim în România nu poate constitui, prin el însuși, motivația cazului de forță majoră, persoanele care au fost împiedicate să-și conserve sau să-și valorifice un drept de proprietate în aceste condiții fiind așadar ținute să probeze în concret această împrejurare.

Această viziune, regăsită în recenta jurisprudență a instanței supreme în spețe similare (Deciziile nr. 3947 din 16 mai 2007, 4236 din 25 iunie 2008, 5680 din 9 octombrie 2008, 3063 din 18 mai 2010) vine în susținerea ideii că schimbarea de regim politic nu poate fi analizată, în toate cazurile, ca fiind o situație de forță majoră, iar în măsura în care înseși autoritățile locale au emis Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 privind operarea rezoluțiunii contractelor de vânzare-cumpărare pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de cumpărătorii acestor terenuri, cade în sarcina procesuală a pretinsului titular al dreptului de a dovedi că, după finalizarea conflagrației mondiale, cumpărătorul a continuat să se afle într-o circumstanță care în mod obiectiv l-a împiedicat să pretindă fie executarea contractului, fie restituirea prestațiilor.

Or, în speță nu s-a dovedit că S.C. (decedat la 27 februarie 1996) s-a aflat în această ipostază, anume, că față de acesta au fost luate imediat după 1945 măsuri represive (arestare, stabilirea domiciliului obligatoriu etc.) de natură a nu-și putea valorifica dreptul de a construi, conferit prin contract, singurele apărări referindu-se la situația socio-politică a vremii. Invocarea situației politice a vremii în documentarul istoric depus în recurs nu poate fi asimilată din punct de vedere juridic cu forța majoră, pentru că ea nu a constituit un impediment pentru exercițiul de plano al drepturilor și obligațiilor contractuale, iar decizia autorității locale nu impunea interdicția de ridicare a construcțiilor, ci doar stabilea că deși s-a prorogat termenul pentru executarea obligațiilor, cumpărătorii nu le-au îndeplinit, declarându-se rezoluțiunea de plin drept a respectivelor acte juridice.

În fine, faptul că Decizia nr. 22043/1958 nu face referire expresă și nu identifică terenul în litigiu și pe autorul intimaților nu are nicio relevanță, pentru că prin actul arătat autoritatea publică locală și-a manifestat în mod neechivoc voința - în calitate de creditor - de a da eficiență pactului comisoriu pentru două situații: neachitarea integrală a prețului și neexecutarea obligației de a construi, iar față de configurația clauzei, de modul de operare și de consecințele acestui pact, stabilite de comun acord de către părți, nu era necesară intervenția instanței doar pentru a constata intervenția sancțiunii rezoluțiunii.

Astfel cum s-a arătat, situația terenurilor înstrăinate în stațiunea Mamaia era una opozabilă erga omnes, întrucât de vreme ce actele autorității locale pentru înstrăinarea loturilor au conturat voința acestora pentru asigurarea unui cadru general și unitar pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare (raportat, așa cum s-a arătat, la finalitatea și scopul public al acestora), nu i se poate reproșa aceleiași autorități că a acționat în temeiul aceleiași rezoluții, printr-un nou act comun, pentru a-și valorifica dreptul de a activa condiția rezolutorie.

Necomunicarea deciziei nu are relevanță din punctul de vedere al efectelor sale juridice, pentru că, după cum s-a arătat, doar dacă se declara gata să-și execute obligația, debitorul putea contesta orice împotrivire a creditorului în acest sens, iar în speță, nicio probă nu a fost administrată pe considerentul înaintării vreunei cereri către autoritatea locală de autorizare a lucrărilor ori de înlăturare a impedimentelor legate de pierderea posesiei terenului.

Pe de altă parte, din analiza coroborată a clauzelor contractuale nu reiese că obligația de construire (a cărei neexecutare este indiscutabilă în cauză) este pusă într-o strânsă conexiune cu vreo obligație a primăriei de întocmire și aprobare a planurilor de edificare a construcțiilor, o asemenea clauză neregăsindu-se în acest contract; mai mult, obligația de a contribui cu cota determinată la cheltuielile administrației pentru lucrările edilitare de interes general nu este la rândul ei indisolubil legată de vreo obligație a autorității locale, rezoluțiunea nefiind legată de o eventuală lipsă de contribuție a cumpărătorului, la solicitarea primăriei, la aceste cheltuieli comune. În raport de toate aceste considerente, în raport de prevederile art. 296 C. proc.

civ., apreciind că Tribunalul Constanța a pronunțat o soluție neîntemeiată, prin Decizia civilă nr. 267/C din 1 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, în dosarul nr. 1843/118/2006, a fost admis apelul pârâților Municipiul Constanța și Primarul Mun. Constanța, cu consecința schimbării în tot a Sentinței civile nr. 1011 din 16 septembrie 2008 a Tribunalului Constanța și respingerii acțiunii reclamanților, ca nefondată. În raport de prevederile art. 274 C. proc. civ., intimații au fost obligați către apelanți la plata sumei de 357 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de Municipiul Constanța și Primarul Municipiului Constanța împotriva Sentinței civile nr. 1011 din 16 septembrie 2008 pronunțate de prima instanță, Tribunalul Constanța, pe cale de consecință menținerea acesteia din urmă ca fiind temeinică și legală, pentru următoarele.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că autorul lor, S.C., a dobândit dreptul de proprietate asupra tenului situat în Mamaia, județ Constanța, în suprafață de 394 mp, careu 58, lot 10, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 33737 din 24 februarie 1944, transcris în registrul publicitate imobiliară ținut de Grefa Tribunalului Constanța sub nr. 304 din 30 martie 1944 (în continuare "Contractul"). În Contract s-a prevăzut următoarea clauză: "destinația terenului vândut este ca cumpărătorul să construiască o casă de locuit sau vilă în conformitate cu planurile aprobate de administrația municipală, prin serviciul respectiv, în termen de 4 (patru) ani, cu începere din momentul identificării prezentului act de vânzare". Totodată, s-a consemnat în Contractul autentificat ca: "prețul acestei vânzări este de lei 60/metru pătrat, sau în total lei 23.640, ce s-au achitat în întregime în casieria Municipiului Constanța cu recipisa nr. 9078/943". La 1 septembrie 1939 a izbucnit cel de-al doilea război mondial, iar la 22 iunie 1941 România a intrat în Război.

În anul 1941 se adopta Decretul-lege pentru crearea zonelor militare și Regulamentul de aplicare, stațiunea Mamaia fiind declarată zonă militară, fiind interzisa ridicarea oricărei construcții civile. Pe perioada supusă analizei nu s-a eliberat nicio autorizație de construcție pentru stațiunea Mamaia. Totodată, deși termenul de 4 ani prevăzut pentru a se construi expirase, Primăria nu a uzat de dreptul de a considera contractul desființat, prin urmare acesta a rămas în vigoare fără pactul comisoriu expres, care a fost denunțat tacit de partea în drept să-l invoce, și, ca atare, proprietarul a fost menținut în rolul fiscal și s-a comportat ca atare, până în 1958, când a intervenit decizia administrativă de desființare a actelor juridice.

Așa cum rezultă din documentarul realizat de Ministerul Culturii, situația a fost una nerealizată, nimeni dintre numeroșii cumpărători de terenuri cu destinația de construire nu a reușit să edifice o construcție: "Studiul documentar privind condițiile juridice, topografice și urbanistice ale parcelărilor stațiunii Mamaia, județul Constanta", realizat de Ministerul Culturii, relevă următoarele realități istorice - care sunt confirmate și prin alte probe, autonome sau sunt notorii (realități istorice): încă din 1906, autoritatea a încheiat numeroase contracte de vânzare-cumpărare a loturilor în stațiunea Mamaia, cu inserarea clauzei privind obligația cumpărătorilor de a construi; termenele contractuale au fost prelungite succesiv, întrucât niciunul dintre cumpărători nu a construit în 1938, conform Legii pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării (M. Of., nr. 293/16.12.1938), precum și conform regulamentelor subsecvente, stațiunea Mamaia făcea parte prin poziția sa din zona de graniță (art. 2 lit. c) din Lege), iar prin sistemul 3 cazemate realizat din zona de fortificații (art. 2 lit. a) din Lege); în aceste zone lucrările de construire erau, după caz, interzise sau restricționate prin condiția autorizării lucrărilor de către două ministere de resort;

în anul 1941 cea mai mare parte a construcțiilor existente în stațiunea Mamaia (hoteluri) a fost rechiziționată pentru cazarea trupelor germane; în anul 1944, stațiunea Mamaia a fost ocupată în întregime de trupele sovietice până în perioada 1950 - 1952 și în unele cazuri până în anii 1956 - 1958; situația juridică a acestor terenuri a fost stabilită abuziv prin Decizia Sfatului Popular al orașului Constanța nr. 22043 din 24 octombrie 1958 care rezilia actele de vânzare-cumpărare.

Terenul autorului, S.C., a fost preluat abuziv, fără titlu valabil, de către stat, în 1958. Formal, pentru a se crea o aparență de legalitate a preluării, preluarea s-a materializat prin Decizia nr. 22043 din 24 august 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular Constanța, conform căreia: "se declară desființate și reziliate de plin drept actele de vânzare de loturi de pe plaja Mamaia pentru încălcarea clauzelor prevăzute în actele normative și în contractele de vânzare-cumpărare, atât cu privire la neplata prețului, cât și la neefectuarea construcțiilor în termenele fixate". Prin aceeași decizie, s-a dispus administrației financiare să nu mai primească plata impozitului de la proprietarii în cauză.

Având în vedere preluarea abuzivă, în calitate de moștenitori ai lui S.C., au formulat o cerere de restituire în natură a imobilului, în baza Legii nr. 10/2001, cerere care le-a fost respinsă prin Dispoziția nr. 3965 din 29 noiembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Constanța. Ca urmare a respingerii cererii au promovat contestație pe rolul Tribunalului Constanța, acțiune care a fost admisă prin Sentința civilă nr. 1011 din 16 septembrie 2008, fiind dispusă anularea dispoziția Primăriei și fiind obligată Primăria la acordarea către ei de bunuri sau servicii la o valoare echivalentă terenului în suprafață de 394 mp în compensare ori să propună măsuri reparatorii. Împotriva acestei sentințe a declarat apel Municipiul Constanța prin Primar, iar prin Decizia civilă nr. 13/C/2009, Curtea de Apel Constanța a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată și a respins pe fond acțiunea ca nefondată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 9309 din 16 noiembrie 2009, a admis recursul subsemnaților, a casat hotărârea Curții de Apel Constanța și a retrimis cauza instanței de apel în vederea lămuririi stării de fapt cu privire la executarea de către părți (vânzătorul și cumpărătorul) a obligațiilor asumate prin contract, precum și cu privire la verificarea apărării formulate de subsemnații în legătură cu forța majoră.

Cu privire la primul aspect dintre cele două anterior evocate, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut: "în speța de față, nici instanța de apel, nici prima instanță, nu au lămurit starea de fapt cu privire la executarea de către părți a obligațiilor asumate prin contract, respectiv cu privire la faptul dacă vânzătorul a întocmit și aprobat planurile de edificare a construcțiilor, precum și dacă a executat lucrările edilitare la care trebuia să contribuie și cumpărătorul cu cota prevăzută în contract și nici dacă vânzătorul și-a manifestat neîndoielnic voința de desființare a contractului, ținând cont de faptul că prin decizia administrativă din anul 1958 s-au desființat, în mod generic, mai multe contracte, fără să se aibă în vedere împrejurările concrete ale fiecărui contract.

În cursul rejudecării apelului, au depus probe suplimentare privind aspectele sesizate de instanța de recurs. Criticile aduse deciziei recurate sunt subsumate, din multiple puncte de vedere, motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În considerentele deciziei recurate se reține "faptul că Decizia nr. 22043/1958 nu face referire expresă și nu identifică terenul în litigiu și pe autorul intimaților, nu are nicio relevanță, pentru că prin actul arătat autoritatea publică locală și-a manifestat în mod neechivoc voința - în calitate de creditor - de a da eficiență pactului comisoriu pentru două situații: neachitarea integrală a prețului și neexecutarea obligației de a construi, iar față de configurația clauzei, de modul de operare și de consecințele acestui pact, stabilite de comun acord de către părți, nu era necesară intervenția instanței doar pentru a constata intervenția sancțiunii rezoluțiunii" (s.n.).

În speță, nu a existat o manifestare de voință din partea vânzătorului, posibil de dovedit printr-un mijloc de probă, din care să rezulte că vânzătorul și-a exercitat opțiunea de a considera rezolvit Contractul din 1944 - alternativ cu posibilitatea solicitării executării în natură a obligației cumpărătorului, pretins încălcată. Decizia recurată a considerat Decizia nr. 22043 din 24 august 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular ca manifestare de voință a vânzătorului în sensul rezoluționării Contractului.

Asupra acestui act, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia de casare nr. 9309 din 16 noiembrie 2009, a dat dezlegare unei probleme de drept, atunci când a precizat indicația adresată instanței de apel pentru rejudecare, anume de a se administra probe suplimentare "dacă vânzătorul și-a manifestat neîndoielnic voința de desființare a contractului, ținând cont de faptul că prin decizia administrativă din anul 1958 s-au desființat, în mod generic, mai multe contracte, fără să se aibă în vedere împrejurările concrete ale fiecărui contract." (s.n.). Astfel, în prezentul dosar, Decizia nr. 22043 din 24 august 1958 a fost deja considerată probă insuficientă, iar în cadrul rejudecării apelului, apelanții Municipiul Constanța și Primăria Municipiului Constanța nu au consolidat în niciun mod probațiunea asupra acestui aspect manifestarea neîndoielnică a voinței de desființare a contractului.

Decizia recurată este pronunțată cu încălcarea art. 315 C. proc. civ. În mod greșit reține, chiar în mod explicit, că prin decizia instanței de recurs "nu s-a statuat asupra unor dezlegări în drept" or, prin Decizia de casare nr. 9309 din 16 noiembrie 2009 - ceea ce s-a statuat a fost tocmai lipsa (insuficiența) valorii probatorii a actului Decizia nr. 22043 din 24 august 1958, asemenea rațiune a determinat instanța de casare să indice necesitatea suplimentării probatoriului inclusiv asupra acestui aspect (daca vânzătorul și-a manifestat neîndoielnic voința de desființare a contractului). Este clar că prima situație anterior menționată reprezintă o dezlegare asupra unei probleme de drept, anume problema dacă, pe probele existente în dosar la momentul Deciziei de casare nr. 9309 din 16 noiembrie 2009, vânzătorul și-a manifestat neîndoielnic voința de desființare a contractului.

După cum se consideră în doctrină, chiar și dacă s-ar considera existența unui pact comisoriu expres, acesta presupune doar că se renunță, cu anticipație, la caracterul judiciar al rezoluțiunii. Chiar dacă manifestarea de voință a creditorului nu mai trebuie comunicată debitorului, printr-o formalitate legală de punere în întârziere, totuși această manifestare de voință trebuie să existe ca atare, indiferent de forma de exprimare, care nu mai trebuie însă să îmbrace o formă specială prevăzută de lege, desigur trebuie să existe și să poată fi dovedită conform regulilor prevăzute de lege în materia probelor (s.n. Valeriu Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Editura AII Beck, 1997, pag.

148 - 151). Instanța de recurs a aplicat regulile prevăzute de lege în materia probelor, iar ceea ce s-a statuat a fost tocmai lipsa manifestării neîndoielnice a voinței de desființare a contractului, pornind de la insuficiența valorii probatorii a actului Decizia nr. 22043 din 24 august 1958. Instanța de apel a ignorat explicit această situație juridică și, deși în rejudecarea apelului, apelantele Municipiul Constanța și Primăria Municipiului Constanța nu au suplimentat probațiunea pe aspectul manifestării neîndoielnice a voinței de desființare a contractului, instanța de apel a dat o altă valoare juridică (o altă dezlegare) aceluiași aspect, în legătură cu care anterior, în baza art. 315 C. proc.

civ., instanța de recurs a stabilit caracterul insuficient al Deciziei nr. 22043 din 24 august 1958 emise de Comitetul Executiv al Sfatului Popular. În acest sens, reiau citatul din decizia recurată "prin actul arătat (Decizia nr. 22043 din 24 august 1958 n.n.) autoritatea publică locală și-a manifestat în mod neechivoc voința.". Din nou în mod nelegal, decizia recurată reține că indicația de suplimentare a probatoriului s-a referit numai la apărările lor, în sensul că a operat forța majoră, raportată la perioada de ocupație germană, apoi sovietică și la imposibilitatea edificării construcției în perioada regimului comunist.

Or, indicația de administrare de probe suplimentare a fost în primul rând cu privire la manifestarea de voință a vânzătorului, sub 3 aspecte: dacă vânzătorul a întocmit și aprobat planurile de edificare a construcțiilor, dacă vânzătorul a executat lucrările edilitare la care trebuia să contribuie și cumpărătorul cu cota prevăzută în contract; dacă vânzătorul și-a manifestat neîndoielnic voința de desființare a contractului. Față de primele două categorii de situații, menționează că decizia de casare le-a considerat neclare în situația de fapt probată până la pronunțarea Deciziei nr. 9309 din 16 noiembrie 2009, tocmai de aceea a dispus probe suplimentare. În rejudecarea apelului, apelantele Municipiul Constanța și Primăria Municipiului Constanța nu au suplimentat probațiunea nici pe aceste aspecte.

Cu toate acestea, decizia recurată reține fila 5, alineat final. Pe de alta parte, din analiza coroborată a clauzelor contractuale nu reiese că obligația de construire (a cărei neexecutare este indiscutabilă în cauză) este pusă într-o strânsă conexiune cu vreo obligație a primăriei de întocmire și aprobare a planurilor de edificare a construcțiilor, o asemenea clauză neregăsindu-se în acest contract; mai mult, obligația de a contribui cu cota determinată la cheltuielile administrației pentru lucrările edilitare de interes general nu este la rândul ei indisolubil legată de vreo obligație a autorității locale, rezoluțiunea nefiind legată de o eventuală lipsă de contribuție a cumpărătorului, la solicitarea primăriei, la aceste cheltuieli comune.

Instanța de apel a încălcat, din nou, dispozițiile art. 315 C. proc. civ. prin aceea că, deși decizia de casare a statuat că "nici instanța de apel, nici prima instanță nu au lămurit starea de fapt cu privire la executarea de către părți a obligațiilor asumate prin contract" - sub cele două aspecte analizate în prezenta secțiune, instanța de apel, fără să se fi administrat probele suplimentare dispuse de instanța de recurs, rezolvă problema juridică printr-o interpretare a clauzelor contractului și conchide în sensul că cele două categorii de acte și fapte care cădeau în sarcina vânzătorului nu prezintă relevanță în cauză sub aspectul îndeplinirii/neîndeplinirii lor, ceea ce contravine rațiunii pentru care instanța de casare a decis și a motivat în modalitatea anterior citată.

Încălcarea art. 1312 C. civ., din materia contractului de vânzare-cumpărare: "orice clauză obscură sau îndoioasă se interpretează în contra vânzătorului". Pe lângă critica adusă deciziei recurate pentru încălcarea art. 315 C. proc. civ., analiza motivării în sine reținute de instanța de apel conduce și la concluzia că instanța de apel a procedat la interpretarea clauzei din Contract cu încălcarea art. 1312 C. civ.: câtă vreme s-a procedat de către instanță la interpretarea Contractului, respectiva clauză a fost socotită îndoielnică, iar în această situație regula de interpretare care prevala era cea din art. 1312 C. civ. - în contra vânzătorului - text de lege încălcat de către instanță, în sensul art. 304 pct. 4 C. proc.

civ. Interpretarea Contractului cu respectarea art. 1312 C. civ. ar fi condus la concluzia că obligațiile vânzătorului de a întocmi și aproba planurile de edificare a construcțiilor și de a executa lucrările edilitare la care trebuia să contribuie și cumpărătorul cu cota prevăzută în contract, aparțineau mecanismului obligațional sinalagmatic prevăzut de Contract, anume cumpărătorul putea construi, numai dacă vânzătorul îndeplinea aceste cerințe, premisă pentru posibilitatea reală de a construi în condiții legale. Instanța de apel a negat valoarea juridică a acestor obligații prevăzute de Contact în sarcina vânzătorului, deși Înalta Curte de Casație și Justiție le-a observat importanța juridică, de vreme ce a statuat că situația regăsită prin probe era neclară, fiind necesare probe suplimentare.

Consideră că probele suplimentare pe aceste aspecte cădeau în sarcina apelanților Municipiul Constanța și Primăria Municipiului Constanța, atât în virtutea calității lor procesuale de apelanți, cât și prin faptul că nu au negat îndeplinirea respectivelor obligații din partea vânzătorului, așadar apelanții trebuiau să facă dovada faptului pozitiv contrar. Au fost încălcate dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, dispoziții legale incidente și considerații relevante din doctrină. Dispoziția Primarului Municipiului Constanța, contestată în prezenta cauză, este emisă în data de 29 noiembrie 2005, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (iulie 2005), privind modificările aduse art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Conform Legii nr. 10/2001 în vigoare la momentele mai sus menționate, art. 2 alin. (1) dispunea că, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare; orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 are următoarea formulare: "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat". Reglementarea categoriei actelor de preluare menționate de lit. h) din art. 2 alin. (1), Legea nr. 10/2001, "are rolul de a acoperi orice alte situații decât cele enumerate la literele a) - g), astfel încât legea să reglementeze toate cazurile în care statul a preluat imobile de la particulari și să limiteze, în aria celorlalte situații de preluare, imobilele preluate cu titlu valabil (în funcție de accepțiunea dată de art. 6 din Legea nr. 213/1998) de cele preluate fără titlu valabil" (Gabriela Cristina Frențiu, Retrocedarea imobilelor preluate abuziv, Editura Hamangiu, 2007, pag.

36). Reglementarea categoriei actelor de preluare menționate de lit. i) din art. 2 alin. (1), Legea nr. 10/2001 are în vedere ipoteza în care autoritățile regimului 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-au gândit să dea o aparență de legalitate operațiunii lor și ipoteza în care autoritățile "nu s-au mai sinchisit de asemenea detalii" (Eugen Chelaru, Legea nr. 10/2001, comentată și adnotată, editura AII Beck, 2001, pag. 54). Art. 2 alin. (1) lit. i) are scopul de a permite entității învestite cu soluționarea notificării - sau instanței de judecată, după caz - să aprecieze dacă actul juridic de preluare constituie sau nu titlu valabil pentru preluarea bunului respectiv, sau dacă preluarea a operat printr-o cale de fapt, respectiv cu absența oricărui titlu.

În concluzie, având în vedere cele de mai sus, "dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) - i) acoperă de fapt aria tuturor modalităților de preluare a unui bun, nicio preluare nu rămâne neacoperită atâta timp cât orice preluare nu se putea realiza decât în una din formele enumerate mai sus (Gabriela Cristina Frențiu, op. cit., pag. 38). Chiar dacă s-ar considera că preluarea terenului de către stat de la autorul subsemnaților a fost efectuată cu titlu valabil în accepțiunea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, rămân în prezența unei preluări abuzive în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în ipoteza h) au precizat mai sus că orice manieră de preluare a imobilelor de către stat în perioada 5 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este preluare abuzivă și dă drept la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

Distincția între preluare cu titlu sau fără titlu nu afectează substanța îndreptățirii la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, ci generează numai nuanțe diferite privind modalitatea de acordare a acestor măsuri reparatorii. Nelegalitatea deciziei recurate constă în încălcarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, respectiv în mod nelegal le-a dat dreptul la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, în condițiile în care terenul a fost preluat abuziv, fără titlu valabil în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001. Orice interpretare ar da situației preluării terenului de către stat de la autorul subsemnaților (cu titlu/fără titlu), aceasta se înscrie în sfera atotcuprinzătoare a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) - i) din Legea nr. 10/2001, astfel încât sunt titularii dreptului la măsurile reparatorii - în substanța acestui drept.

Deși s-a reținut că două sunt situațiile care au justificat emiterea Deciziei nr. 22043 din 24 august 1958, instanța nu a motivat deloc întrunirea primei dintre aceste situații (neachitarea integrală a prețului).

De altfel, asemenea situație este în mod incontestabil nereală, având în vedere consemnarea din Contractul autentificat: "prețul acestei vânzări este de lei 60 fiecare metru pătrat, sau în total lei 23.640, ce s-au achitat în întregime în casieria Municipiului Constanța cu recipisa nr. 9078/943". Cu privire la a doua situație, neexecutarea obligației de a construi, instanța face abstracție de caracterul reparator al Legii nr. 10/2001, lege edictată tocmai pentru a repara nedreptățile regimului comunist, sens în care legea vizează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. După modificarea prin Legea nr. 247/2005, modificare aplicabilă în cauză, orice manieră de preluare a imobilelor de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este preluare abuzivă și dă drept la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a atribuit Deciziei nr. 22043 din 24 august 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular Constanța caracterul de act juridic civil, care emană de la vânzător și care pune capăt unui raport juridic civil, într-o ordine juridică normală. Practic toate celelalte considerente ale deciziei recurate (pe care nu le-au citat în cuprinsul prezentelor motive de recurs) vin să consolideze această din urmă situație, în motivarea deciziei instanței de apel. Or, argumentul excede de plano unei corecte aplicări a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit distincțiilor precizate.

Suplimentar, analiza în sine a acestei motivări a instanței de apel conduce din nou la nelegalitatea deciziei recurate, câtă vreme, în anul 1944, stațiunea Mamaia a fost ocupată în întregime de trupele sovietice până în perioada 1950 - 1952 și în unele cazuri până în anii 1956 - 1958, în perioada 1938 - 1958 exercitarea dreptului de proprietate și de construcție a fost practic anulată. Decizia Sfatului Popular al orașului Constanța nr. 22043 din 24 octombrie 1958 nu ține seama de legislația adoptată după 1938, de condițiile reale ale războiului și ale ocupației sovietice a României din anii 1944 - 1958, fiind un caz tipic de abuz al vechiului regim. Au citat din "Studiul documentar privind condițiile juridice, topografice și urbanistice ale parcelărilor stațiunii Mamaia, județul Constanța", realizat de Ministerul Culturii, aspectele fiind confirmate și prin alte probe, autonome sau fiind notorii (realități istorice).

Câtă vreme instanța de apel a reținut aspectele, din aceeași categorie, prezentate de adresa P. SA, cu atât mai mult se impun a fi reținute constatările Ministerului Culturii. Conchid că instanța de apel i-a supus unor rigori de probațiune excesive ("nicio probă nu a fost administrată pe considerentul înaintării vreunei cereri către autoritatea locală de autorizare a lucrărilor"), nejustificate față de notorietatea probată (faptul notorietății) a realităților regimului instaurat în stațiunea Mamaia de la momentul încheierii Contractului, ceea ce include și perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; car