ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4998/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4998/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 12 mai   2009 și

precizată ulterior, reclamanta A.G. a chemat în judecată pe pârâții Primarul

Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local

Constanța și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să

oblige pârâții să-i restituie în natură suprafața de 414,28 mp teren

reprezentând lotul 9, careul 24 din Stațiunea Mamaia, iar în subsidiar, în

cazul ocupării parțiale sau totale a acestuia, să-i fie restituită în natură

partea de teren rămasă liberă și să-i fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent

pentru suprafață ocupată sau să-i fie atribuit un teren echivalent ca valoare.

A solicitat și acordarea valorii actuale de piață a construcției demolate.

Ca urmare a decesului

reclamantei A.G., în cauză au fost introduși, conform art. 243 C. proc. civ.,

moștenitorii testamentari D.C. și D.G.

Prin Sentința civilă

nr. 1462 din 21 septembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte

acțiunea, a dispus restituirea în natură către reclamanți a terenului în

suprafață de 414,28 mp situat în lotul 9, careul 24b, Stațiunea Mamaia,

delimitat de punctele A-B-C-D-A în zona liberă dintre Hotelul S. și

Restaurantul F., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză

întocmit de ing. B.E. și a respins cererea de obligare a pârâților la acordarea

de despăgubiri reprezentând contravaloarea construcției Vila A., ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî în

acest sens, prima instanță a reținut că reclamanta a făcut dovada calității

sale de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii pentru

imobilul în litigiu, în calitate de moștenitoare a proprietarului inițial al

acestuia, numitul K.A., care a dobândit terenul în suprafață de 414,28 mp

reprezentând lotul 9 din careul 24, pe plaja Mamaia, prin actul de vânzare

autentificat sub nr. 3952/1928 încheiat cu Municipiul Constanța, și a edificat

pe acest teren o construcție tip vilă, denumita Vila A., ce a fost

rechiziționată de trupele armatei sovietice staționate în timpul celui de-al

doilea război mondial în Stațiunea Mamaia.

Succesiunea

defunctului K.A. a revenit fiilor săi, numiții A.M. și A.E., care au partajat-o

prin actul autentificat sub nr. 2680/1948. Imobilul în litigiu a revenit, ca

efect al partajului, lui A.E., a cărui unică moștenitoare este reclamanta A.G.,

în calitate de soție supraviețuitoare.

Referitor la

modalitatea de preluare în proprietatea statului s-a constatat că imobilul a

fost naționalizat conform Decretului nr. 92/1950, iar în raport de argumentele

expuse s-a constatat că reclamanta este îndreptățită la acordarea măsurilor

reparatorii pentru terenul preluat abuziv, dar nu și pentru construcția

demolată deoarece Notificarea înregistrată sub nr. 1517/2001 nu a vizat și

restituirea construcției sau plata de despăgubiri ca echivalent al acesteia, ci

doar restituirea terenului de 414,28 mp. Or, reclamanta trebuia să notifice mai

întâi unitatea deținătoare a imobilului și cu privire la construcție pentru a

putea cere aplicarea în favoarea sa a dispozițiilor art. 10 alin (8) și ale

art. 11 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

La stabilirea modalității

de restituire a terenului solicitat prin notificare s-au avut în vedere

concluziile raportului de expertiză imobiliară efectuat în cauză. S-a constatat

că sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pentru

că lucrările aflate pe acest teren nu fac parte din cele arătate la alin. (2)

al aceluiași articol, nefiind lucrări autorizate și, pe cale de consecință, s-a

dispus restituirea în natură a întregii suprafețe către reclamanți.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții D.C. și D.G. și pârâții Primarul

Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local

Constanța.

Prin Decizia civilă

nr. 326 C din 15 iunie 2011, Curtea de Apel Constanța a respins apelul declarat

de reclamanți, a admis apelul formulat de pârâți și a schimbat în parte

sentința apelată în sensul că a obligat pârâții să facă propunere de acordare a

despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul

în suprafață de 414,28 mp., menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Cu privire la apelul

reclamanților instanța de apel a reținut că, prin acțiunea dedusă judecății la

instanța de fond, astfel cum a fost completată și precizată prin cererea

formulată la 22 iunie 2009, autoarea reclamanților a solicitat obligarea

pârâților la acordarea măsurilor reparatorii pentru terenul în suprafață de

414,28 mp lotul 9, careul 24 din Stațiunea Mamaia sub forma restituirii în

natură sau a acordării de teren echivalent în ipoteza imposibilității

restituirii lui și acordarea de despăgubiri la nivelul valorii de piață actuale

pentru construcția existentă pe acest teren, respectiv Vila A., în situația în

care aceasta a fost demolată.

Deși această

solicitare a fost depusă ulterior primei zile de înfățișare, conform art. 132 alin.

(1) C. proc. civ., pârâții nu s-au opus primirii ei, iar în aceste condiții

instanța de fond a fost legal investită cu soluționarea cererii de acordare a

măsurilor reparatorii pentru construcție și, pe cale de consecință, a procedat

în mod legal la rezolvarea acestei pretenții prin hotărârea pronunțată.

Nefondat este apelul

reclamanților și din perspectiva criticii care vizează limitele solicitării de

acordare a măsurilor reparatorii formulată prin notificarea înregistrată la BEJ

S.C.A. sub nr. 1517 la 24 iulie 2001.

În speță, procedura

de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în Constanța, str.

D. nr. 76 a fost declanșată de reclamanta inițială, A.G., prin notificarea

înregistrată la BEJ S.C.A. sub nr. 1517 la 24 iulie 2001, din conținutul căreia

rezultă că pretenția titularei a vizat exclusiv terenul în suprafață de 414,28

mp situat în Stațiunea Mamaia, reprezentând lotul nr. 9, careul 24, nu și

construcția aflată pe acesta la momentul preluării imobilului în proprietatea

statului.

Cu privire la apelul

pârâților, instanța de apel a reținut că, din probele administrate în cauză,

respectiv adrese ale autorității administrative locale, raportul de expertiză

și suplimentul la expertiză efectuate la instanța de fond rezultă că terenul a

cărui restituire în natură a fost dispusă de instanța de fond este afectat de

amenajări de utilitate publică, în cauză fiind incidente prevederile art. 10

alin. (2) și (10) din Legea nr. 10/2001.

Imposibilitatea

restituirii în natură a imobilului în litigiu rezultă din faptul ocupării lui

de spațiu verde și alei de circulație prevăzute ca atare în detaliile de

sistematizare, deci de destinații care intră în aria de cuprindere a sintagmei

“amenajări de utilitate publică a localităților urbane și rurale”, astfel cum

este determinată de prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001.

Din Adresele nr.

R108775 din 16 octombrie 2002 și nr. 145849 din 19 iunie 2007 ale Primăriei

Municipiului Constanța rezultă că terenul de 414,28 mp face parte din domeniul

privat al Municipiului Constanța, potrivit H.C.L.M. nr. 84/2002, poziția 361 și

este afectat de spații verzi și de alei de circulație adiacente.

Amenajarea terenului

ca spațiu verde nu poate conduce la concluzia că acesta și-a pierdut destinația

și utilitatea prevăzute în planurile urbanistice pentru aglomerările urbane,

deci că nu ar mai fi afectat utilității publice, cu atât mai mult cu cât

potrivit art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului,

modificată și completată prin O.U.G. nr. 114/2007, schimbarea destinației

terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în

documentațiile de urbanism, reducerea acestora sau strămutarea lor este

interzisă, indiferent de regimul lor juridic.

Aceste dispoziții

exprese sunt reluate și de art. 96 alin. (2) pct. 14 din același act normativ

care enunță din nou obligația autorităților publice locale de a nu schimba

destinația terenurilor amenajate sau prevăzute ca spații verzi în

documentațiile de urbanism, de a nu reduce suprafețele acestora ori obligația

de a nu le strămuta, iar toate aceste demersuri sunt strict necesare pentru

îndeplinirea de către autoritățile locale a obligațiilor stabilite de art. II

alin. (1) al O.U.G. nr. 114/2007.

Prin urmare, pentru

întreg terenul care a aparținut autorilor reclamanților, restituirea trebuie

convertită în măsuri reparatorii în echivalent, conform art. 10 alin. (10) din

Legea nr. 10/2001, a căror acordare nu se poate realiza decât potrivit art. 26

alin. (1) din Lege, respectiv prin dispoziție motivată a primarului cu

propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în

natură.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții D.C. și D.G.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

instanța de apel a admis apelul pârâților și a înlocuit restituirea în natură a

terenului, dispusă în mod corect de instanța de fond, cu obligarea pârâților la

acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

deoarece, așa cum rezultă din probatoriul administrat, terenul este liber de

construcții autorizate și poate fi restituit în natură.

Se mai arată că

instanța de apel nu a avut în vedere înscrisurile depuse la ultimul termen de

judecată de către pârâți, din care rezultă că terenul constituie domeniul

privat al Municipiului Constanța (Adresa nr. 145849 din 19 iunie 2011), că este

proprietatea privată a persoanelor fizice și juridice (Hotărârea privind

modificarea H.C.L.M. nr. 129/2001), cât și de faptul că terenul nu este

construibil și că este liber, potrivit răspunsului nr. R77988 din 30 mai 2011,

eliberat de Direcția Urbanism - Serviciul Urbanism.

Terenul nu este

afectat de niciun fel de conducte. Din raportul de expertiză rezultă că

diferența de 304,28 mp este ocupată de spațiul verde existent între limitele

terenului ce face obiectul cauzei, că nu există rețele subterane de alimentare

cu apă, și nici rețele de canalizare sau cabluri electrice subterane.

Prin urmare, cu

încălcarea prevederilor art. 10 alin. *3( din Legea nr. 10/2001, instanța de

apel a dispus acordarea de despăgubiri, neținând seama de faptul că terenul

este liber, iar restituirea în natură este posibilă în condițiile acestei legi.

instanța de apel a respins apelul reclamanților ce viza acordarea

despăgubirilor pentru construcția demolată Vila A., pe motiv că această

solicitare nu a făcut expres obiectul notificărilor adresate pârâților.

Prin Notificările nr.

1517 din 24 iulie 2001 și nr. 71482 din 3 iunie 2005 și prin celelalte

înscrisuri, reclamanții au dovedit că au solicitat acordarea de despăgubiri

pentru contravaloarea construcției demolate Vila A..

În cazul în care

această construcție nu mai există, unitatea deținătoare este obligată să

stabilească măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit art. 10 din Legea nr.

10/2001 sau să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau

servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Reclamanții au optat pentru acordarea despăgubirilor în privința construcției

demolate și pentru restituirea terenului în natură, acesta fiind liber de

construcții.

Analizând decizia recurată

în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată

că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează greșita aplicare a

prevederilor Legii nr. 10/2001 sub aspectul măsurii de restituire în natură a

suprafeței de teren de 414,28 mp. Față de natura controlului judiciar efectuat

pe calea recursului și care este exclusiv una de legalitate, instanța de recurs

urmează a verifica dacă, la situația de fapt reținută de instanța de apel și pe

care nu o mai poate reaprecia, s-au aplicat și interpretat corect aceste

dispoziții legale.

Prevederile art. 9

din Legea nr. 10/2001 consacră, într-adevăr, regula instituită de acest act

normativ, și care se regăsește și în cuprinsul art. 1 și art. 7 din Lege,

constând în prevalența restituirii în natură a imobilelor al căror regim

juridic intră în sfera sa de reglementare.

Însă, de la acest

principiu al prevalenței restituirii în natură a imobilelor preluate în mod

abuziv de stat în perioada de referință a legii, sunt reglementate situații, în

care, prin excepție, restituirea bunului nu poate fi dispusă decât sub forma

măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau

servicii sau în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale.

Una dintre aceste

situații de excepție este cea prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 potrivit cu care „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat

construcții preluate abuziv s/au edificat construcții autorizate, persoana

îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă,

iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților

legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și

rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”.

Punctul 10.3 din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin

H.G. nr. 250 din 7 martie 2007, prevede că sintagma „amenajări de utilitate

publică ale localităților urbane și rurale” are în vedere acele suprafețe de

teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse

unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, amenajări de spații

verzi, precum și grădini publice, urmând a fi avute în vedere, de la caz la

caz, atât servituțile legale cât și documentațiile de amenajare a teritoriului

și de urbanism.

Din perspectiva

acestor norme legale, prezența (reținută de instanța de apel pe baza probelor

administrate în cauză și care nu mai pot fi reapreciate în calea de atac a

recursului, față de prevederile art. 304 C. proc. civ.) a unor alei de

circulație, a unui loc de joacă pentru copii dotat cu diferite figurine din

material plastic și destinația de spațiu verde a ternului în litigiu face

imposibilă restituirea în natură a suprafeței solicitate, constituindu-se în

utilități publice care, în condițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

înlătură posibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafață de 414,28

mp.

Respingerea cererii

de restituire în natură a terenului în litigiu nu împiedică însă accesul

reclamanților la beneficiul celorlalte măsuri reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001 în cadrul procedurii pe care autoarea lor a declanșat-o prin formularea

notificării.

Critica prin care se

susține nelegalitatea deciziei rezultată din nepronunțarea instanței asupra

înscrisurilor depuse la ultimul termen de judecată și care, în opinia

recurenților, ar fi fost hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii nu poate fi

analizată. Dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. în care această critică

ar fi putut fi încadrată au fost abrogate prin art. I pct. 111 din O.U.G. nr.

138/2000, astfel încât motivul de recurs care o cuprinde nu mai învestește în

mod legal instanța de recurs cu exercitarea controlului judiciar.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor

art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în raport de situația de fapt reținută,

în ceea ce privește pretențiile formulate de reclamanți, de restituire în

natură a ternului în litigiu.

nelegalitatea deciziei recurate pentru neacordarea despăgubirilor cuvenite

pentru construcția demolată Vila A. În acest sens, recurenții arată că, prin

notificările formulate și prin înscrisurile administrate au dovedit că au

solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru acest imobil, astfel încât

unitatea deținătoare era obligată să le acorde despăgubiri, potrivit art. 10

din Legea nr. 10/2001.

Criticile sunt

nefondate.

Autoarea

reclamnților, A.G. a declanșat procedura administrativă reglementată de Legea

nr. 10/2001 prin notificarea înregistrată la BEJ S.C.A. sub nr. 1517 la 24

iulie 2001 prin care a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață

de 414,28 mp situat în Stațiunea Mamaia, reprezentând lotul nr. 9, careul 24.

Pretențiile

notificatoarei au vizat în mod exclusiv restituirea în natură a terenului, nu

și acordarea de măsuri reparatorii pentru construcția demolată, așa cum se

susține prin motivele de recurs.

Limitele învestirii

unității deținătoare prin notificarea menționată rezultă în mod clar atât din

solicitarea expresă, neechivocă, formulată de petiționară în partea

introductivă a cererii sale, unde arată că: „vă solicit (…) restituirea în

natură a terenului situat în Stațiunea Mamaia în suprafață de 414,28 mp

reprezentând lotul nr. 9 din careul 24”, cât și din conținutul acestei

notificări în care autoarea reclamantei face referiri exclusiv la modul de

dobândire al terenului, la modalitatea de preluare a acestui bun de către stat

și la situația actuală a terenului, fără nici o mențiune legată de construcția

demolată.

În ceea ce privește

„completarea notificării”, înregistrată sub nr. 71482 la 3 iunie 2005, Înalta

Curte constată că această manifestare ulterioară de voință a cuprins numai o

precizare a naturii măsurilor reparatorii solicitate, fiind formulată însă în

legătură cu același bun, și anume terenul în suprafață de 414, 28 mp.

Așa cum rezultă în

mod neechivoc din cuprinsul acestei cereri, autoarea reclamanților a solicitat

„acordarea în compensare a unei suprafețe de teren” deoarece „terenul este

afectat de spații verzi și de circulație adiacente”.

Prin urmare, în mod

corect instanța de apel a constatat că acordarea de măsuri reparatorii pentru

construcția demolată nu a constituit obiect al pretențiilor formulate de

autoarea reclamanților în procedura Legii nr. 10/2001. Or, câtă vreme unitatea

deținătoare nu a fost învestită cu soluționarea unor pretenții legate de

imobilul demolat, valorificarea acestora în procedura judiciară nu mai este

posibilă, față de prevederile legii speciale de reparație în baza căreia

persoana îndreptățită a înțeles să-și valorifice drepturile.

În consecință, pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții D.C. și D.G. împotriva Deciziei nr. 326C din

15 iunie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2012.

Procesat de GGC - DG